Epistola a unsprezecea

Marcus Mezentius Manilianus îl salută pe Marcus cel de altădată!

        Am lăsat neterminată ultima scrisoare, iar pe aceasta nu o mai adresez Tulliei. Pentru că numele ei mă tulbură şi-mi aminteşte de deşertăciunea vieţii dinainte. Dar şi pentru că am cunoscut-o pe Myrina.

        Cândva, peste nu ştiu câţi ani, voi dori poate să-mi aduc aminte de întâmplările pe care le trăiesc acum. De aceea, eu, Marcus, cel care voi fi atunci, îl salut pe Marcus cel de astăzi. Timpul şi depărtarea şterg multe din memorie şi, în ciuda intenţiei de a nu deforma întâmplările vieţii, cei mai mulţi oameni păstrează amintiri false. Chiar şi când scriu aceste cuvinte, sunt obsedat de ideea că aş putea falsifica realitatea acestei clipe, exagerând sau adăugând detalii care nu există. Dar, dacă mă abat de la adevăr, nu o fac dinadins. Cel ce-şi scrie memoriile se abate din când în când, fără voie, de la adevăr, iar la instrucţia unui proces, chiar şi mărturiile oamenilor cinstiţi pot fi diferite.

        Despre împărăţie, nimic altceva nu pot spune altora decât că ani văzut cu ochii mei moartea şi reînvierea lui lisus. Dar mi s-a interzis să vorbesc despre ceea ce am văzut. Pentru că nu sunt evreu, pentru că nu sunt circumcis. De aceea, trebuie să scriu.

        Dacă cineva, mai iniţiat decât mine în misterele împărăţiei lui, va relata altfel decât mine evenimentele acestor zile, voi admite că are dreptate, fiindcă cel care ştie mai mult înţelege mai bine.

        Mărturisirile mele au doar pentru mine valoare, iar de voi avea norocul să ajung bătrân, amintirea acestor zile extraordinare se va păstra în rândurile scrise la fel de proaspătă ca acum. Am s|ris şi despre multe lucruri neînsemnate, care pentru mine au o oarecare importanţă, chiar dacă pentru alţii nu reprezintă nimicIar dacă am povestit minuţios despre lucrurile lipsite de interes, cel puţin tot atât de minuţios am povestit şi despre lucrurile importante.

        Nu am vrut să las în umbră nimic, îmi cunosc firea. Atras de plăceri uşoare, încântat de orice noutate, nehotărât, vanitos, egoist şi sclav al trupului meu, eu nu am cu ce să mă mândresc.

        Este un motiv în plus ca nimic să nu fie uitat, pentru a-mi aminti cine sunt eu, dacă vreodată voi fi prea plin de mine însumi.

        Mi s-a interzis să vorbesc. Mă supun şi recunosc deschis că aşa este drept. Pentru că sunt nesigur şi nehotărât. Eu sunt ca apa care trece dintr-un vas în altul şi împrumută supusă forma vasului în care a fost turnată. De-aş putea cel puţin să rămân limpede ca apa! Dar şi apa se tulbură şi se strică cu timpul. Când nu voi mai fi apă curgătoare, îmi voi citi memoriile şi-mi voi aminti că-ntr-o zi am întrezărit împărăţia lui.

        Cum se face că eu, un străin, am fost martor al învierii lui lisus? Nu ştiu,dar continui să cred că nu a fost întâmplător.

        Totodată, cunoscându-mă bine, presimt că timpul îmi va risipi şi această certitudine.

        Insă, oricât de mult mă voi prăbuşi din cauza slăbiciunilor mele – în acel timp al disperării şi îndoielilor, când poate mă voi rătăci din nou din plăcere-n plăcere – mă va consola profeţia pe care acel pescar necunoscut mi-a făcut-o într-o noapte la malul lacului, deşi nu înţeleg cum ar putea să se împlinească o astfel de profeţie. Cât de vagă ar fi, există totuşi o speranţă. Unui om îi este greu să trăiască fără nici o speranţă. Alţii au prea multă. Pe lângă ei, mă simt sărac. Eu o am doar pe Myrina. Poate că ea mi-a fost dată în locul speranţei, pentru că are fermitatea care îmi lipseşte.

        Nu aş putea să explic de unde a pornit cearta noastră. Cu puţin timp mai înainte fusesem foarte veseli. Poate a fost vina Claudiei Procula. Dar, şi să nu fi avut ea vreo vină, Myrina tot şi-ar fi pierdut calmul, pentru că prezenţa ei o nelinişteşte. De data aceasta, m-a pălmuit pe neaşteptate şi, trăgându-mă de mână, m-a scos din salonul Claudiei.

        După ce ne-am întors în camera noastră, Myrina mi-a explicat că, pe măsură ce le cunoaşte mai bine pe femeile din înalta societate, i se întăreşte încrederea în ea însăşi. Fiindcă nu este ipocrită de la natură, fiindcă nu încearcă să pară ceea ce nu este. Şi aşa mai departe. Dar în zadar a încercat ea să mă

        ^impresioneze, adunându-şi lucrurile, ca şi cum ar fi avut intenţia plece. Nu am făcut nici un gest ca să o reţin, pentru că fuseseră lit pe nedrept. Apoi a început să mă chinuiască cu vorbe atât otrăvite, că doar Tullia, în momentele ei cele mai rele, ar fi itut să rivalizeze cu ea.

        Mi-a zdrobit în picioare vanitatea, m-a acuzat chiar şi că 1-as fi trădat pe lisus din Nazaret, fiindcă ascultasem cu interes trăncăneala Claudiei Procula. De altfel, ea nu crezuse un cuvânt din visul Claudiei. Nu am înţeles-o, pentru că până atunci fusese o fată liniştită şi rezervată. Am gândit că poate până atunci mă înşelasem şi că, de fapt, aceasta este faţa ei adevărată. Cu atâta cruzime şi pertinenţă a scos la iveală toate defectele mele încât, la un moment dat, am gândit că este posedată de demoni. Clarviziunea a fost de-a dreptul enervantă. Cum de a putut face aluzie la li cruri pe care nici nu avea de unde să le cunoască? A scormonit etodic în sufletul meu, nelăsând un loc neatins şi tot ceea ce a us a fost într-o oarecare măsură adevărat. De aceea a trebuit o ascult, dar mi-am jurat în gând să nu-i mai vorbesc vreodată.

        Până 1-a urmă s-a liniştit. S-a aşezat, şi-a sprijinit capul în îini şi mi-a spus cu ochii pierduţi în gol:

        — Iată cine eşti! Mă hotărâsem să plec. Te-ai simţi tu mai bine de te-aş lăsa în voia sorţii, nu-i aşa? Dar eu nu te pot părăsi, lisus din Nazaret mi te-a dat să te păzesc de rău. În această lume, tu eşti ca un miel în mijlocul lupilor şi nu poţi să te aperi singur. Chiar şi dus de mână, tu ai putea să te rătăceşti. Nu mai pot suporta să te tot văd oftând după Tullia şi după viaţa destrăbălată de altădată. Scoate-ţi inelul acela de aur din deget şi pune-1 degrabă în pungă!

        S-a ridicat apoi, s-a apropiat de mine şi, adulmecându-mă, a spus cudispreţ:

        — Puţi ca târfele masculine din lupanarele Alexandriei. Mi-ai fi plăcut mai mult de-ai fi avut părul plin de brusturi. Să nu fi umblat împreună cu tine pe cărările prăfuite ale Galileii, să nu te fi văzut ştergându-ţi sudoarea de pe faţă fără să te plângi de oboseală, te-aş fi părăsit eu de mult.

        Aşa a vorbit până i s-au isprăvit cuvintele. Dar nu m-am umilit să-i răspund şi nici nu am dorit să o privesc în ochi, pentru că multe lucruri erau adevărate. Nu vreau să repet tot ceea ce a spus. Slăbiciunile mele s-au etalat şi aşa îndeajuns de-a lungul paginilor scrise şi, să spun drept, nu acesta a fost scopul mărturisirilor mele. I Iar la sfârşit a spus:

        — Cercetează-te singur şi chibzuieşte dacă am dreptate sau exagerez! Nu mai vreau să locuiesc în aceeaşi cameră cu tine.

        Apoi a ieşit trântind uşa atât de puternic, încât toată casa s-a zgâlţâit. După un oarecare timp a venit un servitor şi i-a luat şovăind lucrurile. Dar nu mi-am făcut griji pentru ea. Eram sigur că hangiul îi dăduse fără ezitare o altă cameră, fiindcă ştia că fusese primită de Claudia Procula.

        Am meditat multă vreme la vorbele Myrinei şi am fost tare deprimat. Am început să scriu, dar am încercat să nu amestec amărăciunea din mine cu adevărul celor întâmplate, de aceea am scris puţin. N-am mai ieşit multe zile, am stat cu draperiile trase şi am cerut să mi se aducă mâncarea în cameră. O dată, Myrina a intrat şi mi-a spus că se duce să comande o lespede funerară în stil grecesc pentru mormântul fratelui ei. Altă dată, m-a anunţat că Natan venise cu asinii şi dorea să mă vadă. Fără să rostesc o vorbă i-am arătat că sunt ocupat cu scrisul şi nu vreau să văd pe nimeni.

        După aceea, şi-a văzut de treburile ei fără să-mi mai ceară mie permisiunea. Abia mai târziu am aflat că a fost în Magdala şi în Capernaum cu Natan.

        Pierdusem noţiunea timpului şi scriam şi noaptea pentru că nu mai puteam dormi, încetul cu încetul, furia mea a început să se micşoreze şi am putut gândi calm la Myrina şi la ceea ce îmi spusese ea. Până la urmă am ajuns să admit ideea că fusese timpul ca cineva să-mi vorbească astfel. Eu puteam fi blând şi smerit în inima mea, dar vanitatea mă îndemna să cred în continuare că sunt superior altora.

