XI.

Când bătrânul ajunse gâfâind sus, femeia îi spuse doar:

— S-a sfârşit.

Bătrânul văzu capul neînsufleţit al lui Aaltonen în braţele femeii şi jos, pe pământ, toporul şi arma. Abia după aceea se întoarse să-l privească pe locatarul încăperii din fund, prăbuşit cu obrazul în muşchiul gras. Sângele i se prelingea prin creştet şi prin tâmplă. Îl întoarse pe spate, cu vârful ghetei; capul şi braţele îi atârnau lipsite de viaţă, ca nişte cârpe.

— Rămâi aici, să nu treacă vreun nechemat – spuse femeia. Eu mă duc să prind iapa la căruţă. Coborî în fugă spre casă, pe aceeaşi cărare pe care venise. Bătrânul rămase singur lângă grămada de lemne. Luă încet haina de pe creanga unde o atârnase Aaltonen, ca să nu-l stingherească în timp ce muncea. O împături şi o vârî sub căpătâiul mortului, în chip de perină.

Umbla cu grijă, ca şi când s-ar fi temut că atingerea lui l-ar putea trezi din somn. Îi încrucişă mâinile pe piept şi îi apropie picioarele unul de altul.

Apoi se aşeză pe o buturugă şi aşteptă, privind încremenit în gol. Gânduri grele, dureroase îi apăsau sufletul.

Nu aşteptă mult. Femeia urca pe cărare, trăgând de căpăstru iapa cea albă, printre copacii de pe coasta muntelui. Foşnetul crengilor uscate sub roţile căruţei trezeau parcă la viaţă pădurea pustie. Bătrânul nu întrebă nimic, ci ajută să suie în căruţă mortul cu capul spart, apoi apucă hăţurile. Făcu semn femeii să o ia înainte şi să-i arate drumul, în timp ce el rămase cu calul. În trupul lui vlăguit, care trăgea a moarte de atâta timp, răsăreau deodată, ca nişte izvoare tainice, puteri noi. Ţinea hăţurile cu putere şi frâna iapa, care se zbătea întărâtată de mirosul sângelui.

În căruţa goală, cadavrul se rostogolea încoace şi încolo, capul i se izbea cu putere de loitre.

Pe faţa femeii nu se clătina nici o geană. Mergea tăcută înainte, dreaptă, cu ochii de piatră şi obrazul ţeapăn. Trecură pe lângă casă şi pe lângă gardul de mărăcini, apoi se opriră lângă şopron.

Femeia aduse din casă un sac şi tăie cu foarfecă de sârmă o bucată din mosorul de sârmă ghimpată. Umplu apoi sacul cu bolovani, scoase hârleţul din cămară şi porni de-a lungul pârâului, fără să se oprească, până când muşchiul prinse să se legene şi să se scufunde sub copitele iepei.

Ridicară amândoi cadavrul din căruţă şi îl târâră pe muşchiul mişcător de pe marginea apei negre. Femeia îi făcu semn bătrânului să se dea puţin la o parte. Apucă sârma ghimpată şi o înfăşură de mai multe ori de gâtul mortului, peste trup, peste braţe, şi îl legă strâns de sacul plin cu pietre. Muşchiul se clătina şi se scufunda sub ea, iar apa îi ţâşnea de sub tălpi, dar nici nu se sinchisea. Când isprăvi, săpă din câteva lovituri de hârleţ o groapă în muşchi şi îmbrânci sacul în ea.

Apa colcăi puternic şi cadavrul dispăru în hăul negru, tras la fund de sacul greu. În acel loc, mocirla era fără fund; covorul de muşchi, eliberat brusc de povară, se clătină şi reveni la loc, aşa cum fusese înainte, fără să se mai vadă vreo urmă de hârleţ. Bătrânul încuviinţă din cap, fără să spună un cuvânt. Doar mustaţa albă îi tremura. E bine aşa, părea să spună.

