II.

Din prima zi chiar – şi, apoi, în cele ce urmară – se zăvorî în propria sa fiinţă, lăsându-se furat de muncă. Uitarea îl cuprinse, treptat, ca o verigă de fier. Nu privea nici la dreapta, nici la stânga, şi nu se gândea la nimic. Era ca bolnavii care nu mai observă nimic din ceea ce se petrece în jurul lor sau, atunci când observă totuşi, nu se sinchisesc de nimic. Tocmai de asta se potrivea cum nu se poate mai bine la fermă. Nu punea întrebări, nu iscodea pe nimeni şi nu se înghesuia în preajma nimănui. Simpla lui prezenţă părea un balsam reconfortant pentru sufletul bolnav. Era aici şi, cu toate acestea, nu era pe de-a-ntregul. Se puteau încrede întriu-însul şi puteau conta pe ajutorul lui, pe faţă sau în taină, în cazul unei nevoi extreme. Nu cerea în schimb nimic. Şi era bine că nu-şi dădea seama cât preţuieşte. Sau, poate, tocmai din această pricină, era rău că ajunsese aici… Poate că era chiar periculos.

În prima zi, ziua în care străinei îşi dădu seama că începe pentru el o nouă viaţă, fu o vreme strălucitoare de primăvară. Căldura soarelui creştea de la o clipă la alta, topind vibraţia culorilor de pe cer în nemărginirea unui albastru scânteietor. Îşi înfulecă gustarea de dimineaţă la masa mare şi grosolană, torturându-şi dinţii cu pâinea tare ca piatra, fără să-i pese că are gust de margarina.

După ce mâncă, femeia îi arătă pe rând lucrurile din jurul casei, fiecare la locul său obişnuit. Grajdul vitelor şi coteţul de porci se aflau sub acelaşi acoperiş. O cuprinse un ciudat sentiment de jenă la gândul că străinul ar putea să le dispreţuiască sărăcia. Cine ştie, s-ar putea să nu fie deprins cu unelte şi mijloace atât de umile… Îşi făcu însă curaj, spunându-şi că, dintr-o singură privire, poate că nu-i în stare să-şi dea seama de toate câte mai lipsesc în casă şi în preajma ei.

Speranţa ei era însă zadarnică, fiindcă până şi cel mai neexersat ochi zărea numaidecât în ce hal de amarnică sărăcie şi paragină erau casa şi acareturile din jur. Pereţii coteţelor şi ai şoproanelor se nămiseră într-o rână, iar după topirea zăpezii de pe acoperişuri, cârpiturile ofereau privirilor un spectacol jalnic. Ogoarele se lăfăiau despuiate şi neîngrijite. Totul părea ameninţat de pieire. Uneltele şi lucrurile fermei, multe din ele fără nici o întrebuinţare, se îngrămădiseră vraişte în şopron, azvârlite acolo încă de la începutul iernii. Grajdul încăpător se căsca aproape gol: se aflau întriu-însul patru vaci – şi o juncă mugea părăsită în ocolul viţeilor.

— A trebuit să vindem, astă toamnă, multe vite – spuse femeia, întorcând capul pe-o clipă.

Recolta a fost din cale-afară de slabă.

Aaltonen cercetă fânul din pod: era brun de-a binelea. La început se umezise prea tare, apoi se uscase peste măsură. Are să-l dreagă cu făină de ovăz şi cu tărâţe.

— Sau cu turtă din plante furajere. Se găsesc de-a gata. Nu le-aţi întrebuinţat niciodată încă? – întrebă el, dar în aceeaşi clipă ar fi dat orice să nu fi rostit aceste cuvinte.

Femeia deveni stacojie, privirile i se îndârjiră.

— Grajdul, porcii şi vacile rămân în grija mea – făcu ea după o clipă de gândire. În privinţa lor să nu-ţi faci gânduri.

Îi arătă şi calul. Era bine hrănit, se vedea că nu flămânzise niciodată. Aaltonen însă tresări dând cu ochii de el. Era o iapă în întregime albă: piază rea! Poate că a încărunţit de bătrâneţe, încercă el să se consoleze. Băgă îndată de seamă că animalul nu poate să-l sufere. Clipea pieziş din ochii însângeraţi, cu botul în pământ şi urechile ciulite.