        Într-o dimineaţă, pe când încă mai dormeam, am auzit când a intrat Myrina în cameră. Mi-a mângâiat părul. Atingerea uşoară a mâinii ei a deşteptat în mine o bucurie neaşteptată şi mi-a fost ruşine că m-am arătat atât de inflexibil. Voind să o văd, m-am răsucit în pat ca şi cum în acel moment m-aş fi deşteptat, dar ea s-a depărtat repede de mine când a văzut că am deschis ochii.

        — Tu ai făcut bine că te-ai hotărât să nu mai vorbeşti, Marcus, a spus ea. Şi orice ai povesti pe hârtiile tale, nu poţi face rău nimănui şi nu poţi ameţi pe nimeni cu vorbe deşarte. Dar acum este timpul să te ridici din acest pat. Sunt câteva zile deja de când cele patruzeci de zile s-au împlinit şi trebuie să ajungem cât mai degrabă la Ierusalim. Natan este deja în faţa hanului cu asinii şi ne aşteaptă. Strânge-ţi lucrurile, plăteşte ce ai de plătit hangiului şi vino cumine! Şi, dacă-ţi face plăcere, n-ai decât să stai îmbufnat tot drumul, la fel de bine ca şi aici.

        Myrina, i-am şoptit eu. Dă-mi iertare pentru că sunt aşa cum sunt şi iartă-mă de asemenea pentru că am gândit rău despre tine în aceste zile de tăcere. Dar ce treabă am eu în Ierusalim? Chiar dacă mi-am cerut iertare, află că nu sunt dispus să mă înclin în faţa capriciilor tale şi să te urmez orbeşte unde-ţi vine ţie să mergi.

        Despre aceasta vom vorbi pe drum, mi-a răspuns ea. Sărbătoarea Cincizecimii se apropie şi multă lume merge în pelerinaj Ja Ierusalim. Grăbeşte-te!

        Nu aveam nimic împotriva planului ei. Eu însumi gândeam că venise vremea să mă întorc în Ierusalim, pentru că apostolii plecaseră deja acolo pentru a li se împlini destinul. Pe lângă asta, ideea unei călătorii nu-mi displăcea, pentru că eram obosit de tăcere.

        Privind-o, nu mi-am putut stăpâni bucuria, am îmbrăţişat-o, am sărutat-o pe obraji şi i-am spus:

        — Oricât de aspru mi-ai vorbi, tot e bine dacă nu-mi doreşti răul. Am fost fericit când mi-ai mângâiat adineauri părul, crezând că dorm.

        Mai întâi, a încercat să mă facă să cred că am visat. Dar apoi, întorcându-mi sărutul, a spus: Am fost crudă cu tine, dar a trebuit să-ţi vorbesc o dată pentru totdeauna. Tu îmi placi aşa cum eşti, atâta timp cât nu îţi imaginezi că eşti mai mult decât eşti. Eu nu vreau ca tu să te schimbi şi nu ţi-aş fi vorbit niciodată atât de deschis dacă nu te-aş fi iubit. Cât despre libertatea de a decide să pleci când vrei şi unde vrei, eu nu-ţi impun nimic, dar acum grăbeşte-te şi vino cu mine!

        Dar eu vreau să mă întorc în Ierusalim, i-am spus. Deşi mi-e teamă că totul s-a sfârşit. Unde altundeva aş mai putea eu merge? Nu am o casă unde să mă întorc, iar pe acest pământ am devenit atât de străin, că-n orice loc din lume m-aş duce tot aia-iAtingându-mi uşor fruntea şi pieptul, Myrina a spus:

        — Şi eu sunt o străină în lumea aceasta. Singura mea casa este împărăţia lui, chiar şi atât de puţin cât o cunosc. Iar daca lisus mi te-a dat mie, trebuie să fiu aceea care să te întărească în slăbiciunea ta. Prietenă, soră şi tot ce vei vrea tu să fiu, voi fi casa ta şi-n zilele bune şi-n zilele rele.

        I-am atins fruntea şi pieptul şi am mai sărutat-o o dată. M-a ajutat apoi să-mi strâng lucrurile şi eu m-am îmbrăcat pentru drum. Când am dat să plătesc, hangiul a încercat să mă tragă pe sfoară, anunţându-mă că am de plătit o sumă care depăşea cu mult toţi banii pe care-i aveam, dar Myrina mi-a venit în ajutor, semnalând greşelile grosolane de calcul ale acestuia. M-am bucurat când i-am revăzut pe Natan şi pe asini. Fără prea multe vorbe de prisos, am pornit imediat la drum.

        Prea multe nu am de povestit despre acest drum. Am traversat Samaria pentru a-i evita pe pelerinii din Galileea care se duceau în mare număr la Ierusalim pentru sărbătoare, dar şi pentru că valea Iordanului era bântuită de o arşiţă cumplită. Urmând drumul Siharului, am ajuns în Ierusalim cu două zile mai înainte de sărbătoarea Cincizecimii. Când am ajuns aproape de oraş şiam văzut templul şi dealul supliciului, am fost scuturat de un tremur mare şi, fiindu-mi teamă să nu cad de pe asin, am coborât pe pământ.

        Şi am crezut că m-am îmbolnăvit de friguri. Am avut impresia că lumea căzuse în tenebre şi că deasupra capului meu plutea un nor întunecat, deşi în realitate cerul era senin. Mi-au clănţănit dinţii şi, bâlbâindu-mă, nu am reuşit să articulez un cuvânt.

        Am ieşit repede din acea stare ciudată, iar Myrina, punându-mi mâna pe frunte, a spus că nu am fierbinţeli. Dar de urcat pe asin nu am mai urcat, preferând să-mi continui drumul pe jos. Am intrat în oraş prin rău mirositoarea Poartă a Peştilor, iar soldaţii legiunii ne-au lăsat să trecem fără să ne mai controleze, de îndată ce le-am spus că sunt cetăţean roman. Intra atât de multă lume în Ierusalim, că nici nu se mai oboseau ei să-i cerceteze pe toţi oamenii.

        Negustorul sirian de mărunţişuri Karanthes mi-a ieşit bucuros în întâmpinare şi m-a salutat. Şi eu m-am bucurat când i-am revăzut faţa rumenă şi ochii vicleni. Când a văzut-o pe Myrina, a clipit din ochi de multe ori, după care a spus cu ipocrizie nedisimulată:

        — Mult ai mai slăbit, Măria din Beerot! Părul tău are acum o altă culoare, iar ochii tăi negri sunt verzi. Şi nasul parcă-i mai scurt. Adevărul este că vii din ţara vrăjitorilor şi până la urmă am s-ajung să cred şi eu tot ce se spune despre Galileea.

        Eu nu mă îndoiesc că el voise să râdă doar de mine, dar Myrina nu a apreciat gluma lui.

        Apoi a venit şi momentul despărţirii de Natan. Scărpinându-se în cap, el a început să socotească banii din pungă, nevrând să primească mai mult decât banii hotărâţi înainte de plecarea spre Galileea. Şi a insistat să primesc banii pe care-i câştigase prin munca asinilor mei în perioada când fusesem bolnav. Nu am vrut să-1 ofensez şi i-am spus:

        — Tu ai fost un slujitor credincios şi nu vreau să te rănesc înapoindu-ţi argintii. Te rog să păstrezi cel puţin cei patru asini ca să-ţi aminteşti de mine.

        S-a uitat Natan la asini cu bucurie şi am simţit că ar fi voit să-i aibă, dar gura lui altfel a grăit.

        — Eu nu vreau să am nici o bogăţie, a spus el. Sunt bucuros că voi putea da săracilor banii pe care i-am câştigat de la tine. Eu nu vreau bogăţii aici, pe pământ, şi, în felul meu, încerc să strâng comori în cer. Patru asini sunt o adevărată avere pentru un om ca mine. Dacă aceşti asini ar fi ai mei, altă preocupare nu voi mai avea, fiindcă tot timpul mi-ar fi teamă că mi i-ar putea fura cineva sau că ar putea să se îmbolnăvească. Iar inima mea depărtându-se de ceea ce este important, se va lega de ceva efemer şi inutil. Cu cât aş fi mai mult legat de asinii mei, cu atât mai mult m-aş pierde.

        Am fost mişcat de vorbele lui şi am insistat:

        — La-i totuşi, Natan, pentru că aceşti asini ne-au servit cu ui lilinţă tot drumul şi parcă mă doare inima să-i vând unor st 'ăini. Sunt mulţi oameni din Galileea care au venit acum în Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii. Unii sunt bolnavi şi le este greu să meargă pe jos. Dăruieşte asinii oamenilor care spândesc învăţătura lui lisus din Nazaret, să-i folosească ei p< ntru binele celorslabi.

        Propunerea mea i-a plăcut lui Natan şi el a spus: ir

        — E bine, dacă aceste animale vor sluji pentru cei blânzi şi cu mă curată.

        A ezitat din nou, apoi m-a întrebat:

        — Vrei să te anunţ dacă se vor mai întâmpla lucruri deosebite?

        — Nu, Natan! I-am spus eu. Nu mai vreau să iscodesc pe nimeni. Dacă este scris să mai aud ceva despre apostoli, vreau – nu vreau voi auzi. Nu-ţi face griji pentru mine! Păzeşte poruncile şi străduieşte-te să strângi pentru tine comori în împărăţia lui lisus.

        Astfel ne-am despărţit. Lumina amurgului a devenit violetă şi am simţit un fel de deznădejde apăsătoare, chiar dacă nu eram singur. Nu am fost în stare nici să ridic capul şi să privesc templul, iar pe măsură ce întunericul s-a lăsat peste oraş, am avut aceeaşi senzaţie de irealitate, pe care o încercasem la plecarea din Ierusalim spre Galileea. Oraşul era plin de oameni. Şi nu erau doar din ludeea şi Galileea, ci din toate ţările în care locuiesc fiii lui Israel.

