Epistola a zecea

Marcus o salută din nou pe Tullia.

        A trecut multă vreme de când te-am pierdut din inima mea Tullia. Ştiu că nu m-ai putea înţelege şi că ai râde de mine' crezând, în cel mai bun caz, că sunt victima vrăjitorilor evrei. Un gând bizar îmi trece prin minte. Poate că-ntr-o zi, privirea mea va fi în stare să dea jos de pe tine toate învelişurile. Trupul tău va deveni un obiect inutil şi-ţi voi putea vedea sufletul şi te voi putea face să crezi în ceea ce cred. Multele lucruri, pe care le apreciezi şi despre care eşti sigură că au valoare, nu vor mai avea nici o importanţă şi te vei putea lipsi de ele ca de un veşmânt uzat. Acesta este un gând fără speranţă, pentru că cei care nu trec printr-o anumită experienţă şi nu văd cu ochii lor nu ajung niciodată să creadă. Nu cred ei totdeauna nici cei care văd.

        Voi povesti în continuare ce s-a mai întâmplat, în ziua curselor, Claudia Procula m-a invitat la palat. Şi, ca şi cum mi-ar fi făcut o mare favoare, m-a anunţat că voi putea urmări competiţia din loja ei. Era îmbrăcată într-un veşmânt purpuriu de mătase, nu tocmai potrivit situaţiei, dar care ţinea să amintească de legătura ei de rudenie cu împăratul. Coafura era frumos aranjată, Pe frunte avea o diademă scumpă. Pregătise veşmintele romane şi toga cu care voia să mă îmbrac, iar bărbierul palatului mă aştepta să-mi aranjeze părul şi să-mi taie barba.

        — Este timpul să renunţi la nebunia ta iudaică şi să te arăţi barbarilor îmbrăcat în straie decente de roman, a spus ea pe un ton autoritar.

        Surprins, i-am atras atenţia că ne aflăm într-un oraş cu ape ermale, frecventat de oameni din toată lumea, unde fiecare este liber să se înveşmânteze cum îi place. I-am amintit de sfetnic° f0lnan al lui Irod Antipa, care-şi lăsase barbă şi era îmbrăcat în orientale, tocmai pentru a nu se deosebi de ceilalţi sfetnici de la curtea principelui. Dar văzând că nu vrea să renunţe la planurile ei> până la urmă i-am spus:

        _ Nu te supăra, Claudia, nu vreau să asist la aceste curse.

        A01 toate motivele să cred că adepţii lui lisus din Nazaret se vor strânge poate chiar astăzi pentru a-1 întâlni. Eu sunt în aşteptarea unui mesaj şi, de îndată ce îl voi primi, voi pleca, pe urmele apostolilor, să caut locul întrunirii.

        Claudia Procula a rostit cu aroganţă:

        — Tu nu-mi spui nimic nou, Marcus! Ioana mi-a vorbit deja despre această întrunire. Dacaş fi fost tânără şi înconjurată de servitori credincioşi şi discreţi, m-aş fi deghizat, ca să nu pot fi recunoscută şi m-aş fi aventurat până la acel munte. Pe un munte va fi întrunirea, nu-i aşa?

        Am întrebat-o mirat: De ce nu mi-a povestit şi mie Ioana? Nu are încredere în mine?

        Poate că nu are voie să povestească, a spus Claudia cu dezinvoltură. Ea mi-a promis că-i va vorbi lui lisus din Nazaret despre mine. Odinioară, el a vindecat şi de la distanţă anumiţi bolnavi. Poate-mi va trimite un obiect care aatins pielea lui. Dar eu nu înţeleg ce treabă ai tu acolo. Fii rezonabil, Marcus, şi nu uita că eşti roman! Cursele de care din Tiberiada sunt cel mai important eveniment din acest an, atât în Galileea, cât şi în toate ţările vecine.

        Nu-mi venea să cred şi am întrebat-o în bătaie de joc:

        — Deci tu 1-ai schimba pe fiul lui Dumnezeu pentru nişte curse de care!