— Grajdul calului e în grija bătrânului. Iapa a fost crescută, de când era mânz, de dânsul.

Pe vremea aceea era sură, la fel ca mânjii ei, dar spre bătrâneţe a încărunţit.

Aaltonen bătu cu palma spinarea vânjoasă a animalului. Acolo, în grajd, se simţi deodată la largul său, fiindcă-i plăcea mirosul iute al gunoiului de cal. Nu e nimic surprinzător în asta, o dată ce, din totdeauna, grajdul a fost locul cel mai iubit de bărbaţi, de multe ori chiar refugiu pentru ei.

O privi pe femeie şi întrebă:

— E bună încă de prăsilă?

Ea clătină din cap a negaţie.

— Văd însă că-i puternică şi bună de muncă – zise el, dar în capul lui mocnea alt gând. Numai că

— Şovăi să continue ceea ce începuse, apoi se hotărî să spună tot ce avea pe inimă – numai că nu ştiu dacă are să ne ajungă un singur cal, acum, în toiul muncilor de primăvară. La o fermă mai mică, nu zic, ajunge şi unul. Aici însă…

Femeia stătea lângă ochiul de geam al grajdului şi privea afară, cu toate că nu vedea mare lucru prin sticla acoperită de praf.

— De obicei, primăvara mai luăm un cal, dar ceva mai târziu, după ce isprăvim de cărat lemnele. Atunci sânt mai ieftini. E drept că până atunci se prăpădesc rău, peste vară se îngraşă însă cu iarbă grasă, încât toamna îi vinzi la un preţ mai bun decât i-ai cumpărat.

— Acum sunt, fără îndoială, prea scumpi – bombăni Aaltonen.

Femeia tăcu multă vreme, privind distrată afară. Apoi se întoarse şi, rezemată cu spatele de pervazul ferestrei, strânse cu putere în palme dunga îngustă a pervazului.

— N-am putea încerca să luăm unul chiar acum?

Aaltonen înţelese abia acum în ce încurcătură se află femeia şi cât de greu îi venea să ceară sfatul sau ajutorul cuiva. Întrebarea ei era, de fapt, o rugăminte deznădăjduită. Stătu multă vreme pe gânduri, cântărind situaţia pe toate feţele. Pipăi încurcat harnaşamentul care atârna lângă el, pe perete. Într-un târziu se hotărî să vorbească, dar n-ar fi privit pentru inimic în lume spre femeie:

— Ce-i drept… toate sunt cu putinţă, numai să vrei.

Întoarsă cu spatele la lumina de afară, nu i se vedea faţa, ci doar silueta semeaţă şi dreaptă ca trestia, de o ciudată rigiditate, a fiinţei. Rigiditatea-aceasta era crudă, ca faţa ei aspră şi pustie.

Se chinui singură, fără vreun ajutor, îşi spuse străinul. Oare e în stare să fie bună cu alţii?

Ieşiră, tăcuţi amândoi, în curtea goală, încinsă acum de soare. Zăriră urme de paşi pe pământul muiat şi auziră lovituri de topor dinspre magazia de lemne. Bătrânul se sculase şi el, apucându-se să despice lemne pentru foc.

Femeia intră în casă, lăsându-l pe Aaltonen singur în mijlocul curţii. Cuprinse cu privirea câmpiile deşarte şi întunecate de pe celălalt ţărm al lacului. Tufe golaşe de sălcii ţâşneau din şanţuri dese clipind roşietice pe întinderea cafenie. Bălării şi hăţişuri dese năpădiseră pretutindeni şanţurile. De acolo, unde se afla, străinul zări aproape cum se ridică vălătucii reci de aburi de pe oglinda lacului, îmbrobodind câmpia şi prelingându-se peste ogoare.

Era bine să se fi adus, încă din iarnă, nisip şi lut. S-ar fi putut încerca şi cu var… Nimeri în dosul grajdului şi cercetă grămada de gunoi. Se afla lângă temelia zidului, sub adăpostul straşinei teşite de-o palmă. Alături, un trunchi de brad cu o daltă solid înfiptă în scoarţă. Aici lucrase vara trecută bătrânul.

Împlântă vârful cizmei în gunoi, ca să-i dea de fund. Da, are ciment dedesubt, şi asta e bine.