        Cu toate astea, inima îmi era pustie şi-mi simţeam singurătatea apăsătoare în camera mea din casa lui Karanthes sirianul. Mi se părea că o forţă imensă vibra deasupra oraşului, antrenându-mă în vârtejul ei şi făcându-mă să dispar ca o scânteie luată de vânt.

        Copleşit de spaimă, am strâns din toate puterile mâna Myrinei. Aaşteptat un moment, apoi m-a luat de după gât şi am stat lângă ea, iar încăperea a fost încetul cu încetul cucerită de întunericul nopţii.

        Nu mai eram singur şi nu aş mai fi vrut să fiu vreodată singur.

        Puţin mai târziu, Karanthes sirianul ne-a adus o lampă. Văzându-ne aşezaţi alături unul de altul, a mers în vârful picioarelor, ne-a vorbit în şoaptă şi nu a mai trăncănit după cum îi era obiceiul. Ne-a întrebat dacă vrem să mâncăm, dar noi am scuturat din cap, refuzându-1. Starea de spirit în care mă aflam mă îndemna să cred că n-aş fi putut înghiţi nici chiar o firimitură de pâine.

        Karanthes s-a aşezat pe vine în faţa noastră ca să ne poată vedea mai bine la lumina lămpii, dar în ochii lui strălucitori nu era bătaie de joc, ci mai degrabă teamă şi respect.

        — Ce ţi s-a întâmplat, Marcus? M-a întrebat el intimidat. Ce se întâmplă cu voi amândoi? Doar privindu-vă, şi simt pişcături pe tot corpul, ca mai înainte de furtună. Dar acum cerul este senin şi plin de stele. Când am intrat aici, chipurile voastre împrăştiau lumină, deşi în toată camera era întuneric.

        Dar eu am fost incapabil să-i răspund şi nici Myrina nu a deschis gura. S-a mai uitat puţin la noi, apoi s-a ridicat şi a plecat, încercând să nu facă vreun zgomot, în acea noapte am dormit alături unul de altul şi m-am trezit de multe ori ca să mă asigur că Myrina este lângă mine. Şi nu am mai avut teamă, între somn şi veghe, am simţit de câteva ori că mi-a atins faţa şi am înţeles că şi ea se simţea în siguranţă alături de mine.

        A doua zi era ziua de sabat. Lumea se îndrepta spre templu, dar noi am rămas în camera noastră. Nimic nu ne-ar fi putut împiedica să plecăm şi să hoinărim prin oraş, pentru că legea sabatului, care pretindea fiilor lui Israel sănu facă mai mult decât un anume număr de paşi, nu ne privea şi pe noi, dar niciunul, nici altul nu am avut dorinţa să ieşim afară. Şi am vorbit doar ca să ne auzim glasurile. Myrina mi-a povestit copilăria ei, apoi ne-am strigat unul altuia numele, mie fiindu-mi nespus de drag felul în care ea îmi rostea numele şi ea bucurându-se când i-1 spuneam cu voce gravă pe al ei.

        Astfel am ajuns în acea zi liniştită, la Ierusalim, să ne metamorfozăm într-o singură fiinţă, pentru a trăi împreună până la sfârşitul zilelor noastre. Graţie supremă, pentru un bărbat ca mine. Eu nu sunt în stare să măsor proporţiile darului pe care mi 1-a făcut acel pescar necunoscut, trimiţându-mă în teatrul grec din Tiberiada pentru a o găsi pe Myrina.

        În acea zi, nici o vorbă de vrajbă nu a fost pe buzele noastre iar seara, după ce am mâncat puţin, am adormit unul în braţele celuilalt, ca să ne trezim abia în zorii zilei Sărbătorii Cincizecimii.

        Dar după ce m-am trezit, am simţit în mine o mare nelinişte, am început să umblu înainte şi-napoi prin cameră cu mâinile şi picioarele tremurând, mi-a fost frig, deşi ziua se anunţa deosebit de călduroasă şi nici mâinile Myrinei, care mi-au mângâiat fruntea, şi nici buzele ei nu mi-au adus liniştea.

        Oare de ce am venit noi la Ierusalim? Am întrebat-o pe un ton acuzator. Ce-avem de făcut aici? Este oraşul lor, nu al nostru, iar această sărbătoare este doar sărbătoarea lor.

        Cât de grăbit eşti tu, Marcus! A spus ea. Tu eşti un străin şi ai fost chemat pentru a aduce mărturie despre învierea lui lisus.

        Oare nu mai ai destulă răbdare să aştepţi împlinirea celor promise?

        Apostolii lui lisus sunt gata să aştepte aici şi doisprezece ani, dacă este nevoie, iar tu ţi-ai pierdut răbdarea într-o singură zi.

        Nu ştiu ce le-a promis el lor, i-am răspuns acru, şi nimic nu am eu de văzut aici. Eu îi mulţumesc pentru tot ce am primit, iar ceea ce am primit îmi este de ajuns pentru toată viaţa. De ce să cer mai mult, când eu am avut norocul să trăiesc cele mai extraordinare evenimente din istoria lumii, noroc pentru care chiar prinţii şi regii m-ar invidia?

        Myrina a insistat:

        — El a fost răstignit pe cruce, a suferit, a murit şi a înviat în Ierusalim. Nu văd de ce n-ar fi bun şi pentru mine acest oraş, de-ar fi să aştept aici chiar şi doisprezece ani.

        Neliniştea din mine era într-o continuă creştere şi cugetul rneu, oarecum confuz, se întreba dacă n-ar fi cazul să merg la fortul Antonia pentru a-1 vedea pe sutaşul Adenabar, la casa lui Simon din Cirene sau la înţeleptul Nicodim.

        — Cel puţin să plecăm din această încăpere! I-am propus eu Myrinei. Trebuie să mă duc la bancherul Aristainos pentru a vedea ce bani mai am. Sigur îl voi putea găsi, pentru că în ziua de sabat el face cele mai bune afaceri.

        Myrina nu s-a împotrivit, dar când am ieşit din casa negustorului de mărunţişuri, spaima mea a fost de două ori mai mare şi arn crezut că-mi va sări inima din piept. Agăţat de braţul Myrinei, m-am oprit şi am simţit că nu mai pot respira. Mi-am ridicat ochii spre cer. Cerul era liniştit, dar acoperit de un fum subţire, în spatele căruia soarele părea roşu ca focul. Nici un semn nuprevestea furtuna şi ziua nu era mai caldă decât s-ar fi cuvenit să fie în acest anotimp. De aceea nu mi-am putut înţelege spaima şi neliniştea.

        Am încercat să-mi stăpânesc simţurile şi, vrând să-i fac plăcere Myrinei, am dus-o să viziteze templul. I-am arătat curtea neamurilor şi porticul regal, unde comerţul şi schimbul de bani ajunseseră deja la apogeu, deşi dimineaţa era abia la început. Am mers mână-n mână spre partea orientală a curţii păgânilor pentru că am vrut să-i arăt Myrinei marea poartă corintiană din bronz, despre care evreii spun că ar fi una dintre minunile lumii şi o numesc Poarta Frumoasă. Dar în apropierea zidului, când am fost luaţi cu asalt de duhoarea insuportabilă a cloacei din valea Chedronului – pe care nu o simţisem prima dată când vizitasem templul pentru că ploile iernii curăţiseră canalul de scurgere, nu am mai avut nici o umbră de entuziasm. Am părăsit templul şi ne-am îndreptat spre casa bancherului Aristainos.

        Eram în dreptul forumului, când am auzit din cer un vuiet ca o suflare de vânt ce vine repede. Vuietul a fost atât de puternic, încât toată lumea ce trecea atunci pe acolo s-a oprit şi a privit spre oraşul de sus, de unde venea acel zgomot. Pe cer nu se vedea nici nor, nici vârtej de vânt. Cu toate acestea, mulţi arătau cu degetul înspre partea înaltă a Ierusalimului şi spuneau că ar fi văzut un fulger, dar că fulgerul ar fi căzut neînsoţit de tunet.

        Toate zvonurile acestea aveau ceva supranatural şi, nu ştiu din ce cauză, mi-am amintit deodată de salonul de sus al casei în care fusesem o dată. Obligând-o pe Myrina să mă urmeze, am început să alerg pe străduţele care duceau acolo şi am văzut apoi că nu eram singurii care alergam în acea direcţie.

        Era multă lume pe stradă şi toţi se înghesuiau să ajungă mai repede şi a trebuit să aşteptăm puţin ca să putem trece de poarta vechiului zid al oraşului. Şi erau în Ierusalim în acea zi iudei cucernici din toate neamurile care sunt sub cer şi toţi se întrebau în diferite limbi de unde a fost acel zgomot ciudat. Unii spuneau că în oraşul de sus s-ar fi năruit o casă, iar alţii că este vorba despre un cutremur de pământ.

        Casa cea mare, pe care o cunoşteam, era aşa cum o ştiam, iar zidurile înalte se înălţau în continuare în jurul ei, păzind cu străşnicie secretele împărăţiei. Mulţimea sosea neîntrerupt şi se îngrâ!

        Biădea în faţa porţii deschise. Şi au ieşit afară apostolii lui aprin|

        Ei s-1 lisus din Nazaret, cu paşi nesiguri, cu ochi înflăcăraţi şi cu obraji şi de extaz, iar unii oameni au crezut că băuseră mult vin.

        U dispersat în mulţime, vorbindu-le cu înflăcărare unora şi altora, iar oamenii, înspăimântaţi, au deschis drum în faţa lor.

        E mare s-a făcut şi doar glasul lor năvalnic s-a mai auzit. Şi rbit apostolii lui lisus în graiuri diferite, iar mulţimea s-a Linis au v<: > tulbvţ^at, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa.

