I.

Un străin sosi la fermă în amurgul unei zile de primăvară.

Bătătorise cale lungă, când se abătu pe drumul ce se despica, în capătul satului, din şosea.

Peste zi, pământul se dezmorţise în căldura primăvăratică, dar frigul înserării făcu noroiul să scrâşnească iar sub tălpi. Brazi înalţi aruncau umbre pe drum şi, în bătaia piezişă a soarelui ce asfinţea, pereţii de stâncă scăpărau stacojii.

Străinul traversă pe o veche punte şubredă pârâul strâns între maluri abrupte, care, sub pojghiţa de gheaţă albăstrie, străbătea şerpuind câmpia. De amândouă părţile se întindeau ogoare golaşe, despărţite prin îngrădiri de sârmă ghimpată în parcele simetrice. Pe miriştile pustii, înălţându-se domol pe coastele văii, mu mai rămăseseră decât lujerii cafenii uitaţi acolo de vara trecută şi, ici-colo, pete fragile de zăpadă, pe care soarele zilei următoare avea să le topească. Prin păduri, zăpada stăruia pretutindeni şi, în luminişuri, văpaia melancolică a asfinţitului pălea pe nesimţite.

Soarele ce scăpăta aprindea vâlvătăi pe care le reflectau, în urma străinului, geamurile satului prelins către apus. Deasupra caselor aţipite de-a lungul drumului, firele antenelor de radio se legănau, scăpărând în văzduhul albastru, peste curţile posomorâte.

Drumul urca uşor în pantă, presărat cu gropi şi băltoace; între ele, roţile carelor tăiaseră pârtii adânci. Ici-colo mocnea verdele palid al acelor de brad şi cafeniul întunecat al ţărânei de pe ogoare, contrastând cu galbenul vesel al moviliţelor de nisip, cărate cu roaba după primul îngheţ.

Moviliţele acestea nu erau însă prea multe; străinul numără, din mers, vreo zece. O roabă fusese deşertată în şanţ, fie din greşeală, fie din nepăsare, şi, în cele dintâi zile însorite, apele, care slăvesc primăvara, împrăştiaseră nisipul, răsfirând boabele lui mărunte de-a lungul albiei şanţului.

Străinul străbătuse cale lungă în acea zi, simţindu-şi mădularele şi mintea toropite deopotrivă de oboseală, ca omul care, conştient de puterea sa, îşi dă seama în acelaşi timp de sfârşeala ce-l amorţeşte.

La marginea unui câmp întins, înclinat spre cursul apei, zări în faţa lui, pe o colină abruptă, un hambar cenuşiu ce se profila pe fundalul unor stânci mohorâte. Apoi drumul se desprinse din umbra brazilor şi urcă în lumina cerului spălăcit de înserare.

Străinul se opri o clipă şi aruncă, şovăitor, o privire în urmă, apoi alta în faţă, înainte de a-şi urma calea către fermă.

În clipa aceea, un presentiment tulbure îl cuprinse. Departe, în urmă şi parcă sub tălpile lui, satul se cufundase în umbră. De sus, cerul părea mult mai larg ca văzut de jos, din satul căruia îi desluşea încă fiecare casă, fiecare fereastră, dar ferestrele şi casele erau deopotrivă de pipernicite, în timp ce pojghiţa de gheaţă a pârâului şerpuitor se schimbase şi ea parcă într-un fuior îngust, ce se pierdea în zarea câmpiilor tot mai întunecate sub cerul nemărginit.

După scurta clipă de şovăială, străinul îşi urmă calea, şi o privelişte nouă se desfăşură în faţa lui. Între pereţii stâncoşi şi pâlcurile de pădure scânteia, în ultimele raze ale asfinţitului, un lac cu gheaţa muiată. Era înconjurat de ogoare netede, întrerupte de-un pâlc de copaci, iar vârful unei coline, între lac şi hambar, se înălţa o fermă cu acareturile ei.