Terenul era însă atât de povârnit, încât lichidul preţios se prelinsese devale, fără să fi fost folosit.

Privi din nou către creasta stâncoase şi, fără să vrea, suspină adânc: dacă s-ar putea hotărî de ce să se apuce mai întâi…

Porni agale înspre magazia de lemne. Aerul se încălzise de-a binelea şi vântul alunga acum, pe cerul înalt, fâşii de nori alburii. Mirosul pământului reavăn se amesteca pe încetul cu mireasma uşoară şi amăruie a răşinii. Bătrânul despica vârtos lemne de foc, dar când străinul se apropie de el, se îndreptă din şale şi lăsă toporul din mână.

Era un bărbat înalt şi uscăţiv, mai mare cu aproape un cap decât străinul. O clipă se priviră unul pe altul ţintă în ochi.

— N-ai vrea să mergem împreună pe ogoare?

— Îl întrebă Aaltonen. Tare sânt curios să aflu cum ai plănuit arăturile.

Bătrânul clipi din pleoape, cu un fel de neîncredere, apoi înfipse toporul în buturugă.

— Trebuie dres întâi de toate gardul de mărăcini. Treaba asta trebuie făcută în fiecare an, aşa că lucrul cel mai bun ar fi să ne apucăm numaidecât.

Femeia îi privea din fereastră cum urcă drumul în pantă pe stâncă: în faţă bătrânul, cu mantia lui peticită, după el Aaltonen, ducând rotocolul de sârmă ghimpată şi foarfecele de tăiat metale. Rămase cu ochii duşi după ei, până se pierdură în desiş, în verdele cenuşiu al brazilor.

În încăperea vecină scârţâi un pat. Auzi paşi. Privirile ei deveniră dure şi reci într-o clipită.

Dimineaţa frumoasă era pe sfârşite, începea ziua. Până să se lase seara, Aaltonen văzu toate câte trebuia să vadă: livezile şi pădurea ruşinos de părăginită, în care arborii fuseseră doborâţi pe capete, rămânând doar ici-colo trunchiuri răzleţe, ogoarele prost arate şi secara abia mijită din ţărână. Băgase de seamă uluit că, în multe locuri, pământul fusese desţelenit la întâmplare, fiind lăsate pe el grămezile de bălării şi rădăcini smulse la întâmplare. Ţarina era răscolită, în timp ce ogorul vechi se părăginea pretutindeni.

Nu avu însă nici un chef să râdă de această absurditate. Priveliştea era mai curând revoltătoare, ba chiar înspăimântătoare şi plină de ameninţare.

Când, în amurgul aceleiaşi zile, cuprinse din priviri, de pe creasta stâncii, întreaga zare, fu copleşit din nou de presimţiri rele. Jos, la picioarele lui, se desfăşura larga câmpie, iar din căsuţa de un roşu spălăcit se ridica spre cer, stingher, un fuior de fum. Lângă casă, coteţele cenuşii, grajdul şi lacul se tupilau triste în adânc, la poalele stâncilor. Bătrânul îi atrăsese luarea aminte că sânt acolo nişte mlaştini, fără fund, după credinţa poporului. Picioarele omului se poticneau pretutindeni de bulgării de pământ: trebuia să ai grijă de fiecare, să nu se risipească în van…

Privea cu amărăciune, clătinând involuntar din cap, peisajul dezolant. Instinctul îi spunea că va trebui să îmbunătăţească lucrurile cu orice preţ şi să salveze ceea ce se mai putea salva. În acelaşi timp însă, îl apăsa gândul amar că nu mai e nimic de făcut aici. Pământul acesta era osândit să piară, zadarnică ar fi orice sforţare…

Şi cu toate acestea, va trebui să încerce. Îl pătrunse până în străfundul sufletului căldura bună a dorinţei de a ajuta. De ce oare? Pe cine să ajute? Pe femeia singuratică, care îşi adună cu atâta cruzime părul de pe frunte, despuindu-şi necruţătoare obrazul? Care îşi ascunde adevărata fiinţă după masca aceea de rigiditate, trăind o viaţă retrasă şi rece?