        LLi| un moment dat, unul dintre apostoli, al cărui nume nu

        — Am ştiut, a ajuns în faţa noastră. Şi i-am putut vedea de aproape chipul transfigurat şi m-am temut de puterea lui. M-a privit în faţă, iar nu m-a văzut, pentru că ochii lui vedeau în împărăţia lui lijius, nu în această lume, şimi-a vorbit în limba latină. S-a exprimat într-o latină clară, dar cu o atât de mare iuţeală, că eu nu aia fost în stare să-i înţeleg cuvintele şi nici sensul discursului său mi 1-am înţeles. Apoi, trecând fără nici un efort de la limba latin; la limba greacă, i s-a adresat Myrinei şi din gura lui au ţâşni, cuvintele ca apa dezlănţuită a unui torent şi din nou mi-a fost i nposibil să înţeleg ceva. Şi m-am întrebat eu descumpănit: cum i e este posibil ca un ţăran vânjos şi ars de soare să vorbească în lai na şi greacă atât de uşor şi cu o atât de mare repeziciune?

        Apoi, el a trecut mai departe şi puterea lui ne-a suflat din cale-i ca pe nişte frunze moarte purtate de vânt. Croindu-şi drum prinţ 'e oamenii înghesuiţi unul în altul, s-a oprit în faţa multor altor; i şi le-a vorbit în graiuri pe care niciodată nu le mai auzisem până atunci. Şi ceilalţi apostoli, în extaz, au trecut prin mulţime ca ur vârtej. Evreii cucernici din toate neamurile: elamiţi, mezi, arabi, cretani, iudei şi încă mulţi alţii îşi ridicau braţele şi se întrepau uimiţi cum de pot acei galileieni necultivaţi să vorbească fiecă] |uia pe limba în care s-a născut. Ei bănuiau doar că despre faptele minunate ale lui Dumnezeu le vorbeau apostolii, dar niciunul nu reuşea să le înţeleagă spusele, fiindcă doar într-o clipă apoşi) lii rosteau un torent de fraze.

        I-i m spus Myrinei:

        — Ei nu vorbesc prin propria lor putere. Este Spiritul Sfânt, cel a re se exprimă prin intermediul lor.

        În ă mai soseau mulţi oameni în locul acela şi nou-veniţii discutau cu entuziasm şi se întrebau unii pe alţii: Ce va să fie aceasta? Iar alţii, batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de vin dulce şi se dădeau fără să vrea la o parte din calea apostolilor, neînţelegând ce forţă îi mişcă împotriva voinţei lor.

        Şi în timp ce apostolii lui lisus vorbeau neobosiţi în multe graiuri, de o stare de slăbiciune mi-a fost prinsă toată fiinţa, am simţit pământul tremurând sub picioarele mele şi m-am agăţat de Myrina ca să nu mă prăbuşesc. Văzând paloarea feţei şi picăturile mari de sudoare de pe fruntea mea, ea a intrat pe poarta deschisă şi m-a condus hotărâtă în curte şi nimeni nu ne-a oprit, deşi în curte erau toate femeile şi servitorii casei şi toţi păreau nedumeriţi şi priveau fascinaţi la ce se întâmplă pe stradă.

        Ajunşi la umbra unui arbore, Myrina mi-a spus să mă întind, iar eu mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am venit în fire, nu am înţeles unde mă aflu şi de câtă vreme sunt acolo.

        Dar fiinţa nu-mi mai era istovită şi aveam pace în inima mea, ca şi cum, odihnindu-mă, aş fi fost curăţat de tot răul. Cu capul sprijinit de genunchii Myrinei, am aruncat o privire în jur şi am văzut grupul de femei ghemuite pe pământ, în mijlocul cărora erau Măria – sora lui Lazăr, Măria Magdalena şi Măria – mama lui lisus.

        Chipurile lor răspândeau lumină şi am fost străbătut de ideea că ele nu sunt făpturi muritoare, ci îngeri întrupaţi în femei.

        Întorcându-mi apoi ochii spre poartă şi deschizându-mi urechile la murmurul mulţimii uluite, 1-am văzut pe Simon Petru, înconjurat acum de câţiva dintre apostoli şi 1-am auzit adresându-se mulţimii cu o voce puternicăşi convingătoare. A vorbit în dialectul din Galileea şi i-a citat pe profeţi. A vorbit fără teamă despre lisus din Nazaret, pe care Dumnezeu 1-a înviat dezlegându-1 din durerile morţii şi despre Duhul Sfânt pe care lisus, primindu-1 de la tatăl său ceresc, 1-a revărsat peste ei, cei doisprezece apostoli, lucru pe care acum mulţimea 1-a văzut şi 1-a auzit, ca să aducă mărturie. Dar Petru a vorbit ca un fiu al lui Israel, care se adresează celorlalţi fii ai lui Israel. Dezamăgit, nu am mai fost atent la ce a spus şi mi-am întors rugător privirea spre grupul femeilor.

        Mişcată de chemarea mea, Măria Magdalena s-a ridicat şi a venit să mă salute, dovedind astfel că cel puţin ea nu mă abandonase. Şi, cu glas stins, i-am cerut să-mi spună ce se întâmplase.

        Ea s-a aşezat alături de mine şi ţinându-mi mâna între mâinile ei, mi-a povestit:

        — Cei unsprezece apostoli şi Matia – cel care tocmai fusese ales în locul lui Iuda ca să fie ei din nou doisprezece, erau adunaţi în salonul de sus. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca i 399 de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, aşa cum şi tu i-ai auzit vorbind.

        Am întrebat-o:

        — Acesta era deci lucrul pe care lisus din Nazaret îl promisese apostolilor lui? Împlinirea acestei promisiuni o aşteptau ei, nu-i aşa?

        Măria Magdalena a aprobat cu o mişcare a capului şi a spus: Oare tu înţelegi importanţa celor ce se întâmplă acum?

        Fără să se ascundă, Petru a făcut cunoscut iudeilor că lisus este Hţistosul, iar ceilalţi unsprezece au stat în jurul lui fără nici o teamă. De unde să fi primit apostolii curajul şi puterea, dacă nu de la Duhul Sfânt?

        Dar ei s-au adresat tot timpul doar fiilor lui Israel, i-am spus eu supărat ca un copil căruia i se ia înapoi darul dat.

        Şi, ca şi cum ar fi vrut să întărească spusele mele, Petru tocmai spunea în acel moment mulţimii:

        — Negreşit, să ştie, deci, toată casa lui Israel că Dumnezeu 1-a făcut Domn şi Hristos pe acest lisus, pe care voi 1-aţi răstignit.

        Uitând de mine şi temându-mă pentru ei, m-am ridicat în coate şi am strigat îngrozit:

        — Oamenii Ierusalimului îi vor omorî cu pietre!

        Dar mulţimea a rămas nemişcată şi tăcută, ca şi cum vorbele lui Petru le-ar fi străpuns inima. Şi, cu glasuri timide, unii au zis către Petru şi ceilalţi apostoli:

        — Bărbaţi fraţi, ce să facem?

        Iar Petru a zis către ei cu glas puternic şi tot Ierusalimul 1-a auzit:

        — Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui lisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre. Şi veţi primi darul Duhului Sfânt, căci vouă vă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.

        În felul acesta a făcut el public secretul împărăţiei, iar eu, plecându-micapul, am înţeles că, nici împins de Duhul Sfânt, Apostolul Petru nu s-ar fi îndurat de mine. Doar fiii circumcişi &1 ii Israel – care respectau tablele legii şi ofereau Dumnezeului iră chip jertfe la templu – erau cei chemaţi şi doar lor li se promitea împărăţia. Speranţa că-ntr-o zi aş fi putut face parte din comunitatea adoratorilor lui lisus s-a năruit odată cu discursul pe care Petru îl adresase mulţimii. Dar eu ştiam învăţătura lui lisus şi credeam în învierea lui. De aceste adevăruri, nimeni nu m-ar mai fi putut despărţi, nici chiar apostolul Petru.

        — Este un bărbat încet şi încăpăţânat, dar credinţa lui este neclintită ca un munte, a încercat să mă consoleze Măria Magdalena, văzându-mi tristeţea. Dar sunt sigură că el va fi capabil să se înalţe la nivelul importantei misiuni ce i-a fost încredinţată. El a vorbit astăzi despre sfârşitul apropiat al lumii şi 1-a citat pe prorocul loil, deşi pe Muntele Măslinilor, mai înainte de a pleca, lisus le spusese: Nu vă este dat a cunoaşte anii sau vremile pe care Tatăl le ţine în stăpânirea Sa. Timp de patruzeci de zile, lisus li s-a arătat apostolilor lui şi le-a vorbit despre împărăţia lui Dumnezeu, dar ei multe lucruri nu le-au înţeles. Cu puţin înainte ca norul să-1 ia din faţa ochilor lor, ei tocmai îl întrebaseră nedumeriţi: Doamne, oare în acest timp vei aşeza tu împărăţia lui Israel la loc? Aşa că, Marcus, nu trebuie să-ţi pierzi toată speranţa.

        Erau noi pentru mine toate aceste lucruri pe care ea mi le-a spus atunci, şi am întrebat-o mirat: Au povestit ei toate acestea femeilor?

        Şi i-am mai spus: Nu înţeleg totuşi despre ce nor vorbeşti.