        Dar ea mi-a răspuns:

        — Fiecare lucru la timpul lui! Mi-au făcut bine aceste băi termale şi nu mai am gândurile confuze dinainte. Să spun drept, Marcus, am impresia că tu nu mai eşti în stare să masori importanţa lucrurilor.

        — Claudia Procula! Am exclamat eu uimit. Oricât s-ar fi spălat el mâini, răstignirea pe cruce a lui lisus tot soţul tău a hotărât-o.

        Ţie nu-ţi este teamă pentru înspăimântătoarea lui faptă?

        — Dar eu am făcut tot ceea ce am putut ca să-1 salvez de la foarte, a spus Claudia Procula ca şi cum ar fi vrut să se scuze.

        Însuşi o ştie sau, mă rog, ar trebui s-o ştie. Iar Ioana mi-a l Explicat că toate ce s-au întâmplat aşa trebuiau să se întârnpUca să se împlinească profeţiile cărţilor sacre ale evreilor. Iar dar*-' este aşa, lisus ar trebui să-i fie recunoscător lui Ponţiu Pj} ai fiindcă acesta, împins de iudei, 1-a trimis la moarte, ca să o' împlinească scripturile profeţilor. Această filosofie ebraică est fără îndoială încâlcită, dar eu mă încred în spusele Ioanei, i dacă ea mă va însoţi la circ pentru a urmări cursele de car riscând astfel să întârzie la întâlnirea de pe munte, cred că ft' poţi da şi singur seama de importanţa acestei competiţii.

        N-aveam cum să mă opun ei. Dar barba în nici un caz n-am acceptat să o tai. Bărbierul mi-a aranjat-o şi parfumat-o, asigurându-mă că toţi bărbaţii din familia lui Irod au barba la fel aranjată Circul lui Irod Antipa nu este un edificiu prea mare. Mă îndoiesc că în el ar fi putut încăpea mai mult de treizeci de mii de spectatori, în orice caz, era plin cu o mulţime zgomotoasă şi nerăbdătoare de oameni, în cea mai mare parte străini.

        În cinstea soţiei procuratorului, Irod pusese să fie construită o lojă decorată cu covoare scumpe, faţă în faţă cu a lui, de cealaltă parte a pistei. Principele voise să arate înaltul respect pe care-1 avea faţă de Ponţiu Pilat, fiindcă loja Claudiei era doar cu un pas mai joasă decât loja princiară. Alte loji, ce se aflau în diferite puncte ale pistei, erau destinate şeicilor arabi şi celorlalte persoane importante. Totul fusese pregătit cu minuţiozitate, iar în clipa în care Claudia Procula, însoţită de suita ei, şi-a făcut apariţia, din toate părţile s-au auzit aclamaţii şi mulţimea a salutat-o cu căldură.

        Apoi, în loja princiară a apărut Irodiada, însoţită de fiica ei.

        Era îmbrăcată în veşminte nemaipomenit de frumoase sau cel puţin aşa am văzut eu de la apreciabila distanţă dintre cele două

        — Loji, aflate de-o parte şi de alta a arenei. Claudia a suspinat adânc şi a spus că, din respect pentru ea şi pentru Imperiul Roman, acea târfă denaturată şi însetată de putere ar fi trebuit să aibă cel puţin bunul simţ de a se îmbrăca mai modest. Şi de data aceasta s-au auzit aclamaţii din diferite părţi ale circului, dar mulţimea nu s-a alăturat torţionarilor, ci, dimpotrivă, i-a îmbrâncitsau chiar i-a lovit, spre uimirea străinilor ce urmăreau cu interes reacţia spectatorilor. Irodiada a trebuit să se resemnez6 şi să se aşeze repede. Ultimul a intrat Irod Antipa, agitându-f1 vesel braţele ca să salute poporul. Ca şi cum ar fi vrut să suW1' nieze ostilitatea faţă de prinţesa Irodiada, la intrarea lui Ir° lumea s-a ridicat în picioare şi 1-a aclamat.

        În arenă au apărut mai întâi câţiva gladiatori, care au luptat J0i câte doi sau în grup. Dar armele lor nu aveau vârfuri şi tăişuri ascuţite, aşa că sânge nu a curs. Respectând legea iudaică, principe Irod nu îndrăznise să-i aducă în arenă pe cei condamnaţi la moarte. Cavalerii lui au dat dovadă de multă dibăcie, este drept, jar fiind ei prea prudenţi, până la urmă publicul s-a plictisit şi, în aşteptarea curselor, a început să dea semne de nerăbdare.