O milă ascuţită îi copleşi inima şi, în timp ce sentimentul de compătimire îi cuprindea întreaga fiinţă, începu să socotească liniştit cele ce trebuiau procurate pentru ca pământul din faţa lui să poată produce ceva. Oare ce fel de seminţe sânt cele pe care au de gând să le semene?

Îngrăşământ artificial au? Necunoscând toate acestea, nu putea să facă nici măcar o socoteală aproximativă. Trebuie să le ştii pe toate, să vezi ce este, ce lipseşte. Jos, în sat, trecu prin faţa prăvăliei. Poate că ar fi nimerit să ceară chiar acum o listă de preţuri. Ştia bine că sânt siliţi să se restrângă la cele strict necesare, dar trebuia, oricum, să ia o hotărâre asupra celor de trebuinţă…

Apoi să stea cu ei de vorbă.

Seara, la cină, mâncară scrumbii sărate şi cartofi cu cârnaţi. Se aflau toţi patru în jurul mesei şi fiecare mânca în felul său. Omul care ocupa încăperea din mijloc – îi venea peste mână să-l numească stăpân, fie şi numai în sinea lui – aşadar cel ce locuia în odaia de mijloc privea nepăsător mâncarea, gustând dispreţuitor câte ceva. Folosea însă cuţitul şi furculiţa, ca orăşenii, vrând parca s arate prin asta că nu e la fel cu ceilalţi, chiar dacă stă cu ei la aceeaşi masă. De vorbit nu vorbea, dar îl observa pe Aaltonen din coada ochiului, pândindu-i prefăcut şi viclean mişcările.

Când să se culce, noul argat constată mirat că totul i se pregătise pentru noapte. Pe lângă pielea de oaie, primi şi o pătură de lână, o perină şi două cearceafuri albe, urzite din pânză asupră.

Apoi, dând să-şi scoată ceva din traistă, băgă de seamă că lucrurile îi fuseseră scotocite. Nu prea avea multe de ascuns, e adevărat – cel mult nişte mărunţişuri fără vreo valoare – cu toate acestea rămase nedumerit. Nu credea să fi fost femeia. Nu părea dintre fiinţele cărora le place să cotrobăiască prin lucrurile bărbaţilor străini.

Nu-şi mai bătu însă capul cu cele întâmplate, astfel că adormi curând, profund, liniştit.

Casa i se părea acum o cunoştinţă veche, iar salteaua de paie pe care dormea, un culcuş drag.

În zorii zilei următoare trebuia să ducă cu trăsura două clondire de lapte într-un sat mai depărtat. Fermierul îl privi iscoditor, cărăuşii holbau ochii la el, dar îl salutau. Observă că erau grozav de curioşi şi că ar intra bucuroşi în vorbă cu dânsul, dar el tăcea ursuz. De altfel, nu simţise nevoia să întrebe cine ştie ce de la vreunul din ei, astfel că răspundea doar la întrebările ce i se puneau. Îi păru bine când, în cele din urmă, iapa albă şi nărăvaşă îl duse, tropăind din copite, acasă. Presimţirea avută de la început nu-l înşelase: calul refuza să se împrietenească cu el. Lucrul acesta nu-l miră însă de fel, gândindu-se că, de mică, iapa crescuse la fermă, sub paza bătrânului.

El o hrănea, el o îngrijea. Nu putea să rabde deci, cu una cu două, mâna unui străin. Deocamdată însă – îşi zicea – fie că-i câştig prietenia, fie că nu i-o câştig, am alte griji mai importante. Culoarea ciudat de albă a calului îl tulbura cu toate acestea, stârnindu-i în inimă o vagă presimţire rea. Va trebui să se deprindă cu multe încă, în casa asta, până când va fi în stare să alunge strângerea de inimă ce-l apasă.

Zilele se perindau neobservate, una după alta, fiindcă avea atâta de lucru, încât, din zori şi până-n târziul nopţii, nu stătea o clipă locului. Se putea vedea peste tot – în jurul casei şi pe ogoare – câtă lipsă dusese ferma de aceste două braţe harnice şi pricepute. Proprietarii n-ar fi fost nicicând în stare să răzbească sau să isprăvească nici măcar treburile cele mai urgente ale gospodăriei.