        — Acum, ei nu mai au secrete, a spus Măria Magdalena cu un aer mulţumit. Misterul trupului şi sângelui metamorfozat în pâine şi vin ei 1-au dezvăluit pe munte, în cea de-a patruzecea zi, când lisus i-a însoţit pe Muntele Măslinilor, ce se află în apropierea Betaniei, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim şi să aştepte împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu. Că loan a botezat cu apă, le-a spus el, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Şi acest botez, neîndoielnic, apostolii 1-au primit astăzi, fiindcă, precum vezi, puterea Duhului Sfânt este în ei. Cât despre acel nor, despre care am pomenit, prea multe nu ştiu. Fiind în acea zi apostolii împreună cu lisus pe Muntele Măslinilor, dintr-odată, pe când ei îl priveau, lisus s-a înălţat şi un nor 1-a luat din faţa ochilor lor, lăsându-le de înţeles că de acum înainte lisus nu le mai aparţine.

        Şi ea a mai spus:

        — Eu nu vreau să mă cert cu ei, dar îmi rezerv dreptul să zâmbesc când le văd încercarea stângace de a exprima adevăruri pe care inima mea le recunoscuse încă din vremea când lisus era printre noi.

        În frunze lemn, blând dacă r deven: M-d tmp ce ea mi-a vorbit, am contemplat pomii din curte cu argintii, scara ce ducea la salonul de sus şi poarta grea de ientru a mi li aminti cândva, în ciuda supărării, mă simţeam bi smerit în inima mea, şi gândeam că poate este destul l se îngăduie să contemplu acest loc unde împărăţia lui a

        ; realitate.

        Ba ridicat cu greu pe picioare şi am spus: t'rebuie să părăsesc acest loc. N-aş vrea să provoc discuţii şi nici să-i deranjez pe bărbaţii sfinţi. Puterea lorm-a doborât la pământ. Este deja o dovadă că ei m-au respins din faţa porţilor împărăţiei.

        Mesc j putea du-mi Aş fi vrut să o binecuvântez pe Măria Magdalena şi să-i mulţuentru bunătatea ei, dar eram prea neînsemnat pentru a binecuvânta pe cineva. Ea mi-a citit gândul si, atingânfruntea, a zis: nu uiţi niciodată că tu ai ajutat o femeie pierdută să-şi regăsească demnitatea între fiii lui Israel. Măria din Beerot şi-a sărbătorit cu mare bucurie nunta şi s-a dus la noua ei casă. Nu cred că vreunul dintre ei ar fi putut face mai mult decât ai făcut tu pentru ea. Suzana se gândeşte întotdeauna la tine cu prietenie.

        Orice ar fi să ţi se întâmple, nu uita că printre noi, femeile poporului lui Israel, sunt câteva care se roagă în taină pentru tine, chiar dacă tu eşti un străin.

        Nu, nu! Am rostit eu. Toate faptele mele aşa zise bune au fost egoiste şi impure. Nimic bun nu este în mine, în afară de faptul că eu cred în lisus şi ştiu că el este Hristosul şi fiul lui Dumnezeu. Dar nimeni nu-şi poate face glorie doar din faptul că

        — A văzut cu propriii lui ochi.

        Marcus nu are alte merite în afară de slăbiciunea lui, a spus Myrina. Când împărăţia lui lisus se va întinde până la capătul pământului, poate că în ea îşi va găsi Marcus puterea.

        Până atunci, voi încerca eu să-1 consolez. Voi încerca să-i fiu izvor cu apă curgătoare, ca niciodată să nu fie însetat.

        Atunci am văzut-o eu pe Myrina cu alţi ochi. În starea de slăbiciune trupească în care mă aflam, ochii mei erau înşelaţiEu o vedeam ca pe un înger înconjurat de lumină, trimis la mine pentru, a mă ajuta să nu mă abat de la drum. Ciudat mod de a gândi, când eu îi cunoşteam prea bine trecutul încă de când o întâlnisem pe corabia cu care călătoream spre Joppe.

        Luându-mă de braţ, Myrina m-a condus, croindu-şi drum prin mulţimea neliniştită, încă se mai întrebau oamenii ce au de făcut, iar unii îşi rupeau veşmintele de pe ei, în speranţa că păcatele lor vor fi iertate, înaintea tuturor celorlalţi apostoli, Petru a început să meargă grăbit pe străduţele înguste, urmat de mulţime şi nu s-a oprit decât la scăldătoarea din afara oraşului, unde toţi cei doisprezece apostoli au început să-i boteze pe oameni în numele lui lisus Hristos şi să ierte fiecăruia păcatele, îngrijorată din cauza mea, Myrina a acceptat totuşi să meargă în spatele mulţimii, pentru a vedea urmarea evenimentelor.

        În felul acesta, dincolo de zidurile Ierusalimului, i-am putut contempla pe cei doisprezece apostoli ai lui lisus, care-i botezau pe toţi fiii lui Israel şi le iertau păcatele punând mâna pe capetele lor. Cu cât botezau mai mulţi, cu atât mai multă lume se înghesuia să primească botezul. Multe femei au fost botezate atunci şi din toate părţile se înălţau cântece de slavă. Bărbaţii se îmbrăţişau fericiţi, mulţi vorbeau în alte limbi sau băteau cadenţat din picioare, cu chipurile luminoase şi ochii pierduţi de extaz. Toate acestea s-au petrecut până la apusul soarelui, iar mai târziu am aflat că în acea zi apostolii botezaseră trei mii de oameni.

        Ei îi acceptau pe toţi evreii fără a face nici o diferenţă, fie că erau ei bogaţi, săraci, ologi, cerşetori sau chiar sclavi. Forţa lor inepuizabilă se manifesta pentru toată lumea. Inima mea s-a umplut de tristeţe şi, mai înainte de a se lăsa noaptea, am ajuns acasă gândind cât de uşor le era fiilor lui Israel să-şi vadă păcatele iertate. Chiar şi aceia care îi strigaseră lui Ponţiu Pilat: Răstigneşte-1! Răstigneşte-1! Se pocăiau acum plini de teamă şi primeau iertarea.

        Poate că în acea zi de extaz, aş fi putut să mă strecor pe lângă alţii, ca să primesc şi eu botezul. Dar nu voiam să-i înşel pe mesagerii lui lisus, iar un astfel de botez nu ar fi avut valoare în ochii mei, chiar dacă din nebăgare de seamă ei m-ar fi binecuvântat. Că Duhul Sfânt putea să-mi recunoască originea romană, nu încape-ndoială, fiindcă altfel acel apostol nu mi s-ar fi adresat în limba latină. Dar, dacă m-ar fi respins sau nu, de-aş fi încercat să primesc botezul, aceasta nu o voi şti niciodată.

        A doua zi, încă eram cufundat în aceleaşi incertitudini, în timp ce Myrina strălucea ca un înger şi-şi vedea de ocupaţiile zilnice în camera noastră din casa sirianului. M-a cercetat cu atenţie, părându-i-se că ceva se schimbase în mine după ce îmi pierdusem cunoştinţa în curtea casei apostolilor, într-adevăr, ceva se schimbase. Eram mai gol de gânduri decât înainte şi nici gândurile deşarte nu le mai gândeam.

        Într-una din zile, Karanthes sirianul a urcat la mine în cameră m-a cercetat din privire şi a spus:

        — Încă nu mi-ai povestit nimic despre Galileea. Oare de ce eşti atât de tăcut? Probabil ştii că şi în acest oraş se întâmplă iarăşi miracole din cauza acelui nazarinean răstignit pe cruce, de care până nu demult erai interesat. Discipolii lui s-au întors şi pretind că rabinul lor i-a înzestrat cu puteri magice. I-au ameţit deja pe mulţi oameni, de-a ajuns tatăl să se despartă de fiu şi fiul să-şi abandoneze tatăl, pentru a li se alătura lor. Mulţi au renunţat chiar şi la averea lor; asta-i cea mai bună dovadă că magia galileienilor este puternică şi periculoasă, în fiecare zi, lângă porticul lui Solomon, apostolii lui lisus îi ofensează pe preoţii templului, fără să le fie teamă de sanhedrin. Toate bunurile lor sunt comune şi ei se întâlnesc într-o casă unde celebrează ceremonii secrete, care au un puternic caracter suspect. Până şi oameni onorabili, fii ai lui Israel despre care n-ai fi putut crede aşa ceva, au ajuns să se-nsoţească cu ei şi să-1 recunoască pe lisus drept rege al evreilor.

        Ce i-aş fi putut spune? Cine sunt eu ca să-1 învăţ pe el?

        Nimeni nu-1 împiedică să meargă şi să asculte învăţătura celor doisprezece apostoli.

        Karanthes sirianul a fost descurajat de tăcerea mea, a clătinat din cap şi m-a întrebat:

        — Oare ce ţi s-a întâmplat? Şi unde-ai s-ajungi dacă vei sta zi de zi nemişcat în această cameră şi vei visa cu ochii deschişi?

        Am reflectat la întrebarea lui, am zâmbit trist şi i-am răspuns:

        — Poate c-am să-ţi urmez sfatul, îmi voi construi o casă şi voi planta arbori în grădina mea. Este şi acesta un mod de aşteptare, tot atât de bun caaltele.

        Am oftat şi am mai spus:

        — Dar va trebui să fiu în permanenţă atent, ca inima aceasta a mea să nu se lege prea mult de nimic din lume, ca să pot renunţa uşor la tot ce-mi este drag când va veni vremea.

        A oftat şi Karanthes şi a spus ca un înţelept:

        — Pentru fiecare om vine o zi când trebuie să renunţe la toate, îmi doresc, şi-ţi doresc şi ţie, ca până la acea zi să mai fie multă vreme.

        A căzut pe gânduri, apoi a zis oarecum jenat:

        — Se spune că aceşti vrăjitori din Galileea cunosc reţeta nemuririi. Oare aşa este?

