X.

Într-o seară întunecată, în timp ce afară domnea în cer şi pe pământ nesfârşita melancolie a toamnei, când păcurii de ploaie dibuiau în tăcere, înăbuşit şi monoton, geamul, iar în casă, lângă vatră, abureau veşmintele pătrunse de umezeala din timpul zilei, şedeau amândoi lângă masa mare din bucătărie, vorbindu-şi cu glas scăzut, cu capetele apropiate.

Femeia adusese hârtie şi creion, ca să facă socotelile pentru anul următor. Când îi arătă un carnet cu ipotecarea fermei, Aaltonen clătină uşor din cap în semn de dezaprobare. Femeia nu se prea pricepea la cheltuielile necesare muncii câmpului, iar el se putea încrede cel mult în mintea lui simplă şi limpede de ţăran, pentru care orice datorie e un lucru rău; în ce priveşte însă banii economisiţi, care se pot folosi pentru fermă, ei sânt întotdeauna buni.

Evaluară recolta şi, având în faţă calendarul agricol şi lista de preţuri decupată dintr-un ziar, socotiră cât pot să vândă din produsele lor şi cât le trebuie pentru sămânţă, pentru nutreţul vitelor şi nevoile casei. Cumpăraseră până acum patru porci şi Aaltonen coborâse deunăzi în sat, să caute o vacă bună pentru gospodărie. Găsise într-adevăr una, care urma să fete în noiembrie, o vită frumoasă şi sănătoasă, dar nu căzuse la învoială asupra preţului. Plănuiau să mai cumpere un cal la primăvară, căci iapa era bătrână şi munca de peste vară îi mistuise şi ultimele rămăşiţe de putere. Mai trebuiau socotite şi impozitele comunale, de stat şi cele pentru biserică, consumul de lumină electrică, hainele ce trebuiau cumpărate şi câteva unelte de muncă necesare. Cifrele acoperiră curând hârtia din faţa femeii şi Aaltonen clătină iar, îngândurat, din cap.

Femeia îi atinse mâna şi i-o mângâia cu blândeţe şi duioşie, privindu-l eu ochii ei adânci, în care strălucea un zâmbet luminos. Din sufletul lui dispăru deodată orice gând şi îngrijorare. Nu-i mai păsa acum nici de lipsuri, nici de greutăţile care îi mai aşteptau. Se vor descurca într-un fel. La o adică, ar mai putea vinde câţiva stânjeni de lemne, pădurea e destul de mare şi nici nu s-ar observa tăierea câtorva copaci.

— Trebuie să ne rămână şi nouă din copacii tăiaţi, pentru nevoile fermei – spuse Aaltonen.

La anul, în toamnă cel mai târziu, vor trebui reparate clădirile, dacă vrem să nu se surpe acoperişul.

Femeia îl privi încântată, fiindcă vorbele lui erau o caldă promisiune de viitor. Nu se putea să-l mai întoarcă vreodată poteca, binecuvântata potecă pe care venise la fermă. Era al ei omul acesta, care se gândea de pe acum la viitorul lor comun.

Îşi aduse aminte de o seară de toamnă de demult, când ploaia bătea ca şi acum în geam şi pe ea o copleşise deznădejdea. Simţise atunci că, dacă şi-ar pune capăt zilelor, nici moartea nu i s-ar părea o eliberare, că şi dincolo de existenţa ei ar continua chinul şi ruşinea îndurate, care sânt mai tari decât orice.

Ochii i se dilatară în orbite şi inima îi fu învăluită de o dureroasă fericire. Acolo, afară, lumea mai e şi acum tot atât de sumbră şi ploaia de toamnă răpăie la fel de domol pe geamul întunecat, dar ea nu se mai teme de nimic şi nu se mai înfioră. Ba, i se pare chiar că îi e dragă ploaia asta şi frigul umed de afară, ca şi chipul ei răsfrânt în oglinda neagră a geamului murat. Dar, mai presus de toate, îi e drag mirosul ăsta de rufărie năduşită de muncă, întinsă la uscat lângă cuptor, hainele astea atât de cunoscute şi cizmele grele pline de noroi, din colţ.

— Va trebui să-ţi iei la primăvară o fată tânără, care să vadă de vite şi să te scutească de munca grea când are să ţi se apropie vremea – spuse Aaltonen, cu un tremur uşor în glas.