Dacă ridica ochii, vedea bolta nemărginită şi simţea vântul uşurel şi bun, care se legăna peste câmpii. Satul era departe, în albia văii, iar oraşele, râurile şi fabricile şi mai departe, mult mai departe. Şi, pe zi ce trecea, tot mai tare i se lipea de suflet pământul acesta posomorit şi sterp, împreună cu crestele pleşuve din preajmă… Cu cât străbătea mai des curtea şi cu cât privea mai mult coastele cafenii, cu atât i se păreau mai cunoscute, mai familiare aceste meleaguri sălbatice.

De câte ori se întorcea acasă de pe câmp, se nimerea să găsească încăperile goale. Femeia mulgea în grajd, în timp ce bătrânul moşmonea câte ceva prin şoproane. Într-una din seri, abia îşi scoase cizmele grele de noroi, atârnându-şi pălăria în cuiul din pridvor, când apăru în odaie omul cel buhăit, căutând să lege vorbă cu el, ca şi când ar fi pândit prilejul de multă vreme.

— Ascultă, Aaltonen – începu el şi se căzni să-şi netezească muşchii moleşiţi ai obrazului şi să-şi fixeze într-o singură direcţie privirea pâlpâitoare – zici că ai făcut grădinărie, aşadar trebuie să te pricepi… Caut de mult un om potrivit, fiindcă eu, de capul meu, nu izbutesc. Agricultura nu-i prea rentabilă, îţi dai seama, nu-i aşa? Vreau să fac o grădină de zarzavat, dar nu un peticel în care să poată migăli o singură femeie, aşa ceva să nu cumva să-ţi închipui! O dată începutul făcut, ai să vezi ce minuni se pot săvârşi!

Îl prinse de un umăr şi îl întoarse cu faţa spre fereastra ce dădea către lac. Gheaţa topită ardea, în lumina aprinsă a amurgului, ca o vil-vătuie.

În faţa casei, pe pajiştea uscată de anul trecut, răsăreau stinghere câteva tufe de măcieş şi doi meri bătrâni, năpădiţi de licheni. Aaltonen nu-i vedea pentru întâia oară, astfel că nu era curios să-i privească, ci se gândea cum să scape de atingerea omului aflat lângă el. Degetele acelea greoaie şi, cu toate acestea, lipsite de orice vlagă ca şi apropierea acelui trup buhav, îi provocau o greaţă anevoie de înfrânt. Era mai scund decât Aaltonen şi cu desăvârşire pleşuv, deşi după vârstă n-ar fi trebuit încă să chelească. Simţea că şi pe dinăuntru este întocmai cum îl arată înfăţişarea, asemenea unui burete umflat. O guşă lăbărţată de babă, nişte muşchi ce se contractează fără astâmpăr, buze groase şi moi, şi o privire piezişă, perfidă, ce se încolăceşte pe trupul omului, târându-se cleios ca un vierme dezgustător. Aproape că-i veni rău de arătarea respingătoare.

— Vezi coasta aceea din miazăzi? Ce pământ negru şi gras, au? Acolo am de gând să fac o plantaţie de cincizeci de meri, iar între ei să sădesc cartofi. Am citit într-o carte de specialitate că asta se poate. Dincolo am să pun castraveţi şi pătlăgele. Apoi căpşuni, sfeclă, varză şi gulii, până jos, lângă lac. Am şi schiţat un plan, vino să ţi-l arăt!

Deschise uşa, şi Aaltonen trecu pentru întâia oară pragul încăperii soţilor. Ascultă doar cu o singură ureche dizertaţia despre horticultură, căci îl interesa mai mult camera în care intrase. Zări un pat îngust şi un scrin de albituri, o masă cu un singur scaun. Pe podea, un covor urzit din cârpe. Toate erau curate şi ordonate, dar prea neatinse şi nemilos de goale.

Aici locuieşte aşadar femeia cu ochi de gheaţă! Iar în încăperea de alături, bărbatul ei; uşa asta dă în camera lui, fără îndoială.