        Nu am îndrăznit să-i răspund nici afirmativ nici negativ. Dacă ar vrea cu tot dinadinsul să o ştie, el ar putea primi răspunsul din gura apostolilor lui lisus. Când s-a ridicat să plece, a oftat din nou şi mi-a spus:

        — Tu eşti un alt bărbat, romanule! Tu nu mai eşti Marcus cel dinainte de călătoria în Galileea. Eu nu ştiu dacă te-ai schimbat în bine sau rău, dar când te văd îmi vine să oftez. Ceea ce ştiu eu bine este că această Myrina cu care ai venit din Galileea e o fată liniştită, îmi face plăcere să o văd şi, de când a intrat în casa mea, parcă şi negoţul meu merge mai bine, iar femeia mea mă loveşte cu papuci în cap de mai puţine ori ca înainte, însă este cam slăbuţă Myrina ta. De s-ar împlini puţin, ar putea fi o fată frumoasă.

        Am izbucnit în râs fără voie şi i-am spus:

        — Nu-ţi face griji, Karanthes sirianule, pentru Myrina mea!

        Că-i grasă sau slabă, ce importanţă are? Mie mi se pare frumoasă aşa cum este. De mi-ar fi dat să trăiesc anotimpul bătrâneţii, în ochii mei ea tot frumoasă va rămâne şi atunci când nu va mai avea dinţi şi părul i se va face ca cenuşa.

        A plecat bucuros Karanthes sirianul, pentru că reuşise să mă facă să râd. Iar eu am căzut de acord cu mine însumi că de la o zi la alta Myrina se face şi mai frumoasă. După ce renunţase la viaţa nomadă şi începuse să mănânce în fiecare zi pe săturate, nu mai era chiar atât de slabă şi nici nu mai avea obrajii supţi. Un val de tandreţe s-a abătut asupra mea, împrospătându-mi gândurile.

        Ea nu era un înger. Era doar o femeie, o fiinţă umană ca şi mine.

        Myrina plecase la templu, în curtea neamurilor, în fiecare zi, doi sau trei apostoli le vorbeau celor botezaţi sau curioşilor despre învierea lui lisus şi aduceau mărturie că lisus este Hristosul.

        Plin de voie bună, m-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat, mi-am pieptănat părul şi m-am dus la Aristainos ca să-mi pregătesc plecarea din Ierusalim. El m-a întâmpinat curtenitor şi mi-a spus:

        — S-ar părea că apele termale ale Tiberiadei ţi-au făcut bine.

        Nu mai eşti agitat şi nici aerul acela pătimaş cu care-ai plecat din Ierusalim nu-1 mai ai. Acum arăţi şi tu din nou a roman. Mă bucur pentru tine şi vreau să-ţi povestesc degrabă noutăţile din Ierusalim, dacă nu cumva le ştii deja. Află că discipolii lui lisus, cei plecaţi în Galileea, au revenit şi au întors pedos tot Ierusalimul.

        Ei au anunţat deschis resurecţia lui lisus din Nazaret, chiar dacă în cercurile oamenilor bine informaţi se ştie care-i adevărul. Ei interpretează scriptura la voia-ntâmplării, afirmând că lisus din Nazaret este mântuitorul lumii, cel anunţat de profeţi şi că el le-a dat lor puterea să ierte păcatele oamenilor. Personal, eu respect textele sacre, dar fiind saducheu, nu accept tradiţiile orale şi nici interpretările insuportabile ale fariseilor, iar discuţiile interminabile despre învierea din moarte, pe care aceştia au ajuns deja să o admită, mi se par lipsite de sens. Şi când te gândeşti că lumea-i acuză pe evrei de intoleranţă! Dimpotrivă, eu aş putea spune că evreii sunt toleranţi. Iar faptul că li se dă diferitelor secte dreptul să-şi exprime liber părerile este proba cea mai evidentă. Niciodată nu ar fi fost răstignit pe cruce nazarineanul de nu ar fi luat în bătaie de joc numele lui Dumnezeu.

        Blasfemia este singurul lucru pe care nici fariseii, nici saducheii nu îl acceptă. Dar acum, numele lui lisus a adâncit şi mai mult vrajba şi o nouă ruptură a apărut printre fiii lui Israel. Timpul ne va spune dacă putem lăsa această schismă să ia amploare sau dacă va trebui să o combatem. Eu nu le reproşez lor că-i botează pe oameni. Şi alţii au făcut-o şi nimeni nu i-a prigonit. Se spune c-ar vindeca bolnavii. Şi învăţătorul lor a făcut-o şi nimeni nu a fost scandalizat, în afară de farisei, care 1-au acuzat că face miracole în zi de sabat, când, după părerea lor, toată lumea ar trebui să stea neclintită. Ceea ce mi se pare mie într-adevăr periculos în această nouă doctrină a lor este posesiunea comună a bunurilor. Bărbaţi de bună reputaţie şi cu bun-simţ, au ajuns să-şi vândă pământurile şi să aducă discipolilor lui lisus toţi banii lor! Iar ei distribuie apoi banii şi bunurile, ca în sânul comunităţii lor să nu existe nici săraci nici bogaţi. Arhiereii sunt nedumeriţi de toate astea, fiindcă noi toţi am crezut că se vor linişti lucrurile după răstignirea nazarineanului. Nimeni nu are de gând să-i persecute, dar curajul acestor galileieni te face să gândeşti că însuşi Ponţiu Pilat a poruncit ca nimeni să nu se atingă de ei. Cel puţin aşa crede sanhedrinul. A devenit insuportabilă această politică a Romei, nu te supăra că ţi-o spun, dar eu te consider prieten şi nu mă feresc să-ţi spun în faţă ce gândesc despre romani. Chiar că poate din nou procuratorul să-şi spele mâinile şi să ne spună în bătaie de joc: Acum vedeţi bine că ultima impostură este mai rea decât prima! Iar poporul Iudeii este atât de credul că, după ce aceşti pescari din Galileea le-au iertat păcatele în numele lui lisus, a trecut de partea lor.

        A vorbit plin de vervă fără-ntrerupere, de aceea nu m-am putut împiedica să-i spun:

        — Dar tu vorbeşti mai pătimaş decât mine despre lisus din Nazaret! Calmează-te, Aristainos, şi aminteşte-ţi de textele sfintelor scripturi! Dacă doctrina pescarilor din Galileea purcede de la oameni, nu trebuie să-ţi faci griji, pentru că se va nărui de la sine. Dar dacă este de la Dumnezeu, nici marele sanhedrin, nici nimeni din lume nu va reuşi să o distrugă.

        A respirat greu, a cugetat la vorbele mele, după care, izbucnind în râs şi, bătându-şi palmele una de alta, mi-a spus:

        — Asta-i bună! Tu, un roman, să mă-nveţi pe mine scriptura!

        Nu, doctrina acestor pescari ignoranţi nu vine de la Dumnezeu.

        Imposibil! De-ar fi aşa, n-ar mai avea nici o valoare viaţa, iar templul s-ar prăbuşi. Se va nărui de la sine ceea ce vor ei să construiască. Mai înainte de ei au mai fost destui care pretindeau că vor mântui lumea, dar toţi au murit şi despre faptele lor nimeni nu-şi aminteşte. Nu pot ignoranţii s-o facă mult timp pe profeţii, fără să se piardă până la urmă, încurcaţi în propriile lor vorbe.

        Liniştindu-se el în felul acesta, m-a întrebat care-i motivul vizitei mele. Şi aflându-1, i-a dat poruncă scribului său să vadă de ce bani mai dispun şi să calculeze după valorile de schimb ale zilei banii pe care trebuie să mi-i restituie. I-am mulţumit, lăudând amabilitatea schimbătorului de bani din Tiberiada, iar el a dat din cap în semn de aprobare. Apoi a lovit cu un mic sul sigilat în tăblia mesei şi, întinzându-mi-1, a spus:

        — Era cât pe ce să uit. L-am primit de la bancherul tău din Alexandria, dar nu ţi 1-am trimis la Tiberiada de teamă să nu se piardă, pentru că n-aveam de unde şti cât de mult timp vei întârzia tu acolo.

        Mai înainte de a rupe pecetea, am simţit fiori reci pe şira spinării şi mi-a fost teamă, pentru că am recunoscut scrisul Tulliei. Ea îmi scria astfel: Tullia îl salută pe trădătorul Marcus Mezentius.

        Oare nu mai există bărbat în cuvântul căruia să te poţi încrede?

        Oare fidelitatea şi-a pierdut sensul? Nu mi-ai jurat tu, amăgitorule, că mă vei aştepta în Alexandria până ce-mi voi fi aranjat afacerile din Roma, ca să fiu apoi în întregime a ta? Roma nu a mai fost Roma după ce tu ai plecat. Mi-am risipit toată dibăcia, dar am reuşit să-mi întăresc poziţia! Şi, când în sfârşit am ajuns în Alexandria, slăbită şi bolnavă după înspăimântătoarea traversare a mării, mi-a fost dat să aflu că ai plecat în Ierusalimul evreilor, întoarce-te imediat în Alexandria! Locuiesc în apropierea portului, la hanul lui Dafne. Tu eşti bine-venit, dar nu întârzia prea mult.

        Că doar nu-ţi imaginezi că te voi aştepta o eternitate. Eu am prieteni aici. Dacă vrei totuşi să-ţi continui cercetările asupra filosofiei iudaice, după cum mi s-a spus aici, trimite-mi vorbă şi voi veni eu la tine, în Ierusalim. Şi crede-mă, îţi voi scoate imediat din cap toată filosofia ta iudaică. Vino deci cât poţi de repede!

        Sunt nerăbdătoare şi mă consum în van aşteptându-te.

        La fiecare cuvânt mi-a tremurat trupul şi am reuşit să-mi înfrâng emoţia abia după ce am citit a doua oară scrisoarea ei.

        Dar tot mi-a tremurat glasul când 1-am întrebat pe Aristainos:

        — Când ai primit scrisoarea?

        El a socotit pe degete şi a spus:

        — Poate că sunt deja două săptămâni de atunci, îţi cer iertare, dar n-am crezut că vei întârzia atât de mult în Tiberiada.