Nici o grijă, nimic n-o s-o tulbure atâta timp cât el e aici, alături de ea, cât îi simte trupul puternic şi privirea serioasă. Mângâierea mâinii lui alungă orice rău, domoleşte în ea toate neliniştile. Şi e bine aşa!

Uşa interioară se deschise fără zgomot şi omul cu faţa buhavă apăru în bucătărie, pe jumătate dezbrăcat, furişându-se cu paşi tiptil, cum îi era obiceiul. Bău apă şi luă de pe marginea vetrei cutia cu chibrituri. Aruncă, în fugă, o privire rea şi duşmănoasă către cei doi, apoi întoarse capul. Dar privirea lui fugară spusese destul. Nu era semn bun că omul acesta guraliv şi curios nu scoate de astă dată nici un cuvânt şi nu pune nici o întrebare. Fiindcă de văzut, văzuse cum nu se poate mai bine că şedeau strâns lipiţi unul de altul, cercetând împreună o hârtie plină de cifre.

Femeia se făcu că nu-l vede, numai ochii i se împietriră deodată. Aaltonen îşi plecă fruntea spre a nu fi silit să-l privească pe omul pe care îl ura de moarte, dar sângele i se scurse din obraji şi muşchii braţului i se înţepeniră. Bolnavul se strecură iar în odaia lui, cu ochii tulburi, scuturând în mâna lui grasă şi lipsită de vlagă cutia cu chibrituri. Îşi mai plângea şi acum soarta, dar în trupul lui ardea o bucurie răutăcioasă şi o stranie voluptate. Fireşte că bănuielile lui erau întemeiate! Şed aici, lipiţi unul de altul, cu socoteala ceea, care în realitate e un simplu pretext. Pe el însă nu vor putea să-l tragă pe sfoară! Se poartă scandalos cu dânsul, îl lasă de capul lui, îl încuie într-o hrubă rece şi întunecoasă, deşi e bolnav şi nenorocit! Ştia şi simţea că ei doi îi doresc moartea, că îşi bat capul cum l-ar putea înlătura din calea lor.

De câtva timp, văzuse şi pricepuse totul. La început, refuză să înţeleagă – o dată cu capul, căci i se părea de necrezut ca femeia asta, nevasta lui, să se simtă atrasă de un alt bărbat. Îi venea doar rău la cea mai mică atingere. El se pricepe doar la dragoste, dar femeia aceasta, cu trupul rece şi ţeapăn, n-o doreşte niciodată. În nici un fel n-a putut să ajungă cu ea la vreun rezultat. Abia târziu a descoperit cauza: îi lipseşte acestei femei orice senzualitate, e nesimţitoare ca piatra, o făptură de gheaţă, frigidă, cu suflet aspru şi insensibil. Parcă nici n-ar fi femeie. Nici el n-o mai doreşte demult, dar supunerea şi ruşinea ei îi provoacă o plăcere care îl face să tremure din tot corpul. Acum însă, asista de o bucată de vreme la trezirea soţiei sale, care, în acelaşi timp, îl alungase cu desăvârşire din viaţa ei tocmai pe el, soţul legitim. De săptămâni de zile îi pândea. În nopţile lungi şi pustii, ciulea deznădăjduit urechea ca să poată prinde cel mai mic zgomot, orice mişcare în casa copleşită de somn. Argatul se mutase iar în bucătărie fiindcă afară se lăsase frigul;

De altfel, la ce bun ar mai căuta dovezi, când îi ajung cele ce aude în timpul nopţii?

De data asta avea cu ce să-şi alimenteze din plin imaginaţia bolnavă şi aprinsă, iar gelozia ucisese întriu-însul şi restul de puţină omenie câtă îi mai rămăsese. În trupul lui moleşit şi pătimaş stăruia, pe lângă suferinţă, un fior de voluptate. Îşi uita toate necazurile şi mizeriile, trezindu-se din somn în fiecare noapte.

În nopţile întunecoase de toamnă şi în zilele chinuitor de lungi, făcea planuri peste planuri.