        Apoi au defilat în jurul pistei atelajele din competiţie, cvadrigă după cvadrigă, una mai frumoasă decât alta, iar pariorii, trecând je la un graden la altul, au început să se strângă în preajma unui panou mare pentru a-şi înscrie pariurile. După toate aparenţele, cvadriga neagră ca smoala a prinţului Irod era marea favorită a cursei. Caii unui atelaj nu erau neapărat de aceeaşi culoare. Conducătorii de care îşi aleseseră animalele de cursă după alte criterii.

        Pentru pariuri nu se ţinea seama de culoarea cailor, de harnaşament sau de decoraţiile cvadrigei, ci de culoarea cvadrigei şi a veşmântului conducătorului de atelaj. Pe lângă cvadriga neagră a prinţului Irod, foarte mult aplaudate au fost cele din Idumeea şi Siria.

        Ultima a fost cvadriga albă a unui şeic arab, trasă de cai albi ca neaua. Primele atelaje erau deja în dreptul porţii, iar acesta din urmă părea atât de stângaci, că am rămas descumpănit privindu-1.

        Încercând, fără îndoială, să lase o impresie cât mai bună la prezentare, la un moment dat, conducătorul cvadrigei a tras brusc de hăţuri, iar caii s-au împiedicat şi au căzut în genunchi, cu boturile înspumate. Aceasta a fost o prevestire rea, iar cei mai mulţi au izbucnit în râs. Furios, conducătorul carului şi-a lovit animalele cu biciul, dar caii s-au ambalat încă şi mai mult decât prima dată.

        Cunoscătorii apreciază competiţiile decente şi nepericuloase, pentru că pot cântări şansele pe care le are un atelaj sau altul înainte de a încheia un pariu şi se pot bucura progresiv de emoţia pe care, de fapt, o caută, riscând o anumită sumă de bani. Astfel de competiţii încep prin formarea la întâmplare a cuplurilor de atelaje, ce se elimină din concurs încetul cu încetul, parcurgând un număr determinat de tururi ale pistei. Iar ultimele două atelaje rămase

        *n competiţie îşi dispută victoria finală. Dar, în mod vădit, barbarilor

        *e place pericolul şi dezordinea. Spre marea mea uimire, toate Atelajele s-au aliniat la întâmplare, urmând să parcurgă patrulei de tururi ale pistei. Mi-a fost milă atât pentru oameni, cât si Pentru animale, pentru că, într-un concurs cu atât de multe Atelaje, era imposibil să nu se întâmple accidente, chiar şi mortale.

        După ce văzusem cum se împiedicaseră caii cvadrigei alb gândind la sfatul dat de pescarul singuratic de la malul May'

        Galileii, m-am întrebat dacă are vreun rost să risc, mizând l acel atelaj.Dar, informându-mă asupra cvadrigei albe a şeicui 6 arab, am aflat că fusese socotită printre cvadrigele favorite al cursei. După acel penibil incident, se înţelege că nimeni nu mai aventurase să parieze pe ea. Totuşi, într-o astfel de curs* barbară, un atelaj cu cai puternici şi cu un conducător ager pute întrece atelaje cu cai iuţi, dacă avea, bineînţeles, noroc.

        Claudia Procula îşi ridicase braţele şi striga cu entuziasm la întrecere cu mulţimea:

        — Cvadriga prinţului Irod!

        Atelajul cu cai negri şi conducătorul de car cu pielea brună aveau un aspect atrăgător. Dar pariurile se puneau pe culoarea roşie, pentru că nimeni nu era atât de nebun să pună rămăşag pe culoarea întunericului. La un moment dat, Claudia Procula mi-a spus pe cel mai firesc ton din lume:

        — Sper că tu ai destui bani cu tine.