        Am rulat papirusul şi 1-am pus la piept, sub tunică. Şi i-am spus:

        — Să lăsăm socotelile pe altă dată! În acest moment nu mă pot gândi la nimic.

        Mânat de o teamă nemaipomenită, am ieşit din casa lui şi m-am grăbit săajung la adăpost în casa sirianului Karanthes, nemaiîndrăznind să mă uit în jurul meu şi simţindu-mă vinovat.

        Scrisoarea Tulliei lovise din plin în partea slabă a fiinţei mele, tocmai când credeam că-mi găsisem liniştea sufletească.

        Din fericire, Myrina nu se întorsese de la templu. Şi am fost tentat pentru o clipă să-i las sirianului punga cu bani pentru Myrina şi să plec în grabă spre Alexandria, pentru a mă arunca în braţele Tulliei. Am mângâiat scrisoarea ei şi am urmărit cu degetele fiecare literă, încă şi încă, şi tot trupul mi s-a aprins de dorinţă, gândindu-mă la ea.

        Dar totodată am încercat să o cântăresc cu luciditate pe Tullia.

        Oare avea dreptul să mă învinuiască chiar din primul rând al scrisorii? O aşteptasem răbdător în Alexandria un an de zile, fără să fi primit cel mai mic semn de la ea. Ce înţeles avea afirmaţia: am reuşit să-mi întăresc poziţia? Că avea acum un nou soţ după o nouă despărţire? Nu, nu mă puteam încrede în cuvintele ei.

        Slăbită şi bolnavă după înspăimântătoarea traversare a mării, nu uita totuşi să-mi zgândărească orgoliul de bărbat, anunţându-mă senină că are deja prieteni în Alexandria. Din braţele cui ar fi trebuit s-o culeg dacă m-aş fi hotărât să plec degrabă acolo?

        Tullia. Tullia şi-a ales întotdeauna amanţii după criterii pe care eu nu le pot înţelege. Eu nu sunt decât un capriciu al ei. De-aş fi putut cel puţin crede că doar pentru mine a mers în Alexandria!

        Dar eram aproape sigur că alte motive o împinseseră acolo.

        Tullia era întruchiparea întregii mele vieţi dinainte, viaţa mea cea plină de plăceri şi goală de conţinut. Eram liber să aleg. Să o fi ales pe Tullia, aş fi abandonat împărăţia lui. Pentru că eu sunt un om slab şi pot să mă pierd în plăceri, uitând de toate celelalte gânduri ce mi-au frământat fiinţa. M-am urât şi mi-am urât slăbiciunea mai mult decât altădată. Nu dorinţa arzătoare de a fi lângă ea am urât-o, fiindcă aceasta nu este o slăbiciune, ci şovăiala şi incapacitatea de a lua o hotărâre. Să fi avut un strop de fermitate, n-aş fi ezitat. După tot ce mi-a fost mie dat să trăiesc, ar fi trebuit să ştiu bine ce vreau. Eu ar fi trebuit să spun imediat: „Dispară din viaţa mea Tullia! Să se depărteze de mine trecutul!” Dar eram slab şi tentaţia era prea puternică, iar focul devorant al amintirilor mă făcea să ezit.

        Cu fruntea plină de sudoare, am luptat împotriva tentaţiei, dispreţuindu-mă pe mine însumi. Şi nevoind pentru nici un preţ ca lisus din Nazaret să fie martorul rătăcirii mele şi fiindu-mi ruşine pentru slăbiciunea mea, mi-am acoperit faţa ca el să nu mă vadă şi m-am rugat:

        — Nu mă lăsa să cad în ispită şi apără-mă de rău! În numele împărăţiei tale!

        Era tot ceea ce eu puteam face.

        Atunci am auzit scârţâitul scării şi Myrina a intrat în încăpere cu faţa transfigurată de bucurie şi cu mâinile întinse spre mine ca şi cum ar fi vrut să-mi anunţe o veste nemaipomenit de importantă.

        — Petru şi loan, mi-a strigat ea cu răsuflarea tăiată. Petru şi loan.

        Dar s-a întrerupt brusc văzându-mă, mâinile i-au căzut neputincioase, toată bucuria de pe faţa ei s-a şters şi în acel moment mi s-a părut nespus de urâtă. M >? *ij

        — Nu-mi vorbi mie de acei bărbaţi! I-am spus în amărăciunea mea. Nu vreau să aud nimic despre ei.

        Nedumerită, Myrina a mai făcut un pas spre mine, dar nu a îndrăznit să mă mângâie. Nici n-aş fi vrut atunci să se atingă de mine şi m-am depărtat de ea, lipindu-mă de perete.

        Ei 1-au vindecat chiar acum pe bărbatul olog din pântecele maniei sale, pe care ai lui îl aduc şi-1 pun în fiecare zi la poarta corintiană a templului să ceară milostenie de la cei ce intră, a spus Myrina dintr-o suflare, dar cuvintele i-au încremenit pe buze când, ridicându-şi ochii, mi-a văzut chipul.

        Ce? Am zbierat eu. Nu mă-ndoiesc de puterea lor, dar ce treabă am eu cu asta? Am văzut deja destule minuni. Nimic nu mă mai mişcă.

        Petru., a rostit ea bâlbâindu-se, apucându-1 de mâna dreaptă pe acel olog, 1-a ridicat şi îndată gleznele şi tălpile picioarelor lui s-au întărit. Toţi oamenii din templu au alergat atunci spre Porticul lui Solomon, să-1 vadă. Şi sărind, a stat ologul în picioare şi a umblat şi a intrat cu ei în templu, lăudând pe Dumnezeu.

        Oamenii îi atingeau picioarele să se convingă, iar Petru predica despre iertarea păcatelor.

        Ce spectacol amuzant pentru iudei! Am spus eu în bătaie de joc. Ca la circ.

        Dar Myrina, nemaiputând să suporte, m-a apucat de braţe şi a început să mă zgâlţâie. Şi avea ochii plini de lacrimi.

        Ce s-a întâmplat cu tine, Marcus? A întrebat ea. Ce ai?

        N-ai decât să plângi cât vrei, i-am spus eu cu inima împietrită.

        Dar n-are rost să-ţi risipeşti toate lacrimile, te asigur că vei mai avea destule ocazii să plângi din cauza mea.

        Şi-a desprins mâinile de braţele mele, şi-a şters lacrimile şi, cu obrajii împurpuraţi de furie, a ţipat la mine bătând din picioare:

        — Vorbeşte limpede! Ce s-a întâmplat?

        Am contemplat cu răceală şi cruzime trăsăturile chipului ei, care chiar în acea dimineaţă mi se păruseră dragi şi m-am întrebat uimit ce voi fi găsit la această fată. Şi privind dincolo de ea am văzut ochii strălucitori ai Tulliei şi buzele ei pătimaşe. I-am arătat Myrinei scrisoarea şi i-am spus:

        — Mi-a scris Tullia. Mă aşteaptă în Alexandria.

        Myrina m-a străpuns cu privirea, faţa i s-a făcut parcă mai mică şi obrajii i s-au supt. A îngenuncheat cu capul plecat şi cred că s-a rugat în şoaptă, pentru că gura ei nu am putut-o vedea.

        Mie mi se macină sufletul şi nu eram în stare să gândesc normal.

        Cu ochii ţintă la părul ei de aur, mi-a trecut deodată prin minte că n-ar fi nevoie decât de o lovitură de sabie pentru a i se rostogoli capul pe podea, iar după aceea aş putea fi liber. Dar acest gând era prea absurd şi m-a pufnit râsul.

        Apoi Myrina s-a ridicat şi, fără să mă privească, a început să strângă lucrurile mele şi să le aşeze în ordine. La început am fost uimit, apoi m-a apucat teama şi nu m-am putut abţine să nu o întreb:

        — Ce-ai de gând? De ce strângi lucrurile mele?

        Socotind distrată pe degete, ea a spus: '

        — Trebuie să-ţi mai spăl o cămaşă şi mantia.

        Apoi, amintindu-şi de întrebarea mea, a răspuns: îţi pregătesc lucrurile pentru drum. Că doar te duci la Tullia. Şi nu mă mai întrerupe, ca să nu uit ceva.

        Cine ţi-a spus că am de gând să plec? Am întrebat-o furios şi am apucat-o de încheietura mâinii, silind-o astfel să înceteze cu alergatul prin cameră după lucrurile mele.

        Şi, minţind-o cu seninătate, i-am spus:

        — Nici nu mi-a trecut prin gând aşa ceva. Ţi-am spus doar că am primit o scrisoare de la Tullia, iar dacă-i nevoie de luat o hotărâre, vom chibzui împreună.

        Dar Myrina a scuturat din cap şi a spus:

        — Nu, nu! Tu ai luat deja o hotărâre în inima ta. Eu nu îţi stau în cale, pentru că nu vreau să mă urăşti. Ştiu că eşti o fiinţă slabă şi poate că te-aş convinge să rămâi cu mine de ţi-aş vorbi despre împărăţie. Dar tu nu mă vei putea ierta niciodată, iar ideea că te-ai sacrificat pentru mine, renunţând la Tullia ta cea de neînlocuit, te va chinui tot timpul. De aceea este mai bine să mergi la ea. Doar n-ai s-o laşi să te-aştepte, biata femeie.

        Nu-mi puteam crede urechilor. Aveam chiar impresia că Myrina vrea să scape de mine şi că eram pe cale să pierd singura fiinţă din lume lângă care mă simţeam în siguranţă.

        — Dar, am început eu să mă bâlbâi, dar. '

        Şi nu am mai fost în stare să scot o vorbă.