O clipă îşi închipui că omul îl va duce într-un dormitor, dar odaia în care intră era largă şi frumoasă, cum nu visase nicicând să vadă în această casă. Se afla pe perete un tapet albastru, nou, şi o vedere încântătoare înspre lac şi crestele împădurite de pe ţărmul opus. Pe birou se îngrămădeau, vraişte, rigle de diferite mărimi şi tot felul de hârtii, groase şi subţiri, liniate sau cu pătrăţele, unele milimetrice, din cele ce se folosesc de către cartografi. De-a lungul peretelui văzu un raft plin de cărţi, iar pe masă şi pe scaune se vrăfuiau tot cărţi, unele deschise. Aaltonen răsfoi una din ele, privi în treacăt alta şi constată că erau lucrări de specialitate despre agricultură, în limbile germană şi suedeză. Se aflau printre ele şi cărţi literare. Urmări din coada ochiului pe omul, care explica acum fără să contenească, aşezat la birou, cu o mână în buzunarul pantalonilor, iar cu cealaltă arătând mereu spre hârtiile răscolite de pe birou. Îi trecu prin cap gândul că s-ar putea totuşi să se fi înşelat, judecându-l greşit pe stăpânul fermei şi dispreţuindu-l fără vreun temei.

Se strădui deci să asculte cu mai mare atenţie, dar în acelaşi timp examina ceea ce vedea împrejur. Ochii lui întâlniră patul răvăşit: rufăria lui era mototolită, se vedea că e folosit şi peste zi.

Pe cearceaf căzuse scrum de ţigară, iar peste cărţile uitate pe noptieră şi pe covor se aşternuse un strat subţire de praf. Când cercetă mai în amănunt totul, văzu că pe pereţi fuseseră fixate, în cuie, fel de fel de imagini decupate din reviste ilustrate, înfăţişând femei pe jumătate goale, cu părul tuns scurt, în poziţii care de care mai necuviincioasă.

Într-un colţ, pe-o masă scundă, descoperi şi un aparat de radio. Pe el se îngrămădeau, în dezordine, o mulţime de cărţi şi hârtii.

Fără să vrea, îl întrerupse pe cel ce vorbea:

— Ia te uită, ai şi radio! îşi dădu seama că omul trebui să facă un efort spre a-i putea înţelege vorbele.

— Cum? Radio, zici? Radio? Hm, da. Nu funcţionează, afurisitul! M-a costat două mii de mărci, anul trecut. Adică nu… Două mii şi opt sute. Stai, mi-aduc aminte precis: am dat pe el şi mai mult, peste trei mii. Dar nu-i bun de nimic. Mi s-a urât să-l tot dreg. Dracu să-l ia!

— Antenă are?

— De unde să aibă? Dacă a funcţionat şi fără ea, înseamnă că n-are nevoie de antenă. Dacă ar avea, aş fi nevoit să mă caţăr mereu pe acoperiş, şi n-am nici o poftă de una ca asta. Dar să lăsăm aparatul. Grădina… priveşte! Va avea cinci sere. Mâine te poţi apuca fără întârziere de treabă.

Va trebui să faci întâi de toate cadrele geamurilor. Apoi vom cumpăra sticlă de la oraş, ai să croieşti ochiurile de geam…

În timp ce omul vorbea, Aaltonen privea fereastra. Se apropie de ea, deoarece nu-i venea saşi creadă ochilor: amândouă ferestrele fuseseră bătute în cuie! în vreo zece cuie mari… Aerisirea încăperii se făcea, aşadar, printr-un ochi de geam de sub tavan, care avea un lanţ. Fereastra nu se putea deschide decât spărgând geamurile.

— Cincizeci de meri înseamnă cel puţin cinci mii de mărci pe an – continuă omul, cu mâna cufundată neglijent în buzunar, în timp ce cu cealaltă mâzgălea nişte cifre pe o coală de hârtie.

Orice soi indigen e potrivit, iar recolta se vinde până la ultimul măr. Dacă va fi să sporească consumul, soiurile străine vor putea fi impuse cu taxe vamale atât de mari, încât toată ţara va cultiva mere, fiindcă asta va fi cea mai rentabilă dintre îndeletniciri. Cu această parte a afacerii suntem deci lămuriţi, să trecem acum la pătlăgele şi castraveţi! Evident, ţărănimea năroadă nu se pricepe la astfel de lucruri sau nu prea ştie cum să le înceapă. Incultură şi trândăvie spirituală în toate domeniile! Ei singuri sânt de vină că nu pot să trăiască de pe urma pământurilor lor şi că, în fiecare zi, li se licitează câte-o casă. Sânt gata să fac prinsoare că această grădină de zarzavat va renta, în numai cinci ani, mai mult decât tot ogorul arabil. Venitul va fi folosit, fireşte, numai pentru mărirea suprafeţei grădinii, fiindcă ea este esenţa. Ea va trebui dezvoltată şi îmbogăţită cu sere noi, care se pot încălzi iarna. Pe urmă cumpărăm un camion uzat şi ne transportăm produsele, de două ori pe săptămână, la târg…