        Să fi fost eu mai deştept, mi-aş fi dat seama de la început de ce insistase atât de mult să stau în loja ei. Adevărul este că eu nu am văzut până acum femeie care să parieze pe banii ei. Dacă pierd, toate femeile uită să-şi plătească datoria, plângându-se continuu de nenoroc, iar dacă nu pierd, le este încă şi mai greu să se despartă de banii împrumutaţi. Cel care-şi poate recupera banii împrumutaţi unei femei este într-adevăr un bărbat norocos.

        — O sută de drahme, i-am răspuns eu nu tocmai bucuros.

        Claudia Procula s-a întors spre mine, m-a privit cu un aer deznădăjduit şi a strigat:

        — Marcus Mezentius Manilianus! Dar tu mă ofensezi. Sau poate-ai devenit zgârcit ca evreii! Am nevoie de cel puţin o sută de monede din aur. Chiar şi această sumă este prea modesta.

        Eu chiar nu mai aveam alţi bani. Dar printre rânduri alergau destui cămătari şi schimbători de bani, fiindcă multor nobili li se deştepta atunci dorinţa de a paria. L-am strigat deci pe cămătarul recomandat de Aristainos, care parcă i-ar fi fost frate geamăn – atât de mult semăna cu el, şi i-am explicat în ce situaţie mă aflu> el, cu multă amabilitate mi-a acordat imediat un credit” iar avertizându-mă că nu voi putea încheia un pariu convenabil Pcaii principelui Irod. Până la urmă, a găsit totuşi un nobil du1

        Idumeea, care a acceptat să parieze cu Claudia pe o miză atât o plică, precizând că o face doar din respect, pentru că ea este soţia procuratorului Iudeii.

        — Să-ţi aduci aminte de mine, când îţi vei număra câştigul! A spus el şi i-a zâmbit Claudiei Procula, ca şi cum i-ar fi făcut un

        (ţar înscriindu-i pariul pe tăbliţa de ceară.

        M-am mai uitat o dată la atelaje. Acea lungă aşteptare, când se înscriau pariurile, era o adevărată probă de răbdare, atât pentru conducătorii atelajelor cât şi pentru animalele care zvârleau nervoase din picioare şi cabrau. Caii albi ai şeicului arab, probabil neobişnuiţi cu circul, zvârleau din picioare, scuturau din cap, încercând să scape de hăţuri şi aveau gura plină de spume.

        Cât îmi dai pentru cvadriga albă? 1-am întrebat pe bancher.

        Dacă ţii morţiş să-ţi pierzi banii, fac chiar eu prinsoare cu tine pe şaptecontra unu. Nimeni nu a mai pariat pe caii albi.

        Câţi bani pui în joc?

        Patruzeci de monede de aur, de la Marcus, pentru cvadriga albă, cu câştig de şapte la unu, am anunţat eu în ultima clipă.

        Principele Irod a ridicat suliţa şi a lansat-o în arenă, dând semnalul de începere a competiţiei, exact în momentul când pe panou era înregistrat pariul meu. Conducătorii carelor au zbierat într-un singur glas şi cvadrigele au pornit într-un zgomot asurzitor.

        Conducătorii încercaţi de atelaje trăgeau din toate puterile de hăţuri, cu corpul arcuit, încercând să-şi tempereze caii, pentru a-i lăsa pe temerari să treacă în faţă, în speranţa că-şi vor rupe gâtul. Caii se aprinseseră deja şi nimeni nu-i mai putea opri.

        Primele două care porniseră în galop, iar conducătorii carelor, înclinaţi în faţă, zoreau cu biciul animalele, pentru a câştiga un avans înaintea celorlalţi concurenţi şi pentru a ajunge primii la curbă. Aceasta era, fără îndoială, o tactică sinucigaşă, pentru că oricare car din spate ar fi putut să le răstoarne.

        M-am ridicat şi eu în picioare ca toţi ceilalţi spectatori, pentru că în nici un circ nu mai văzusem vreodată un început de cursă atât de fulgurant. Aflat în mijlocul mulţimii în care vizitiul cvadrigei prinţului Irod a reuşit repede să îşi deschidă un culoar, lovind cu brutalitate caii atelajelor din dreapta şi din stânga, am văzut clar cum a lovit direct în ochiul calului lateral al cvadrigei albe şi mi s-a părut chiar că am auzit pocnitura. Cvadriga şeicului arab s-a izbit puternic de bordură şi m-am minunat văzând că roata carului nu s-a sfărâmat.