Străinul îmbrăţişă totul dintr-o singură privire. În timp ce-şi urmă drumul, îşi aţinti însă ochii numai asupra casei. Era o clădire veche, pe care timpul o părăginise, spălăcind culoarea roşie a zidurilor măcinate. Pervazurile ferestrelor se topeau cenuşii în întunericul ce cobora şi, din hornul năruit, un firicel de fum urca spre cerul vânăt. Străinul văzu hambarul sur, grajdul cenuşiu, clădit pe-o veche temelie de cărămizi roşii, stiva de lemne, iar sub brazii întunecaţi, lângă un fuior de apă despicat de lac, baia înnegrită1. Privea doar casa şi, în timp ce-o privea, zări la fereastră o lumină aprinzându-se în interior. În aceeaşi clipă, pârjolul asfinţitului se stinse dincolo de creasta pădurii, seara vânătă ieşi din tufişuri, cerul se întunecă, şi străinul îşi urmă calea, de-a lungul firelor electrice şi al stâlpilor încă de un alb proaspăt, către lumina rece aprinsă în casă. Se îndrepta spre lumina clară şi rece, peste care se abătu o clipă umbra unui om. Fusese văzut din casă. Străinul avu senzaţia ciudată că mai trăise odată clipa asta, cândva, foarte demult, un moment asemănător într-un peisaj identic, mergând, ca şi acum, spre aceeaşi lumină rece, în seara ce se lăsa. În acelaşi timp, o sfârşeală de moarte puse stăpânire pe el. Picioarele i se îngreunară şi traista prinse să-i apese umărul. Totul i se păru lipsit de orice rost, el însuşi, casa aceea străină, umbra omului în

1 Baia de aburi, nelipsită de pe lângă nici o casă finlandeză, denumită sauna. lumina glacială. Nu mai exista pentru el decât somnul şi oboseala, ca în atâtea seri de până atunci, căci ceea ce fusese înaintea somnului şi a oboselii luase sfârşit o dată pentru totdeauna. Un zid de nepătruns îl despărţea de trecut. De asta mergea acum pe un drum necunoscut, către casa aceea străină, fără nici o amintire. Era bine aşa.

Străinul ajunse la fermă. Pătrunse pe poarta deschisă în gardul de mărăcini şi urcă scara dărăpănată. Podeaua pridvorul/ui trosni sub paşii lui. Pipăi uşa, bătu şi apăsă clanţa, dar se opri pe prag, lângă căminul spoit în alb.

— Bună seara, îngână el cu jumătate de gură, de parcă s-ar fi temut să nu tulbure pe cei din casă. Stătu astfel o clipă, apoi îşi scoase domol pălăria, îşi şterse fruntea cu palma şi rămase pironit locului, răsucindu-şi pălăria în mână.

În încăperea luminoasă, strălucirea becului ii supăra ochii deprinşi cu blinda licărire a crepusculului.

Un bec electric, fără abajur, atârna din tavan. Lumina lui tristă şi neînsufleţită învăluia încăperea în care se aflau trei persoane. În fund, la capătul unei mese lungi, şedea un bărbat între două vârste, cu coatele proptite de masă, citind un ziar. Aruncă o privire grăbită către străin, dar cu aceeaşi grabă îşi aplecă iar ochii asupra ziarului, cu o expresie de îndârjire pe faţă. Pe masa neacoperită se aflau rămăşiţele cinei: un castron cu supă, coşul de pâine cu câteva felii grosolan tăiate şi trei farfurii.

Pe laviţa de lângă perete, aproape de fereastra dinspre sud, un bătrân în cămaşă peticea ochiurile deşirate ale unei plasE. Îşi întrerupse îndeletnicirea şi, ţinând în mână andrelele cu care lucra, îşi pironi ochii stinşi de vârstă asupra noului venit. Avea un obraz scofâlcit şi trudit; îl cercetă pe străin fără să clipească din ochi, fără să-i răspundă la salut, fără vreo curiozitate, ca şi cum ar fi amuţit de stupefacţie.

A treia fiinţă, o femeie, stătea între vatră şi găleata mare cu apă. Purta o rochie de flanela şi, peste ea, un şorţ pătaT. Îşi suflecase mânecile bluzei, dezgolindu-şi braţele albe şi vânjoase. Străinul îi privi mâinile frumos croite, cu degete prelungi şi subţiri, dar roşii, înăsprite şi crăpate. Apoi îi privi faţa: părul ei neîngrijit, pieptănat la întâmplare, fusese strâns la ceafă, încât figura, în lumina lividă a becului electric, avea un aer straniu, de goliciune.

Era o faţă rigidă şi de nepătruns, ai cărei ochi îl priveau pe noul venit fără cea mai slabă urmă de nedumerire. Ochii aceştia îl pătrunseră încă înainte de a fi rostit un singur cuvânt. De prisos orice explicaţie, fiindcă ochii reci ai femeii aflaseră despre el, dintr-o clipire, tot ce se putea afla. În torpoarea şi oboseala sa, străinul îşi spuse că femeia aceasta, a cărei faţă e atât de nemilos dezgolită, iar ochii sunt fără umbră de vis sau vreun strop de milă, e o făptură puţin comună, prea aspră spre a fi femeie.