Niciunul nu i se părea însă destul de bun. Un singur lucru era cert, că răzbunarea se afla acum în mâinile lui. Şi se socotea pe deplin îndreptăţit la ea. Bărbat înşelat, nenorocit, bolnav, care dispreţuieşte pe toată lumea şi, de multe ori, se dispreţuieşte până şi pe sine însuşi. Nu-i poate nimeni contesta dreptul de a-şi face singur dreptate şi de a plăti cu vârf şi îndesat, pentru toate nedreptăţile căzute asupra lui! Rău e doar că e silit să-şi pună singur în aplicare hotărârea: de data asta nu pe jumătate, ci pe de-a întregul. Fiindcă dacă acest om neînchipuit de puternic continuă să trăiască şi pe mai departe, viaţa lui e într-o necontenită primejdie. Se convinsese de ce e în stare, atunci când îl înşfăcase de grumaz. Îl bătuse şi îl ghiontise, nemernicul, puţin mai lipsise ca să-l ucidă. Trebuia să fie teribil de prevăzător ca să nu-l descopere înainte de vreme, fiindcă ar fi îngrozitor. Tremura din tot trupul său laş la gândul că l-ar putea prinde asupra faptei şi că l-ar putea doborî înainte de a-l fi doborât el. Citise undeva că dacă amesteci sticlă mărunt pisată în mâncarea cuiva, asta produce o moarte lentă dar sigură, pentru că praful de sticlă perforează cu timpul pereţii stomacului. Şi avantajul e că nu lasă nici o urmă în exterior. Ar fi avut mare poftă să încerce, numai că mâncarea o gătea femeia, care le-o şi împărţea, astfel că nu avea cum să ajungă la ea. S-ar putea să nimerească tocmai în grişul său, în propria lui prăjitură pulberea ucigaşă. Brr!

Asta i-ar mai lipsi!

Dar planul său nu era satisfăcător nici din alte puncte de vedere. Nu era destul de senzaţional şi de dramatic. Dacă e vorba să se răfuiască cu femeia cea afurisită, care l-a batjocorit şi i-a distrus viaţa, apoi să fie cel puţin o răzbunare vrednică de ea. Fiindcă, înainte de toate, pe femeie vroia s-o pedepsească. O merita cu prisosinţă, odată ce îşi încuia în cuşcă bărbatul legitim, îl chinuia şi îl umilea cu asprimea şi cu răceala ei. Trebuia deci să procedeze în aşa fel încât păcătoasa să afle cui îi datorează pacostea care o va lovi. Întotdeauna se mândrise cu puterea ei, dar de astă dată are să-i arate el cine este mai tare, cine e cel ce are dreptul să lovească şi să se răzbune! Cu binele n-a izbutit s-o facă să înţeleagă cine e el, cit preţuieşte, care e cel mai tare dintre ei trei. Acum însă are s-o zdrobească, o va nimici pe creatura asta haină şi trufaşă!

Încercă apoi să-şi imagineze procesul la curtea cu juri. Vedea în închipuire titlurile din ziare, scrise cu litere mari, şi savura în tăcere rolul pe care avea să-l joace, situaţia sa dramatică.

Bărbatul înşelat şi chinuit ucide, într-un acces de furie legitimă, pe amantul nevestei sale. Să îndrăznească atunci să se mai mândrească, atunci când ruşinea ei va fi dată publicităţii. O femeie cultă, dintr-o familie bună nu s-a sfiit să se desfrâneze cu propriul său argat, iar pe bărbatul ei legitim l-a ţinut sub lacăt, izolat de lume, de orice posibilitate de tămăduire, de orice ajutor medical.

I-a refuzat până şi dreptul de a putea trăi o viaţă demnă de un om.

Îşi ticlui în amănunt apărarea şi îşi potoli astfel, în cele din urmă, dorinţa bolnăvicioasă de putere şi de publicitate. Era dispus să recunoască faptul că nu era sănătos doar din cauza bolii sale săvârşise unele lucruri care n-ar fi fost permise. Dar nu era un om de rând, ci, dimpotrivă, un suflet sensibil şi complicat, în care orice jignire lua proporţii exagerate. În nenorocirea lui, îl bântuise în mai multe rânduri gândul sinuciderii, mai ales în clipele când soarta vrăjmaşă îl apăsa cu atâta putere, încât se dezgusta până şi de propria sa fiinţă. Da, vroise de multe ori să se omoare, dar puterea de voinţă şi bărbăţia lui îl opriseră pe marginea prăpastiei. Un bărbat adevărat nu fuge de suferinţă, ci o înfruntă şi îndură loviturile destinului dacă nu se poate altfel – până şi boala sau tragediile. Fiindcă sinuciderea e o fugă laşă şi iresponsabilă.