        La al doilea tur de pistă, conducătorul atelajului arămiu, care aparţinea comandantului cohortelor de cavalerie a Cesareii, a răsturnat cvadriga din Idumeea. Vizitiul, încurcat în hăţuri fost târât pe pistă până când calul din margine s-a prăbuşit î felul acesta, atelajul roman a obţinut un avans considerabil Hcvadriga principelui a fost întotdeauna în spatele ei. Însânger Fomul s-a sculat clătinându-se, a ridicat de nări calul căzut ' reuşit să pună cvadriga pe roţi şi a continuat cursa. Animal căzut şchiopăta puternic aşa că acest atelaj nu mai avea nici valoare în cursă. Mai degrabă ar fi putut să-i stânjenească pe tor concurenţii. Am gândit că omul din Idumeea rămăsese în concur doar pentru a se răzbuna pe roman.

        Într-o astfel de competiţie, în care toate atelajele sunt de putere aproape egală, este imposibil de obţinut un avans important din primul tur, iar după ce ultimele care depăşesc linia de sosire toate sunt atât de aproape unele de altele, încât cvadriga câştigătoare a primului tur nu se poate decide să-şi încerce norocul şi să le depăşească pe celelalte. La atelajul alb, caii şi-au pierdut cadenţa, calul lovit la ochi a scuturat tot timpul din cap, iar arabul, tremurând de furie, 1-a ameninţat cu pumnul pe Irod Antipa când a trecut prin dreptul tribunei lui. Intre timp, caii negri ai prinţului Irod au ajuns să alerge cot la cot cu cei ai atelajului roman, iar Claudia Procula, manifestându-şi bucuria, a bătut din picioarele ei încălţate cu sandale aurite în podeaua lojii.

        Plictisindu-mă, nu am mai ţinut seama de numărul tururilor şi nu am mai fost atent la tot ce se întâmpla, dar, la un moment dat, atenţia mi-a fost dinnou încordată, fiindcă atelajul sirian, sărind din pluton ca şi cum ar fi fost lansat de o catapultă, s-a răsturnat în mijlocul arenei. După ce 1-au călcat în picioare pe nefericitul vizitiu, care zburase din car cu hăţurile agăţate de centură şi se rostogolise în faţa lor, caii s-au prăbuşit unul peste altul. N-aş putea spune care strigăt de moarte a fost mai îngrozitor, cel al omului sau cel al cailor.

        Puţin mai târziu, cvadriga albă, apărând pe neaşteptate în coasta cvadrigei ce tocmai lua virajul în apropierea bornelor, a împins-o pe aceasta înspre una din borne atât de puternic, încât, dezechilibrându-se, cel din urmă a căzut în plină viteză. D&r cvadriga şeicului arab nu a fost păgubită cu nimic. Cred că acel cal lovit peste ochi a fost cauza accidentului. Dacă ar fi văzut normal, nu ar fi fost posibil să se apropie atât de mult de celâlaj car. Conducătorul carului căzut, luptând împotriva morţii, a reuş1 să depărteze atelajul său din calea celorlalte, apoi s-a prăbuşit la şi nu a reuşit să se mai ridice. L-au tras de acolo băieţii ab la grajduri. Pe acest om eu îl admirasem cel mai mult, din aiiza abilităţii şi eleganţei cu care îşi condusese atelajul.

        La tribune se făceau alte pariuri. Erau acum mulţi oameni are susţineau cvadriga ruginie a comandantului roman de cavalerie şi încheiau pariuri cu cei care susţineau cvadriga principelui Irod. Arabii, abandonându-şi propria culoare, îl susţineau cu entuziasm pe roman, agitându-şi frenetic braţele. Cvadriga lui Trod încercase de multe ori să depăşească atelajul roman, dar romanul conducea energic păstrându-şi în continuare sângele rece şi lovind cu putere caii. Irod lovea din picioare şi urla încurajându-şi conducătorul de atelaj. Toţi caii erau plini de spume şi nori groşi de praf se înălţau din toate părţile, deşi, înainte de începerea cursei, pista circului fusese udată bine cu apă.