Într-un târziu, ea dădu uşor din cap şi răspunse la salutul lui cu un „Bună seara” scurt.

Străinul îşi scoase, cu mişcări încete, traista de pe umăr şi se aşeză pe lăicerul îngust, aproape de uşă, cu pălăria şi traista spânzurând între genunchi. Se instala pe locul destinat copiilor şi cerşetorilor, şi nu mai scoase o vorbă. Acesta era obiceiul şi aşa cerea buna cuviiniţă prin partea locului. Numai copilandrii cu mintea mărginită, flecari şi prost crescuţi, trăncănesc, fără să fie întrebaţi, pe unde îi poartă paşii.

Străinul nu era de prin partea locului; venea de departe, dar deprinsese în scurt timp obiceiurile localnicilor, fiindcă ele îl mişcaseră. Bună şi înţeleaptă treabă, îşi spuse el, se poate flecări şi mai târziu, nu-i nici o grabă.

Bătrânul ridică andreaua şi continuă să împletească ochiurile rupte ale năvodului. Femeia se apropie de masă şi o şterse, după ce adună de pe ea totul. Era o femeie voinică şi bine legată, încălţată în cizme ou carâmbi scurţi, pe ale căror vârfuri şi călcâie se uscase gunoiul de la vite. Nu avusese răgazul să le cureţe sau, poate, nici nu se sinchisea.

Omul de la masă se încăpăţână să-şi citească mai departe ziarul, dar ochii lui urmăreau pe furiş mişcările străinului aflat lângă uşă. Acesta avu din nou senzaţia confuză că mai trăise cândva, într-un trecut depărtat, această clipă, în seara apăsătoare, în încăperea fermei dărăpănate, sub lumina lividă a becului electric. Mai văzuse parcă obrazul ăsta moleşit, pungile albăstrii de sub ochii vicleni, părul slinos, gura întredeschisă, cu buze nătângi, dinţii stricaţi şi mâinile ţinând fără vlagă ziarul. Văzuse şi înainte oameni de felul lui. Îl privi iscoditor, înfingându-şi privirea în ochii lui şireţi, dar acesta se feri cu. o alunecare laterală a privirii.

— De unde vii, străine? – întrebă într-un târziu bătrânul, netezind cu mâinile-i uscate şi vânoase năvodul aşternut pe genunchi.

Întrebarea făcea şi ea parte din obiceiurile locului. După trecerea unui anumit timp, ea se cuvenea pusă oricărui nou venit. Femei se oprise şi ea lângă masă, rămânând să-l cerceteze din ochi pe străin, casa lor aflată departe de sat fiind arareori vizitată. Numai cine avea un lucru anume şi ştia ce caută prin aceste locuri se abătea, când şi căind, pe la ferma mărginaşă.

Femeia părea să ştie ce-l adusese pe străin… Aşteptase chiar să vină cineva. Toţi trei îl certau acum din priviri pe necunoscut. Răspunsul întârzie o bucată de vreme, iar când fu rostit şovăitor, ocoli întrebarea propriu-zisă:

— Caut o slujbă de argat sau de agronom la o fermă.

Omul de la masă aruncă o privire femeii şi azvârli ziarul, expresia feţei i se schimbă deodată, ochii prinseră să-i scapere de răutate, iar buzele i se schimonosiră.

— Nu ne trebuie argat, spuse el pe un ton iritat. Cine naiba ţi-a vârât în cap una ca asta?

Străinul nu-şi pierdu firea, privi doar puţin mirat şi cu oarecare dispreţ la omul care pierduse orice stăpânire de sine, apoi privirile lui alunecară spre femeie, adresându-i-se ei:

— Am citit un anunţ în ziar şi m-am gândit să vin, să văd despre ce e vorba.

Femeia dădu din cap. Privirea albastră şi aspră a ochilor nu i se schimbă de fel, dar glasul ei deveni mai prietenos:

— Dacă-i aşa, vino mai aproape.

Zicând acestea, cercetă din ochi pe omul de la masă şi o privire a ei fu de ajuns pentru ca faţa acestuia să se contracteze, obrazul hain se nărui parcă, umerii se prăbuşiră şi ei, iar gura se moleşi, flască şi morocănoasă. Numai în priviri mai mocni neputinţa furioasă, ca să se stingă şi ea, curând, într-o pasivitate difuză.