Se stabilise la ţară cu intenţia de a începe o nouă viaţă, deoarece medicii îi recomandaseră un trai simplu şi cumpătat. Încercase să se acomodeze la noile împrejurări, proiectase lucruri folositoare, de mari proporţii, pentru înflorirea gospodăriei, dar soţia lui a distrus totul prin neîncrederea şi împotrivirea ei plină de încăpăţânare. N-a realizat astfel nimic din tot ceea ce socotise el că e bun. Ar fi îndurat însă şi această situaţie, fiindcă îi era dragă femeia şi îşi juraseră unul altuia credinţă până la moarte. Când s-a dovedit însă că îl trădase în chip ruşinos, că îl înşelă cu un argat incult, cu un om de rând, ba că mai şi unelteşte împotriva soţului ei … legitim, n-a mai putut răbda. Paharul se umpluse şi, într-o oarbă pornire de mânie, într-un moment când n-a mai fost stăpân pe sine şi nu şi-a mai dat seama ce face, l-a ucis pe cel care îi murdărise căsnicia şi viaţa. Toate acestea vor face, fără doar şi poate, impresie. Şi dacă, pe deasupra, se va uita drept în ochii judecătorului şi va declara calm că e dispus să suporte consecinţele faptei sale, că nu are de gând să se sustragă în nici un fel pedepsei, nu mai încape îndoială că i se va da dreptate de către toţi şi că, în sfârşit, vor înţelege cu cine au a face. Căci de când trăieşte n-a avut parte decât de umilinţe şi de neînţelegere. Tremura de mulţumire când se gândea la minunata satisfacţie ce-l aştepta. Iată, în cele din urmă, că se ivise şi prilejul de a dobândi tot ceea ce viaţa îi refuzase până acum. Ar fi un prost fără pereche şi un laş nemaipomenit dacă n-ar profita de ocazie şi nu şi-ar împlini planul. Nu degeaba îl vizitase prin somn omul cu barbă căruntă, vedenia aceea înfricoşătoare, nu în zadar îi arătase tainiţa veche unde se afla ascunsă arma. Îi găsise o ascunzătoare bună acolo, sub podeaua de scânduri a şopronului, o înfăşurase bine în zdreanţa uleioasă, ca să nu ruginească, şi aşternuse peste ea tot felul de rămăşiţe. Cei ai casei umblaseră pe acolo de nenumărate ori de atunci, fiindcă aşternuseră chiar acolo fânul la uscat, dar nimănui nu-i trecuse prin minte să dea la o parte scândura podelei. Toate sânt pregătite, numai de nu i-ar veni atât de greu să-şi încordeze voinţa şi puterea. De câte ori nu voise să recurgă la fapte, insă până acum nu izbutise niciodată. Se temea că, dacă va mai sta mult în cumpănă, va nimeri prost prilejul şi atunci totul are să se năruiască. Gemea, suspina şi se zbătea în pat şi, în chinul lui, căuta alinare în imaginile dezmăţate de pe perete, fără să-l supere că sânt decolorate şi murdărite de muşte. Bătrânul Hermann zăcea şi el cu ochii deschişi în patul său din cămara ce dădea în pridvor.

Frunza mestecenilor prinsese rugină tot mai aprinsă şi el simţea că nu mai are mult de trăit. Aerul umed îi apăsa greu plămânii sleiţi de putere şi dimineaţa izbutea doar cu mari sforţări să se târască până afară, în curte. Femeia îl îngrijea şi, în cursul zilei, când avea o clipă de răgaz, se aşeza pe marginea patului lui. Dar el zăcea nemişcat, cu respiraţia gâfâitoare. Obrajii i se scofâlciseră, iar pielea şi nasul i se lungiseră parcă. Femeia îl mângâia uneori pe frunte şi îi înfăşură bine pătura în jurul trupului, ca să nu dârdâie de frig. Asta îi făcea plăcere, de parcă prin atingerea duioasă a femeii s-ar fi strecurat în corpul lui uscat şi rece un val de căldură vie.