Aaltonen nu ştia ce să răspundă. Căuta cuvintele cele mai adecvate, şi când limbutul tăcu brusc, după o cumplită înjurătură, remarcă potolit:

— Oricum, era bine să fi stabilit de astă-toamnă locul serelor şi să fi răscolit pământul la timp. În timpul iernii trebuia să cari aici pământ roditor şi nămol. Gunoiul e aşa de puţin, încât abia ajunge pentru arături.

— La naiba cu arăturile! Nu aduc nici un ban! – izbucni omul, şi buzele grase i se contractară.

— Mai trebuie să ştim, de la bun început – continuă Aaltonen – la ce distanţă e piaţa cea mai apropiată, dacă avem vreun concurent sau ba, la ce preţ se vând zarzavaturile toamna, şi multe altele. Morcovii şi varza nu se strică, rezistă la transport, de asta nu vorbesc despre ele, deocamdată. Pătlăgelele însă, dacă se vor coace cumva, ai să le poţi da la porci. Cât despre căpşuni…

Omul înşfăcă furios maldărul de hârtii din faţa sa şi prinse să bombănească în sinea lui un fel de înjurătură, pe care o repetă de mai multe ori. Aaltonen nu înţelegea ce mormăie. Când ieşi din odaie, închizând prudent uşa în urma lui, omul şedea încă acolo, în faţa biroului său, cu un teanc de hârtii în mână şi mormăia, cu zăduf, aceleaşi cuvinte neînţelese. Văzu în uşă o broască nouă şi puternică, în care cheia nu se putea vârî decât pe dinafară. Deocamdată însă nu era nici cheie întriu-însa.

În încăperea mai mică, aruncă o privire fugară înspre patul îngust şi curat.

Ajungând în bucătărie, o întâlni pe femeie, care isprăvise între timp mulsul şi intrase cu doniţa de lapte în mână. Văzându-l de unde venea, ea tresări involuntar. Îi relată în grabă toată întâmplarea, fără să mai adauge şi părerea sa asupra celor auzite.

— Trebuie să fac nişte ferestre de seră. Mâine încep cadrele pentru geamuri. Va trebui să aducem sticlă de la oraş…

Tăcu brusc, fiindcă nu ştia dacă trebuie sau nu să spună: „Asta e dorinţa stăpânului”, eventual: „Aşa vrea domnul”. Cum ambele i se păreau deopotrivă de imposibile, preferă să tacă.

Se aflau singuri în casă. Seara, pe vremea aceasta, după ce sfârşeau munca de peste zi, mai stăteau câteodată de vorbă. Aaltonen simţea uneori că e gata să-i povestească tot ceea ce nu-i putuse spune în prima zi, deşi îşi dăduse seama ca aşa s-ar fi cuvenit. Lucrul asta e însă din caleafară de greu! Amânăm de la o zi ia alta şi tărăgănăm mărturisirea, în speranţa că mai târziu are să ne fie mai uşor sau, poate, nici nu va mai fi nevoie de vreo mărturisire, deoarece totul are să se aranjeze şi fără asta.

Femeia şedea pe lada de lemne, cu mâinile încrucişate în poală, şi privea ţintă în ochii lui.

Părul ei era tot atât de lins pe fruntea arsă de soare – şi n-apucase încă să-şi lepede cizmele, cu care umbla prin grajd, murdare de gunoiul de la vite. Privea neclintit şi cu gravitate.

— El nu contează în casa asta – făcu ea şi arătă cu degetul spre uşa încăperii mici. Orice ţiar spune, orice poruncă ţi-ar da, fă ca şi cum n-ai fi auzit nimic, iţi repet, Aaltonen, spusele lui nu cântăresc nimic, absolut nimic. Dacă cere sau încearcă să te ameninţe, să nu te sinchiseşti câtuşi de puţin… E cel mai bun lucru pe care îl poţi face, crede-mă.