Străinul îşi lăsă pălăria şi traista pe podea, străbătu încăperea şi se aşeză lângă bătrân, pe laviţa lată, lipită de perete.

— Nu eşti de prin părţile noastre, nu-i aşa?

— Întrebă femeia, privindu-l calm. Străinul clătină din cap.

— Vii de departe? – continuă ea, fără să-l întrebe din curiozitate, cum au obiceiul femeile, ci cu o anumită siguranţă.

Răspunsul întârzie câtăva vreme.

— Vin din răsăritul Finlandei – îngăimă el, într-un târziu, cu o umbră de silă în glas şi, fiindcă femeia continua să-l privească întrebător, cu ochii ei calmi şi reci, adăugă la răspunsul său numele unei mari regiuni industriale.

— Ai cinat? – întrebă ea, aşezând lângă vatră farfuriile murdare, peste care turnă apă clocotită.

— Nu mi-e foame – minţi el, fără s-o privească.

Bărbatul de lângă masă aprinse o ţigară cu carton, aruncă neglijent chibritul pe jos, se ridică şi porni către străin, examinându-l de sus până jos. Suflă fumul prin colţul gurii şi, izbind cu pumnul în masă, rosti apăsat:

— Vii de departe? Chiar atât de departe? Şi ce te-a îndemnat să vii până la noi?

Străinul nu tresări măcar; privea neclintit înaintea lui, de parcă n-ar fi auzit nimic, lucru care îl întărită şi mai mult pe celălalt.

— Cel ce vrea să se tocmească într-o casă trebuie să răspundă când e întrebat. Unde-ţi sunt certificatele? Ai cumva vreunul? Sau îţi închipui că angajăm orice vagabond care se rătăceşte din mila Domnului pe la ferma noastră?

Străinul se gândi la talpa ferfeniţă a ghetelor sale, la veşmântul său ponosit, la cămaşa de lână destrămată pe la subsuoară, pentru care dăduse, la oraş, ultimul său costum bun. Venind din aerul rece al serii în încăperea călduţă, simţi şi sudoarea care îi îmbrobonase trupul, o dată cu mirosul greu al rufăriei murdare. Privirile răutăcioase şi arogante ale celui ce-i punea întrebări descoperise toate acestea. O roşeaţă sumbră cuprinse treptat faţa străinului, care îşi plecă ochii în pământ.

— Am două certificate – zise el cu glasul scăzut.

Fără să ridice privirea, începu să se scotocească prin sân, de unde scoase o pungă de piele, foarte curată, din care ieşiră ia iveală două hârtii împăturite şi roase la colţuri.

Omul cu buzele mototolite i le smulse din mână, apoi, apropiindu-se de lumină, prinse să le descifreze. Despături întâi hârtia dactilografiată şi ştampilată, apoi pe cealaltă, scrisă de mână.

— Poftim, ai fost grădinar – zise el cu ironie, şi contramaistru la şarjele de mostre ale uzinei. Numai că hârtia asta e atât de zdrenţuită, încât nici numele nu ţi-l pot citi. Sau, poate, l-ai şters dinadins chiar dumneata, nu? Certificatele sunt prea vechi; cel mai proaspăt din ele, ia să văd, păi sigur, e întocmit acum opt ani. Unde-ai umblat între timp? Nici câinilor nu le trebuie o jerpelitură ca asta. Ăsta-i gunoi!

Omul aruncă trufaş cele două hârtii. Obrazul i se înroşi şi ochii îi aruncau fulgere. Se înfierbântase, întărâtându-se singur în timp ce vorbea. Pe buzele-i groase, cuvintele se prăvăleau de-a valma, poticnindu-se unele de altele. Întreaga sa moliciune dispăruse deodată, trăsăturile feţei i se destinseră, fruntea lui părea acum inteligentă. Era proprietarul unei ferme destul de mari, stăpân pe sine şi conştient de valoarea sa.

— Toate haimanalele astea…

Bătrânul aruncă repede plasa şi se ridică. Femeia îşi şterse mâinile în şorţ şi se apropie de bărbat; acesta se oprise în mijlocul încăperii, în bătaia becului atârnat de tavan. Fruntea îi era purpurie, vinele de la tâmple i se umflaseră, iar la colţurile gurii i se prelingeau dâre de salivă. Bătu cu piciorul în podea şi se dezlănţui furios, cu mâna întinsă:

— La naiba! Angajaţi toate lepădăturile, fără ştirea mea! Cine-i stăpân aici? Vă-nchipuiţi că nu-s în stare să pun piciorul în prag? Am să v-arăt eu vouă…

— Uşor, Alfred, uşor – stăvili femeia potopul de vorbe, cu glasul sugrumat, dar hotărât.