— Sânt o povară pentru voi – murmura el şi mustaţa căruntă îi tremura deasupra gurii decolorate.

Într-o zi, întorcându-se de la câmp, cu cizmele pline de noroi şi cu mâinile murdare de pământ, Aaltonen îşi vârâse capul prin deschizătura uşii. Bătrânul Hermann îi făcu semn cu mâna tremurând să se apropie.

— Aş dori un sicriu bun şi tare – spuse el cu glasul stins. Un sicriu solid şi să mă îmbrăcaţi în hainele mele de sărbătoare. E drept că-i păcat de ele să putrezească în pământ, dar treacă! Şi să-i ospătaţi pe ţărani cu mâncare şi băutură, după obicei. Bani pentru pomană şi înmormântare am.

Am agonisit cât trebuie pentru ele. Ai să-i găseşti pe fundul lăzii. Şi sub boarfele mele ai să mai găseşti cinci livrete de economie, întocmite pe numele rudelor mele. N-am vrut să se ia la harţă pentru moştenire, Al şaselea e însă al ei, nu trebuie să afle nimeni…

Şi, zâmbind sleit, făcu un semn cu capul spre bucătărie, unde trebăluia femeia. Apoi urmă încet:

— Am scris pe numele ei jumătate din banii mei, Suntem rude numai dinspre partea bărbatului ei, dar e totuna.

Văzând uimirea lui Aaltonen, explică modest, nu însă fără o oarecare mândrie:

— Nu sânt chiar atât de sărăntoc pe cât te aşteptai, aşa este? Tare mi-ar fi plăcut să-mi dezmoştenesc rudele, fiindcă nu sânt vrednice… Dar nu se cade. Le-a fost ruşine de mine când am apărut în casa lor în veşminte roase. Mi-au aşternut patul în bucătărie. Treaba lor… Ştii vorba: sângele nu se face apă. Nici eu nu pot să rup legăturile de sânge pe care le am cu dânşii. Jumătate din bani este a lor. Cealaltă jumătate însă să fie a ei. Fiindcă a îngrijit de ferma asta ca de un cămin al ei. Şi fiindcă pe mine m-a omenit întotdeauna, cum se cuvine.

Faţa bătrânului se lungise de oboseala discursului. Întinse domol mâna uscată şi vânoasă, pe care Aaltonen o strânse cu căldură. Simţea că strânge în palma lui mare şi vânjoasă mâna unui muribund, că zilele bătrânului sânt numărate. Dar liniştea ciudată şi apăsătoare care îi împresură deodată îi purtă gândurile în altă parte. Privi pierdut în gol şi spuse şovăind ceea ce îi şoptea o voce lăuntrică:

— N-ai să mori încă. Nu ştiu de ce, dar, am presimţirea că nu eu te voi petrece la groapă, ci dumneata pe mine.

Bătrânul Hermann zâmbi ostenit şi se întoarse cu faţa la perete. Dar vorbele acelea îi rămaseră în minte şi îl urmăriră mereu în zilele care treceau una după alta, ca un vis, în timp ce carii măcinau grinda deasupra capului său.

După ploaia tânguitoare, soarele se arătă iară şi cerul se bolti din nou înalt şi curat peste capetele lor. Un vânt proaspăt de toamnă le biciui sângele, încordându-le muşchii pe trup. Sublimă senzaţie pentru bietul om să cutreiere pământul în lung şi în lat, pierzându-se în nemărginirea senină a cerului. Femeia se opri în mijlocul curţii şi privea cum Aaltonen urcă pe cărarea ce duce la pădure, cum poartă toporul pe umăr şi cum se pierde, în sfârşit, printre copaci. În dimineaţa aceea gândurile ei erau atât de senine şi de încrezătoare, încât în mintea ei n-avia cum să-şi facă loc nici o presimţire sumbră. Nimic în jurul ei n-o prevenea asupra nenorocirii apropiate.