        Până la urmă, ca şi cum mi-ar fi citit vorbele pe care nu reuşisem să le rostesc, Myrina a murmurat:

        — În această privinţă eu nu te pot ajuta. Tu trebuie să iei singur o hotărâre şi singur vei fi răspunzător pentru hotărârea pe care o vei lua. I (yjm„„. F<., ^.

        — J, ^., Cu un zâmbet trist pe buze s-a uitat la mine şi a mai spus:

        — Totuşi, am să te ajut să iei o hotărâre. Du-te şi regăseşte-o pe Tullia ta, ca ea să te strângă în braţe, să te înţepe cu ace de foc şi să te distrugă! Mi-ai povestit multe despre Tullia, aşa că-mi pot imagina cum este această femeie. Eu te voi urma, iar când va veni vremea şi Tullia te va abandona, voi culege ce-a mai rămas din tine şi te voi lua cu mine. Nu-ţi fie deci teamă că mă vei pierde. Lisus din Nazaret mi te-a dat ca să am grijă de tine, orice-ar fi să ţi se întâmple. Dacă tentaţia este atât de mare, încât nu o poţi domina, du-te la ea şi linişteşte-te! Poate că şi el te va ierta, după cum eu, din toată inima mea, îţi dau iertare, pentru că te cunosc bine.

        În timp ce ea îmi vorbea astfel, gândul de a fi aproape de Tullia devenea din ce în ce mai insuportabil şi am fost copleşit de amintirea suferinţelor şiumilinţelor pe care iubita mea Tullia mă făcea să le îndur, pentru a da culoare nesăţioaselor ei plăceri.

        — Încetează, femeie nebună! I-am strigat Myrinei. Vrei să faci din mine victima unei femei crude şi însetată de plăceri? Adevărul este că nu asta aşteptam eu de la tine. Aş fi vrut să mă mângâi şi să mă ajuţi să-mi înfrânez slăbiciunea. Dar eu nu te recunosc.

        Cum poţi să te porţi astfel cu mine?

        Şi i-am mai spus iritat: în ciuda a tot ce-ai spus, trebuie să ştii că în inima mea eu hotărâsem deja să rămân cu tine, aveam doar nevoie de un sfat şi de o vorbă bună. Eu nu intenţionez să plec în Alexandria. Nu ştiu însă cum să-i scriu despre asta, acest lucru mă preocupă.

        Pentru că de scris trebuie să-i scriu, ca să nu rămână cu gândul că m-am pierdut pe drum.

        Ar fi păcat să-i scrii că riu mai vrei s-o vezi, a murmurat Myrina. Doar dacă nu ai intenţia s-o umileşti, pentru a-ţi satisface orgoliul de bărbat.

        Tullia m-a umilit de o mie de ori, i-am răspuns eu acru.

        Vrei deci să răspunzi răului cu rău? M-a întrebat ea. Las-o mai bine să creadă că te-ai pierdut. Nu o lovi în mândria ei de femeie!

        Fără îndoială, are şi alţi prieteni, aşa că se va consola repede.

        Ea avea dreptate. Acest lucru m-a enervat, chiar m-a rănit.

        Dar a fost o durere uşoară, ca aceea pe care o simţi cercetând cu limba locul de unde ţi-a fost smulsă cu cleştele o măsea stricată.

        Şi m-am simţit deodată uşor, ca şi cum m-aş fi vindecat după o îndelungată suferinţă.,. ->

        — Myrina, i-am spus, abia acum mi-am dat seama cât de insuportabilă este ideea de a te pierde. Tu mi-ai fost ca o soră, dar mi-e teamă că m-am îndrăgostit de tine.

        Chipul Myrinei a avut deodată o strălucire îngerească şi mi s-a părut nemaipomenit de frumoasă. Şi ea a spus:

        — Myrina şi Marcus. Împreună. Inima ta a ştiut că eu te aşteptam.

        Numai că va trebui să hotărâm ce vom face cu viaţa noastră.

        M-a luat cu atenţie de mână şi m-a pus să stau lângă ea, apoi mi-a vorbit clar, ca şi cum ar fi cugetat mult timp la lucrurile pe care acum mi le spunea: M-a mângâiat visul că apostolii mă vor boteza şi vor pune mâna pe capul meu în numele lui lisus Hristos. Şi m-am gândit că poate voi primi puterea care să mă ajute să suport această viaţă, că voi avea o parte cât de mică din împărăţia lui lisus şi din Sfântul Duh cu care apostolii lui s-au umplut când acesta a coborât în limbi de foc şi s-a pus peste capetele lor. Dar nu sunt evreică şi nici tu nu eşti evreu. Ei acceptă totuşi să-i boteze pe prozeliţii străini care s-au circumcis şi trăiesc după legea iudaică.

        Dar am auzit că există şi cei de la poarta prozeliţilor. Aceştia sunt oameni cu frica lui Dumnezeu, dar netăiaţi împrejur. Au aruncat idolii, nu mai iau în bătaie de joc numele lui Dumnezeu, au renunţat la sacrificiile umane. Le sunt interzise incestul, tâlhăria şi hrana spurcată şi ei trebuie să dovedească că au credinţă în Dumnezeu. Dacă este aşa, poate că vom avea şi noi norocul să fimbotezaţi de-i vom ruga cu fervoare pe apostolii lui lisus.

        Cunosc toate aceste lucruri despre care tu îmi vorbeşti, i-am spus eu, şi nu o dată m-am gândit la asta. De când 1-am întâlnit pe lisus din Nazaret, fiul lui Dumnezeu, eu nu mai am alt zeu. Nu mi-ar fi greu să mă supun legilor iudeilor. Ce m-ar împiedica să mănânc carne sacrificată după obiceiul lor? Este oare vreo deosebire între carnea tăiată astfel şi carnea tăiată altfel? Dar nu-nţeleg în ce măsură s-ar schimba ceva de-aş mânca după alte principii şi nici n-aş putea promite că voi duce o viaţă evlavioasă, pentru că nu sunt un om pios, chiar dacă aspir să umblu doar pe drumul cel bun. Această aspiraţie este, de altfel, singurul lucru de care sunt sigur. Cred însă că tu te înşeli asupra celor care bat la poarta prozeliţilor. Oricât ar bate ei de tare-n poartă, tot nu-i botează nimeni. Apostolii sunt mai neîndurători decât învăţătorul lor.

        M-a aprobat cu o mişcare a capului, m-a strâns puternic de mână şi a spus supusă:

        — Visul meu este doar un capriciu copilăresc. Şi dacă ei m-ar boteza şi şi-ar pune mâna pe capul meu, tot nu i-aş aparţine mai mult. Să lăsăm deci această speranţă şi să mergem pe drumul lui, că el ne va călăuzi paşii! El este adevărul şi îndurarea. Este de ajuns că noi 1-am văzut cu ochii noştri.

        Am spus:

        — Împărăţia lui. Altceva noi nu putem face decât să o aşteptăm.

        Dar în doi este mai uşoară aşteptarea. Bunătatea lui ne-a unit.

        Încă nu am plecat din Ierusalim. Mai întâi am vrut să scriu despre tot ce s-a mai întâmplat, chiar dacă ultimele evenimente nu au fost mai uimitoare decât toate cele întâmplate mai înainte, în orice caz, vreau să-mi amintesc cum a coborât din cer cu vuiet mare Sfântul Duh în fuioare de vânt şi s-a pus ca nişte limbi de foc pe capetele celor doisprezece apostoli ai lui lisus din Nazaret, ca niciodată să nu mă mai îndoiesc de ei sau să le judec după mintea mea faptele.

        Într-una din zilele acelea, arhiereii i-au dus la temniţă pe Petru şi pe loan, dar, din cauza mulţimii, au fost nevoiţi să le dea drumul a doua zi. Lor nu le-a fost teamă şi au continuat să le vorbească oamenilor despre învăţătura lui lisus. După ce 1-au vindecat pe neputinciosul olog care zăcea lângă Poarta Frumoasă, li s-au alăturat lor încă vreo două mii de oameni. Aşa se face că şi aceştia, în casele lor, au început să frângă pâinea şi să binecuvânteze vinul în numele lui lisus Hristos, ca să-şi câştige astfel nemurirea. Şi nu le mai lipsea lor nimic din casă, fiindcă cei bogaţi îşi vindeau terenurile şi averile ca să le acopere lor nevoile. Făceau asta pentru că încă mai vedeau toate ca-ntr-o oglindă şi credeau că împărăţia este aproape. Dar despre Simon din Cirene n^am auzit să-şi fi vândut câmpurile.

        Când tocmai încheiam de scris toate acestea, de la fortul Antonia a venit un mesager care mi-a înmânat ordinul de expulzare din Ierusalim şi din toată ludeea, pe care procuratorul Ponţiu Pilat îl semnase cu mâna lui şi-1 întărise cu sigiliul de guvernator al provinciei ludeea. În caz de nesupunere, o escortă de soldaţi ai legiunii primise deja ordin să mă ducă înaintea procuratorului, la Cesareea. N-aş putea spune ce-1 va fi împins pe Ponţiu Pilat să ia o astfel dehotărâre, dar, în orice caz, dacă tot o luase, înseamnă l Că el considera prezenţa mea în ludeea periculoasă pentru interesele Romei. Eu nu mai doream să-1 revăd. M-am sfătuit cu Myrina şi am luat noi hotărârea să plecăm la Damasc, pentru că la Damasc visase Myrina dintotdeauna să ajungă, iar eu nu m-am împotrivit, pentru că astfel mă depărtam şi mai mult de Alexandria.

        Înainte de plecare, am mai fost o dată pe dealul unde îl văzusem pe lisus din Nazaret răstignit pe cruce între doi tâlhari. I-am arătat Myrinei grădina şi mormântul din care, înviind din moarte, ieşise în cea de-a treia zi. Dar împărăţia lui nu mai era acolo.

                                                                                SFÂRŞIT