Omului i se înecă ocara în gâtlej. Căscă gura ca să mai spună ceva, rămase însă mut şi prinse să se învârtească de colo până colo prin încăpere, privind în cele din urmă, fără noimă, la butucii aflaţi înaintea căminului.

Bătrânul făcu un pas către fereastră, spinarea lui încovoiată se îndreptă, iar mustaţa zbârlită şi sură înţepeni, despicată în două.

Omul izbi cu piciorul în grămada de lemne, obrazul buhăit şi bărbia prinseră să-i tremure, apoi îşi privi soţia. Ardea în ochii lui o ură atât de nestăvilită şi de amară, încât străinul îşi feri privirile ca să n-o vadă.

Cel pe care îl chema Alfred porni către odaia lui; pomeţii obrajilor îi mai tremurau. Trânti cu sete uşa în urma sa şi, peste puţin, o altă uşă fu izbită undeva, mai departe. Se auzi scârţâitul unui pat, ca atunci când un om îmbrăcat şi încălţat cu cizmele grele de noroi se aruncă pe el cu toată greutatea trupului.

Pe urmă nu se mai auzi nimic. Rămase în încăpere doar becul electric, fără abajur, atârnat de tavan, şi privirea albastră, rece a femeii.

Străinul şedea nemişcat pe laviţă. Doar capul şi-l întoarse încet. Femeia îl privi atentă un timp, apoi se apropie iar de lighean şi continuă să spele vasele. Mustaţa bătrânului se pleoşti din nou. Se întoarse şi el la locul lui, lângă fereastră, şi privi afară, cu palma făcută streaşină la ochi.

Plasa peticită zăcea jos, la picioarele lui.

Afară se întunecase de-a binelea. Stelele licăreau, crestele stâncilor se profilau negre pe cer, dincolo de lac şi de miriştile pustii. Femeia spăla în tăcere, şterse vasele pe îndelete, cu o cârpă aspră. Strânse masa, luă castronul şi rândui totul pe un raft al dulapului. După ce isprăvi, rămase o clipă cu mâna în şold, privind cerul spuzit de stele şi jos, în vale, satul din care nu se zăreau decât câteva lumini palide, clipind răzleţ în noaptE. Îşi scoase şorţul pătat şi se aşeză la masă. Se odihnea acum, cu mâinile încrucişate în faţa ei. Vorbi fără să-l privească pe străin:

— Avem nevoie de cineva care să se priceapă la lucrul câmpului şi la treburile fermei. Un om care să facă totul singur, fără ajutorul cuiva. Suntem numai noi trei. Bătrânul mai ajută, atât cât îl lasă puterile, asta însă nu e prea mult. Bărbatul meu…

Şovăi, de parcă ar fi regretat că a spus mai mult decât trebuia. Îşi privi mâinile. Străinul se uită lung la degetele ei alungite. Nici un inel pe ele.

Femeia reluă ceea ce avea de spus şi, ca şi cum şi-ar fi pregătit totul în cap pe când spăla încă vasele, înşiră ce-i mai rămăsese, pe nerăsuflate:

— Mai ajută şi bărbatu-meu la treabă… când şi când. Atunci când poate, munceşte în rând cu noi… A fost bolnav greu… de-atunci nu mai e bun de nimic. Drept să-ţi spun, n-am fost crescuţi niciunul pentru lucrul ăsta aspru. Nici el, nici eu. De asta am avea nevoie de un om vrednic, de încredere…

Tăcu din nou. Părea oarecum încurcată şi neîncrezătoare, de parcă ar fi fost stânjenită de mândrie şi dârzenie. Îşi stăpâni însă stinghereala şi adăugă:

— Numai că, din toamnă încolo, nu prea avem cum să te oprim la noi.

Străinul clătină în tăcere din cap. Îşi dădea seama că nu înlăturase încă toate piedicile.

— Fiindcă sunt sigură că ai mare nevoie de simbrie, mă tem că…

Îi reteză vorba scurt:

— Simbria nu mi-e din cale-afară de necesară… Dacă vreţi, rămân aici până la toamnă şi mă mulţumesc cu ce-o să-mi daţi. Pe urmă, vom vedea ce-are să mai fie.