Aerul uşor şi transparent al toamnei era plin de miresme. Priveliştea se lărgise şi ea, colorată de anotimp, şi soarele binecuvântat poleise stâncile cenuşii cu aur. În fund, oglinda întunecată a lacului scânteia palidă, ca arama. Verdele bogat al brădetului strălucea acum albăstrui şi, pe toată întinderea, toamna îşi risipise cu dărnicie podoabele roşii, verzi, albastre şi aurii. Privea încântată zarea fără margini şi îşi simţi inima plină de recunoştinţă, privind în urma făpturii dragi, care urca cu paşi liniştiţi şi siguri, cu toporul pe umăr, până se pierdu în pădure.

În acest timp, locatarul încăperii din fund se furişase până la uşă şi pândea cu băgare de seamă prin crăpătura ei. Femeia umbla prin bucătărie, fără să bănuiască nimic, cu ochii calzi de fericire, dar în clipa următoare un fior rece îi străbătu spinarea, pentru că simţi pe umăr atingerea respingătoare a unei mâini grase. Îndrăznea să-i atingă trupul, trupul ei care se trezise la viaţă întrun râs vrăjit de fericire, în acea minunată şi neuitată noapte de vară!

Nu scoase un cuvânt, ci, fără să stea pe gânduri, ridică de jos o bucată de lemn aflată la picioarele ei şi izbi, ca să se apere de atingerea murdară. Nu se uită nici unde loveşte şi nici puterea loviturii n-o calculă. Trupul moale se chirci şi se prăbuşi la pământ, ca un sac fără viaţă. Nu, n-are să-i mai îngăduie să-i murdărească trupul – trupul ei, care acum e sfânt. Trupul acesta, care adăposteşte sămânţa bărbatului iubit!

Se apucă iar de lucrul întrerupt, trebăluind prin bucătărie, fără să-şi învrednicească soţul nici măcar cu o privire. Când văzu că nu se ridică, apucă lingura din găleată şi îi deşertă conţinutul pe capul lui. Nenorocitul se urni cu greu, pipăindu-şi tâmpla învineţită şi umflată de lovitură. Se îndreptă anevoie de mijloc, încercând să se ţină pe picioare. Înainte de a se retrage în odaia lui, îşi aţinti o clipă ochii asupra femeii, privind-o cu răutate şi ură. Obrazul îi era livid, dar «mimat de o tainică răutate. Femeia nu întoarse capul spre el, aşa că nu văzu în ochii lui spălăciţi expresia prevestitoare de primejdie. Continuă să se îndeletnicească cu treburile gospodăriei, împietrită ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Omul cu faţa buhavă ştia bine că Aaltonen se dusese la pădure să taie lemne. Genunchii îi tremurau puternic şi membrele erau încă amorţite, dar se furişă peste puţin în şopron.

Îşi simţea capul ameţit de lovitura nemiloasă, tâmpla îl ustura cumplit şi în gură îi stăruia un gust neplăcut de sânge. Acum însă, totul îi era indiferent. Afară era lumină, se vedea bine până la mare depărtare. Îşi adună toate puterile ca să-şi învingă tremurul mâinilor până desfăcu zdreanţa uleioasă şi şterse ţeava armei cu un smoc de iarbă. Pe urmă îşi încărcă puşca cu cinci cartuşe, puse piedica şi se strecură afară neobservat.

Nu trebui să urce prea mult pe cărarea vitelor, căci auzi curând loviturile de topor. Îşi încetini paşii şi pândi cu luare-aminte. În minte îi stăruia amintirea bucuriilor sale de altădată. Ce plăcere grozavă e să te apropii astfel, pe furiş, de prada neştiutoare, s-o ocheşti dintr-o ascunzătoare ferită de orice primejdie. Şi, pe urmă, vânatul e de astă dată mai de soi decât un iepure sau o pasăre oarecare. Un asemenea vânat nu doborâse încă niciodată în viaţa lui. Asta da, e cu adevărat o pradă! Ba mai şi îl momeşte pe vânător cu lovituri prosteşti de secure, care răsună limpede şi departe în aerul uşor al toamnei.