Vorbea cu răceală şi seriozitate, fără să clipească măcar din gene. Nici mâinile strâns încleştate în poală nu tresăriră.

Aaltonen îşi feri, fără să vrea, privirea.

— Bine – rosti el încetişor.

În ziua aceea se aşezară la masă numai ei trei. Din odaia de alături nu se auzea nici un zgomot. De astă dată, bărbaţii nu mai unseră pe feliile de pâine margarină, ci untură albă de porc, presărată cu sare zgrunţuroasă.

— Asta e adevărata hrană a plugarului – zise bătrânul.

Cu cât mâncarea era mai puţină, cu atât se simţea mai bine. Peste pâinea uscată mai bău doar o înghiţitură de lapte, ca s-o înmoaie, dar se simţea sătul de-a binelea. Dintre toţi trei, el singur rosti binecuvântarea bucatelor din faţă. Înainte de a se aşeza la masă, împreunase mâinile şi îngânase câteva cuvinte, cu capul plecat. Se vede că, în copilărie, răbdase multă foame şi-i intrase în fire această cucernică cinstire a pâinii.

Mai târziu, Aaltonen luă asupra sa şi o parte din îndatoririle bătrânului: căra apă de la fântână, rânea grajdul când îi rămânea răgaz pentru asta şi tot el spărgea lemnele pentru bucătărie.

De semănatul propriu-zis nu se apucase încă, fiindcă, din câte auzise de la bătrân şi din ceea ce văzuse cu propriii săi ochi când examinase lăzile cu seminţe, avea motive temeinice să zăbovească, o dată ce de calitatea seminţei atârnă recolta.

Despre grădina de zarzavat nimeni nu-i mai pomeni nimic. Într-una din seri însă, în timp ce Aaltonen trebăluia în grajd, intră deodată omul cel buhav, după ce stătuse câtva timp la pândă, în uşă. Se apropie cu băgare de seamă, ferindu-se să nu calce cumva în bălegar. Ţinea în mâini o creangă groasă, zgâriind cu ea pântecul vacilor, ca un puşti răutăcios şi fără ocupaţie. Izbuti anevoie să intre în vorbă cu Aaltonen, deşi pentru asta venise. Aaltonen rânea cu furca bălegarul şi întindea aşternut proaspăt sub vite, prefăcându-se că nu-i vede. Deodată însă se pomeni cu el alături, şoptindu-i la ureche cu glasul răguşit:

— N-ai cumva rachiu, prietene?

Nu răspunse. Omul îşi înghesui şi mai aproape obrazul: pielea i se desluşea vineţie din întunericul grajdului, iar bărbia îi dârdâia cumplit.

— Să-mi aduci nişte rachiu, dacă te duci în sat, vrei? Ţi-l plătesc, să n-ai teamă.

Aaltonen smuci uşiţa de scurgere şi deşertă, cu mişcări domoale, bălegarul umed peste grămada de afară. Omul de lângă el continua să şoptească tainic, cu pumnii strânşi neputincios, aruncând din când în când câte-o privire în urma lui, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu fie auzit.

— Săptămâna viitoare voi avea bani, bani mulţi. Am şi scris băncii să-mi trimită. Să nu uiţi să-mi aduci nişte rachiu; sâmbătă ai de la mine o sută de mărci. Vrei? Fie, îţi dau două sute, numai să-mi aduci rachiu.

Furca icni puternic, azvârlită cu toată puterea de Aaltonen, într-un colţ.

— Şobolani afurisiţi!

Omul făcu un salt înspăimântat îndărăt, până în mijlocul grajdului. Când înţelese ce se întâmplase, se bâlbâi cuprins de groază, gata să se prăbuşească.

— Ce faci? Vânezi şobolani?

Apoi, înainte de a ieşi, izbi furios cu creanga spinarea unei vaci. Animalul se zbătu speriat, smucindu-se cu furie în lanţ.

Aaltonen desprinse furca înfiptă în scândura putrezită şi pipăi înduioşat locul dintelui rupt.

Pe urmă se apropie de staul şi mângâie vaca lovită, care tremura încă. Mâna care mângâia, tremura şi ea.