Bătrânul se urni anevoie, dădu bună seara şi ieşi în pridvor. Undeva scârţâi o uşă de două ori, la închidere şi la deschidere. Femeia ridică ochii spre străin. Faţa închisă şi dârză se mai deschise şi păru că se înmoaie.

— Bătrânul doarme în pridvor. E dreptul bătrâneţii lui să stea aici, la fermă, şi va rămâne la noi până când o să moară. Cât timp a fost bun de lucru, mi-a fost de mare folos…

Străinul îşi înfipse privirea în ochii femeii, în clipa aceea, trăsătura blândă de pe faţa ei dispăru, expresia ei se închise şi încremeni din nou, iar ochii albaştri deveniră bănuitori. Rosti uscat:

— Pe mine nu mă interesează câtuşi de puţin certificatele pe care le ai. Astea… nu înseamnă nimic. Ştim acum amândoi ceea ce trebuia ştiut. Departe de mine gândul de a te descoase, despre unde ai lucrat în ultima vreme şi de ce-ai plecat de acolo. Mă interesează doar dacă vrei să rămâi la noi, dacă primeşti condiţiile pe care ţi le-am spus… Ştiu că vii de departe, din capătul celălalt al ţării. Şi mai ştiu că eşti flăcău. Cel puţin astfel scrie în hârtii…

Trecu mai bine de un minut, până când străinul se hotărî să rostească un răspuns afirmativ.

— Nu pot să-mi închipui ce anume te-a mânat atât de departe. De altfel, lucrul ăsta nici nu mă priveşte – urmă femeia. Cei din sat nu prea obişnuiesc să se abată pe la fermă. Adevărat că noii noi nu-i vizităm prea des. E bine s-o ştii şi asta, încă de pe asum… De dormit, vei putea să dormi aici, pe laviţă, până când se mai încălzeşte vremea. Atunci ai să te muţi afară, în cămară; e mai răcoare acolo şi e mai mult aer… Nu sânt o gospodină prea grozavă, însă acum, primăvara, nici gospodinele mai iscusite decât mine nu prea ştiu ce să gătească. Cămara cu de-ale gurii e pe jumătate goală. Dacă nici asta nu te îngrijorează, poţi să rămâi…

Străinul se ridică, fără să scoată o vorbă, şi porni către uşă. Îşi atârnă pălăria într-un cui, iar traista o aruncă pe podea. Se apropie apoi de femeie, se opri în faţa ei şi o privi lung.

— Dacă te interesează de ce anume vreau să mă angajez aici – începu el stângaci – aş vrea să ştii un singur lucru. Anume: să nu creadă nimeni că fug cumva din faţa legii…

Tăcu şi stătu în cumpănă, ca şi când ar mai fi vrut să adauge ceva, dar femeia îl opri cu un gest.

— Nu mă amestec în treburile altora. Îmi ajung ale mele, până peste cap… Acum, fiindcă eşti obosit, culcă-te. Mâine îţi voi arăta tot şi vom vorbi despre cele ce sânt de făcut.

Glasul ei răsuna aspru şi plin de amărăciune. Se ridică, dar, înainte de a intra în odaia ei, îl măsură pe străin cu o privire iscoditoare şi bănuitoare.

Când se întoarse, străinul şedea pe marginea laviţei, desculţ. Îşi descălţase ghetele uzate, murate de apă, şi îşi aruncase ciorapii rupţi peste ele, murdare şi pline de noroi cum erau. Şedea cu capul plecat, privindu-şi picioarele, de parcă ar fi descoperit abia atunci cit sânt de băşicate şi de rănite şi cum le-a schimonosit amarnica şi lunga pribegie.

Femeia ridică ciorapii de jos şi îi întinse pe cuptor, la uscat. Aşeză apoi câteva schimburi curate, lângă străin, pe laviţă.

— Încearcă-le… poate ţi se potrivesc – făcu ea.

Vocea îi era aspră şi uscată.

— Mâine poţi să încalţi cizmele de cauciuc din pridvor. Sânt aproape noi. Rufele murdare leapădă-le aici, în ungher!

Omul se ridică greoi. Desculţ, abia era ceva mai înalt decât femeia. Privirile lor se încrucişară: o pereche de ochi albaştri şi reci, şi ochii lui verzi, gravi şi serioşi… întinse mâna.

— Tocmeala se pecetluieşte cu o strângere de mână, cred, după obicei – zise el, încă tot stângaci.

— Mă cheamă Aaltonen.