Aaltonen se afla în marginea unui luminiş din capătul povârnişului stâncos şi despica bucăţile tăiate cu fierăstrăul, ca să aibă femeia lemne de foc. În adânc, la picioarele lui, se zărea printre copaci apa întunecată a lacului, sauna din umbra brazilor şi acoperişurile peticite de şindrilă ale fermei. Acolo jos, în casa aceea măruntă, încep acum munca de fiecare zi mâinile acelea dragi. Privi multă vreme peisajul familiar şi un sentiment bizar îi copleşi sufletul. Îşi scoase haina, ca să poată lucra nestingherit. Simţea o plăcere nespusă să apuce coada toporului, parcă ar fi strâns mâna caldă şi puternică a unui prieten bun. Şi ce bine era să asculte ecoul ascuţit al loviturilor de topor şi să soarbă în plămânii larg deschişi aerul de toamnă, îmbibat cu mireasma de răşină a brazilor de curând doborâţi.

Omul, care se apropia pe cărarea vitelor, îngenunche în dosul unei tufe de ienupăr, la adăpostul unui morman de pietre. Strângea în mâini arma veche şi îşi controla cu mare grijă fiecare mişcare, ca nu cumva să scuture vreo creangă a tufişului. Se căţără astfel în genunchi, atent la cel mai mic zgomot, până ajunse într-un loc potrivit: găsi unul care nu era nici prea departe, nici prea aproape de prada sa. Nici să-şi închipuie n-ar fi putut ascunziş mai bun!

Înalţă încetişor arma şi îi aşeză ţeava în furca unei crengi, ca să nu fie silit s-o ţină cu mâna.

Pe urmă ridică piedica şi ochi. Treabă de copil: distanţa era de cel mult vreo treizeci de metri şi, pe deasupra, în teren deschis. Deodată însă un tremur sălbatic începu să-i scuture braţul şi trupul întreg. Smuci arma şi o aruncă repede în tufiş. Abia acum îşi aminti că gloanţele zăcuseră aproape douăzeci de ani în umezeală. Ce se întâmplă dacă puşca nu ia foc? Nici o grijă însă, fiindcă toporul face o hărmălaie asurzitoare, încât prada nu are cum să audă un ţăcănit neînsemnat ca acesta.

Ridică puşca, dar nu mai ştiu ce să facă. Obrazul i se smucea, mâna i se scutura cuprinsă de tremur; se strădui să ochească cu toate acestea cât mai bine, grăbit să nu-l părăsească puterile.

Sângele îi năvăli în cap, întunecându-i privirea, gata să-l orbească cu desăvârşire. Îngrozit, trase aproape întâmplător de piedică; bubuitura răsună asurzitoare. Arma îl izbi cu putere, aproape să-i rupă umărul.

Aaltonen sări într-o parte, cu toporul în mâna ridicată. Glontele trecuse şuierând chiar pe lângă urechea lui şi ecoul detunăturii se rostogoli prelung, din stâncă în stâncă. Turburarea lui nu ţinu decât o frântură de secundă. Observă numaidecât ţeava armei îndreptată asupra lui din tufiş şi, în dosul ei, obrazul vânăt şi schimonosit. Nici prin gând nu-i trecu să se adăpostească. Nu se întoarse şi nici nu căută să se ferească, ci porni calm, cu toporul în mână, spre agresor. Răsufla încet şi profund, cu capul dat pe spate.

Mizerabilul văzu doar că nu nimerise şi că prada vine ţintă către el. O sudoare rece îi broboni spatele. Aaltonen era vânjos şi ars de soare, iar albul cămăşii îi strălucea orbitor în lumina puternică. Priveliştea înfricoşătoare îi înteţi parcă îndrăzneala şi, în cele din urmă, se aplecă, mai bine zis trase o înjurătură cumplită şi, strângând arma la umăr fără să mai tremure, ochi şi trase.

Detunătura asurzitoare se rostogoli iar din stâncă în stâncă. Bărbatul care se apropia calm, cu capul ridicat, se clătină în mers şi se prăvăli, întins pe spate, cu o expresie stranie, întrebătoare, pe obraz. Pe pieptul alb al cămăşii apăru o pată roşie, care crescu repede, şi un strigăt sugrumat îi izbucni din gâtlej.