Întoarse calul şi îl duse la loc, în grajd. Pe obrazul lui slab ardea o roşeaţă fierbinte, dar mâna nu-i tremura. Ochii lui spălăciţi de vârstĂ. Priveau lumea acum mai trezi, mai limpezi. După ce deshămă iapa şi o legă de staul, femeia se apropie de el.

— Am spart lada de bani cu securea… ştii, lada din odaia mea – spuse ea. Banii i-am ascuns. În felul ăsta, vor crede că a avut destui bani ca să poată fugi. Dumneata du-te acum în sat şi caută vreo doi martori, ca să putem aduce mortul acasă. Telefonează numaidecât la jandarmerie, pentru ca să ia căpitanul măsurile necesare. Să cheme garda şi să păzească staţiile de autobuze, fiindcă bărbatul meu ar putea să oprească vreo cursă, ca s-o şteargă. Să spui că erau duşmani, că nu se puteau suferi, de când s-au bătut. Toată lumea ştie că bărbatu-meu e bolnav. Ar fi mai bine să înarmeze oamenii, pentru că are momente de furie, ca acum când a săvârşit fapta. Starea în care se află îl face periculos pentru oricine…

Bătrânul tăcea şi o privea, clătinând din cap. Femeia îi înfrunta dârză privirea iscoditoare, fără să se vadă vreo urmă de emoţie pe faţa ei. Oricum, bătrânul aflase ceea ce dorea să afle, fiindcă se întoarse şi porni încet pe cărarea ce ducea spre sat. Plămâni îi şuierau şi picioarele îi erau grele ca de plumb.

Femeia se întoarse singură în pădure. Ajunsă în marginea luminişului, şterse cu grijă tăişul toporului, curăţă urmele de sânge şi aşchiile de os. Cercetă cu atenţie în jur, acoperi urmele de paşi şi celelalte semne trădătoare, bătătorind multă vreme muşchiul pe locul unde se prăbuşise bărbatul ei.

Aaltonen zăcea pe pământ, cu ochii stinşi aţintiţi pe cerul scânteietor de albastru. După ce şterse urmele şi orândui tot ce se putea, femeia se uită iar cu de-amănuntul împrejur. Abia pe urmă se aşeză jos, lângă mort, luă în braţe capul drag, îi închise ochii şi îi mângâia părul răvăşit. Obrazul ei era încă ţeapăn şi aspru.

Şezu astfel mult timp, cu capul iubitului în poală. Nici un sunet nu-i ieşea din gâtlej, ci privea doar ţintă în faţă, ca o stană de piatră, privea casa, jos, între copaci, clădirile vechi şi peretele sur de stâncă, lacul negru, petele galbene şi cenuşii de arătură. Ştia acum că nu se va mai putea bucura niciodată de nimic. Pământul e totuşi al ei şi va trebui să-l muncească. Mâinile acestea mari şi vânjoase, umerii aceştia care se răcesc, spatele acesta brun şi mlădios l-a muncit şi l-a scăpat de paragină. Mortul acesta drag îi dăruise, de fapt, pământul. De dragul lui trebuie să-l păstreze şi să-l îngrijească de acum înainte, fără nici o bucurie, fără nici o nădejde.

Va da viaţă unui copil, asta o ştia. Dar gândul nu-i aduse nici o bucurie. În sufletul ei era un îngheţ de moarte. Ochii stinşi ai bărbatului iubit nu vor putea să vadă niciodată copilul, n-au să se poată bucura de el. Va creşte copilul din datorie, fiindcă va fi singura moştenire a mortului drag. În amintirea lui îl va naşte şi îl va creşte, chiar dacă nu-i va aduce nici o bucurie, Privi miriştile ce i se întindeau la picioare, sub bolta nemărginită de toamnă. Pământul nu simte nici bucurie, nici durere. Acum era şi ea aproape la fel: şedea ţeapănă şi mută în lumina rece a zilei de toamnă, cu capul bărbatului iubit în braţe – şi nu simţea nimic.