Femeia îl privi bănuitoare şi băgă iar de seamă că îşi stăpâneşte parcă un gest sau un cuvânt. Mâna întinsă recăzu şi străinul nu găsi nimic mai bun de făcut în chinuitoarea sa tulburare decât să-şi privească uluit picioarele îndurerate.

— Nu cunosc obiceiurile de pe-aici – se grăbi el să adauge, umilit.

— Poate că nu se cade ca stăpâna să dea mâna cu argatul.

— Nu e vorba de obicei, ci de cuviinţă – răspunse femeia, şi îi întinse, blând, mâna.

Două mâini străine se strânseră şi se despărţiră în pripă, dar în palma aspră a bărbatului stărui multă vreme urma atingerii. Era o senzaţie ciudată. În clipa când femeia îi întoarse spatele ca să iasă din odaie, el îşi ridică mâna în neştire şi o examină cu băgare de seamă. Fără doar şi poate, nu era obişnuit cu astfel de strângeri de mână.

— Să fie într-un ceas bun, Aaltonen. Acum, culcă-te; trebuie să fii tare obosit. Noapte bună.

— Noapte bună – răspunse el, şi îi urmări cu privirea umerii drepţi şi semeţi, până când femeia dispăru dincolo de uşă.

Casa se cufundă acum într-o tăcere desăvârşită. Îşi scoase cu mişcări leneşe cămaşa sfâşiată şi mototolită. Întrerupătorul electric era pe peretele de alături. Se duse să stingă lumina.

Ochii i se deprinseră anevoie cu întunericul nopţii de primăvară, dar pe încetul lucrurile începură să se desprindă, masive şi negre din beznă. Îl cuprinse deodată o oboseală toropitoare. Nu-şi mai bătu capul ca să se dezbrace, ci îşi trase până la bărbie pielea de oaie jerpelită, potrivi la căpătâi traista, în loc de pernă, şi se lungi pe laviţă. Începând de azi, casa asta are să-i fie căminul.

Lângă urechea lui, în peretele de bârne, ronţăiau carii. Ei înseamnă moarte, îşi spuse, pe jumătate adormit, apoi curând îl copleşi somnul. Nu visă şi nu îşi mai aduse aminte de nimic.

Trecutul şi viitorul încetaseră deopotrivă să mai existe. Mai târziu avea să-şi aducă aminte ca auzise în perete ronţăitul cariilor, atunci, la începutul primului său somn în casa asta. Şi carii înseamnă moarte. Abia mijeau zorile, când femeia ieşi în bucătărie. Străinul mai dormea. Femeia potrivi lemnele mărunt tăiate în vatră şi puse deasupra castronul de fiert cafeaua, fără să aprindă însă lumina.

Aruncă ochii spre laviţă şi păru că o supără faptul că străinul adormise pe jumătate îmbrăcat. S-o fi obişnuit cu murdăria, se gândi. Odată se culcase şi ea la fel, cu picioarele pline de gunoi, însă numai o singură dată, într-una din cele mai apăsătoare perioade ale vieţii sale. Era în toiul întunericului de iama, pe vremea când amărăciunea pustieşte sufletul omenesc ca un pârjol, încât nu mai eşti bun de nimic şi n-ai cum să te împotriveşti tristeţii.

De mult timp nu se mai sinchisea de propriul ei trup, abia dacă se îngrijea de el când şi când.

De cele mai multe ori se sluţea dinadins şi făcea tot ce-i stătea în puteri ca să pară cât mai respingătoare. De altfel, acesta e necazul cel mai neînsemnat. O sleieşte de moarte să respingă zi de zi, clipă de clipă, stăruinţele, să se apere şi să se împotrivească săptămâni la rând, luni şi ani în şir.

Refuzul acesta neîntrerupt o istoveşte nespus, îndeosebi de când ştie că orice legământ, orice făgăduială e mincinoasă şi zadarnică. Niciodată nimic n-arc să se mai schimbe. A încercat şi într-un fel, şi în altul. În amândouă felurile era de nesuportat. Recursese atunci la mijloace mai folositoare decât cuvintele.

Se mişca foarte încet, fiindcă dimineaţa îi aparţinea în întregime, şi îi era recunoscătoare lui Dumnezeu pentru fiecare clipă de singurătate. Bărbatul ei dormea până târziu şi nu-l trezea niciodată. În timpul iernii, nu-i păsa nici dacă trândăvea în pat zile la rând, cu toate că nici acest lucru nu părea să fie întotdeauna bun. Se întâmpla să se scoale pe furiş şi să se strecoare în camera de alături, pe jumătate îmbrăcat, cum se nimerea să se ridice din pat. Sau se lua tiptil după ea în bucătărie şi răsărea pe neaşteptate în spatele ei. De obicei, atunci când ştia că bătrânul trebăluieşte prin grajd sau prin cămara de lemne.