Celălalt se apropie de el grăbit, cu arma în mână, înfierbântat şi sufocându-se de agitaţiE. Îşi apăsă cu toată puterea călcâiul ghetei pe gura lui Aaltonen. Capul se bălăbăni în muşchiul verde şi se frânse pieziş, braţele se ridicară ca să înlăture călcâiul ce-l strivea, dar nu mai aveau nici o putere. Ochii mai priviră o clipă ţepeni, fără sclipire, copacii şi cerul strălucitor, apoi lumina din ei se stinse şi trupul se lungi fără viaţă.

Femeia se speriase de moarte încă de la prima detunătură. Ascultă încordată, până când ecoul pieri departe, peste apele lacului, cu inima zbătându-i-se înfricoşatĂ. Încercă să se liniştească spunându-şi că, în ultimul timp, s-au auzit des împuşcături dinspre rezervaţia de vânătoare. Asta fusese însă mai aproape, aproape de tot. Vroia tocmai să intre în casă când auzi şi a doua detunătură; încremeni în capul scării, cu mâinile apăsate pe piept şi obrazul ca de mort. Ieşise şi bătrânul. Se aşeză mai întâi pe trepte şi îşi roti atent privirea prin curte. Ochii lui obosiţi cercetau pe rând şoproanele şi grajdurile, în lumina blândă a soarelui. Apoi se urni cu mare greutate şi o porni, cu paşi târşâiţi, spre pădure. Auziseră amândoi strigătul sugrumat.

— Vino repede – îi strigă femeia, care urca acum înaintea lui pe cărare, apăsându-şi spasmodic mâinile pe piept. Bătrânul o urmă cât putea de repede şi cât îl ajutau plămânii, dar nu-i putu ţine pasul. Omul cu faţa buhavă cobora acum pe coasta muntelui, dar când o zări pe femeie alergând, încremeni speriat, plecându-şi capul ca unul care vrea să se ascundă.

Femeia însă nu se mai sinchisea de el, ci îl întrebă doar gâfâind, palidă ca moartea:

— Unde-i?

Fără să vrea, omul făcu un semn cu capul către luminiş, iar când femeia se îndepărtă ca o vijelie, se întoarse şi o urmă. Ar fi fost im prost fără seamăn să piardă acest prilej fericit de a o vedea suferind. Obrazul schimonosit al mortului fusese doar un început. Dar ce are să mai urmeze de acum înainte!

În marginea luminişului, lângă grămada neterminată de lemne, femeia se prăbuşi în genunchi, luă în braţe obrazul chinuit şi fără viaţă şi apucă braţele ce atârnau moi în iarbă. Văzuse toporul care căzuse din mâna puternică a bărbatului şi, lângă el, arma.

— Tu l-ai împuşcat? – întrebă, cu glasul înfricoşător de calm şi buzele livide.

Omul se apropie cu băgare de seamă, ştergându-şi cu dosul palmei saliva ce i se prelingea din colţul gurii. Glasul acesta calm îl făcu să uite orice precauţie. În loc să se ferească, se apropie şi mai mult, întinzând gâtul ca să vadă mai bine expresia de pe faţa femeii.

Răspunse cu o bucurie drăcească:

— Eu. De-acum, n-ai decât să-ţi îmbrăţişezi iubitul.

Femeia aşeză cu băgare de seamă capul lui Aaltonen pe pământ şi ridică toporul. II apucă mai întâi, ca şi când i-ar fi cântărit greutatea în palmă, apoi se sculă încet. Calmul femeii îl fermecă pe ucigaş. Îşi vârî şi mai aproape obrazul, pe care ardeau mari pete roşii şi tremura grăsimea din pomeţi. În clipa aceea, femeia îşi adună toată puterea şi ridică toporul cu mâini sigure. Lovi cu muchea, nu cu tăişul. Auzi pârâitul dezgustător al oaselor şi, când omul se clătină, îi mai trase o lovitură în tâmplă, acolo unde se vedea urma vânătă a loviturii de dimineaţă. Prin mintea ei trecu doar un singur gând, amar şi rece: dacă ar fi lovit mai tare atunci? Simţi că niciodată nu va regreta mai amarnic ceva, chiar dacă ar mai trăi o mie de ani.

Nu-şi mai învrednici soţul, care zăcea cu faţa la pământ, nici cu o privire. Căzu iar în genunchi şi îmbrăţişa capul neînsufleţit al iubitului, îi sărută gura chinuită şi îi dezmierdă obrazul bărbos.