Afară, câmpia scânteia în superba strălucire a zorilor. Umbrele binefăcătoare se topiră pe zare. De pe scoarţa copacilor, dimineaţa de primăvară despuiase cu cruzime ultimele pojghiţe de gheaţă. Pe vremea asta, când zăpada se topeşte, pământul e jalnic: jalnic acest ogor negru şi îndărătnic, muncit de atât amar de vreme… Femeia continua să privească pe fereastră, fixând cu ochii neclintiţi drumul şi câmpiile pustii. Crengile mestecenilor luceau roşietice în primele raze ale dimineţii. Jos, în sat, câte un horn începuse să fumege şi vântul legăna, răsucind vălurelele albăstrii deasupra caselor.

Gheaţa pârâului scânteia jos, în vale, orbitor de albastră.

Focul se aprinse, făcând să trosnească domol lemnele încrucişate sub castronul de cafea.

Privirea femeii rătăci din nou spre laviţa de lângă perete. Din aşternut atârna un pumn zdravăn de bărbat, bătătorit de muncă. Somnul adânc ştersese orice expresie de pe faţa celui adormit, iar părul răvăşit îi căzuse anapoda pe frunte, îl privi mult timp, fără să se clintească. Era o faţă slabă, cu sumedenie de şanţuri mărunte în colţul ochilor, iar în jurul gurii cu două cute adânci, trudite.

Femeia înşfacă doniţa şi strecurătoarea de lapte şi porni cu ele către grajd.

Când se înapoie şi se pregătea să strecoare laptele proaspăt muls, deşertându-l din doniţă într-o cană mare, îl zări pe străin în curte. Se spăla, gol până la brâu, la fântână. Deşi aerul dimineţii era încă usturător, el îşi stropea trupul cu apa îngheţată, în lumina de scarlat a răsăritului. Bustul gol îi era flexibil şi vânjos, mijlocul drept, şoldul îngust. Numai muşchi, oase şi vine, nicăieri vreo urmă de grăsime.

Femeia îl privea pironită locului, uimită, de parcă n-ar fi văzut niciodată până atunci un trup de bărbat. Simţi o milă ascuţită pentru el. Se mira singură câtă compătimire îi copleşeşte inima.

Greu trebuie să fie să trăieşti singur şi sărac, să atârni de alţii… Şi, cu toate acestea, nu asta e viaţa cea mai grea…

Zâmbi cu amărăciune. Sânt unii care s-ar socoti salvaţi dacă ar putea să-şi schimbe soarta cu a lui. Unii care ar accepta cu dragă inimă singurătatea, sărăcia şi ocrotirea altora, primindu-le ca pe un dar nepreţuit al libertăţii!

În timp ce se îndrepta spre casă, străinul îşi pieptănă părul, după ce se bărbierise şi îmbrăcase schimburi curate. Femeia îl măsură dintr-o singură privire şi observă îndată transformarea. Faţa bărbatului era vânătă de frig şi încă lipsită de vreo expresie, ca şi cum somnul l-ar fi spălat pe dinăuntru. Nu mai era nici o urmă de oboseală sau de stângăcie şi nici vreo amintire a ţinutei greoaie din ajun, de înstrăinare. În locul pribeagului chinuit de aseară, stătea acum în faţa ei argatul nou angajat, gata să se apuce de lucru.

E drept că frigul îl pătrunsese până în oase şi mai dârdâia după baia de dimineaţă, dar parcă apa îngheţată îi mistuise din trup toată necurăţenia şi toate urmele atingerilor înjositoare, strânse de ani şi ani de zile. Dispăruse până şi dispreţul chinuitor de el însuşi şi stinghereala ce-i rodea în taină fiinţa.

Avea în clipa aceea o singură dorinţă: să muncească! Munca are să-i fie viaţa de azi înainte.

Îşi va câştiga pâinea de toate zilele prin muncă cinstită. N-are să se mai gândească şi n-are să-şi mai aducă aminte de trecut: va munci cu cele două braţe voinice şi rezistente.

Nu există leac mai bun pentru cel ce vrea să rupă lanţul greu de ani mulţi al trecutului, să şteargă urmele amintirilor, să le ucidă, ca să nu rămână întriu-însul nimic din ceea ce a fost.