        Dar cel mai uimitor era faptul că atelajul alb, în ciuda multelor zdruncinături, reuşise să ajungă al treilea. După o perioadă în care dăduseră semne de oboseală, minunaţii cai albi galopau acum cu o viteză constantă. Calul lovit la ochi a nechezat jalnic înălţându-şi capul, dar stăpânul lui, aplecându-se, i-a strigat ceva, după care înţeleptul animal şi-a văzut mai departe de alergat, înghiţindu-şi protestul.

        Apoi roata unui car s-a desprins. Vizitiul a făcut o manevră iscusită, izbutind să scoată atelajul din calea celorlalţi, dar roata a continuat să se rostogolească pe pistă. Romanul a trebuit să o evite, iar vizitiul de pe carul lui Irod, profitând de aceasta, a reuşit să-i treacă în faţă. Publicul a urlat, iar Claudia Procula a sărit în sus şi a strigat de bucurie, în ciuda faptului că atelajul compatriotului ei roman fusese depăşit. Faptul că nu îl susţinea pe roman a plăcut mulţimii şi mulţi oameni şi-au întors capul spre ea şi i-au zâmbit.

        Numărul de atelaje rămase în competiţie scăzuse considerabil, dar cele care erau cu câteva tururi în urmă îl împiedicau pe conducătorul atelajului lui Irod să profite de avantajul său. Conducătorul carului din Idumeea, însângerat şi cu jumătate de faţă Jupuită, i-a făcut un semn şi s-a dat într-o parte, permiţându-i să treacă, după care, într-adins, s-a aşezat înaintea atelajului roman,

        °bligându-l să-şi micşoreze viteza. Era o încălcare flagrantă a regulilor, dar oare cine ar fi acceptat să aducă mărturie, iar cel din Idumeea ar fi putut invoca numeroase pretexte pentru a-şi Justifica atitudinea, în orice caz, romanul era turbat de furie şi răcnea blestemându-1 pe vizitiul carului din faţă. Şi arabii pariaseră pe cvadriga romanului erau mâniaţi şi ameninţau c pumnii cvadriga din Idumeea. Şi în timpul acesta, atelajul a] Ktrecând ca vântul pe partea exterioară, i-a lăsat în urmă n' roman şi pe idumeian mai înainte de a ajunge la curbă, ocupând locul lor din partea interioară a pistei şi urmărind de aproan carul prinţului Irod. În tribune s-a făcut linişte, fiindcă ninieri' nu se aşteptase la o asemenea schimbare.

        După curbă, romanul a galopat spre exterior. Ar fi avut destul loc pentru a-1 depăşi pe conducătorul atelajului din Idumeea dar strunindu-şi caii, 1-a lovit cu biciul peste cap pe nefericitul idumeian' iar acesta a căzut în genunchi. Această sălbăticie a fost dezaprobată şi mulţimea 1-a huiduit pe roman. Dar au fost unii care

        — Au aplaudat, lucru care a sporit ura celorlalţi, iar câţiva dintre spectatori s-au luat la bătaie.

        Toate acestea s-au petrecut într-o clipă. Cu un ultim efort, idumeianul s-a ridicat în picioare, a îndemnat caii şi a ajuns în faţa cvadrigei romane, apoi şi-a dirijat caii de-a curmezişul pistei pentru a închide trecerea atelajului roman. Nu mai era vorba de o cursă de care, ci de un asasinat. Caii cvadrigei romane au intrat din plin în cvadriga din Idumeea, iar ciocnirea 1-a aruncat pe roman până-n marginea pistei. Cu toate că purta cască de protecţie, i s-a spart capul de peretele bordurii şi a murit. La rândul său, cel din Idumeea şi-a dat sufletul din cauza rănilor, puţin mai înainte de a se fi sfârşit competiţia.

        Curăţarea arenei a obligat toate atelajele rămase în competiţie să-şi micşoreze viteza. Dar conducătorul cvadrigei lui Irod a început să protesteze învârtindu-şi mânios biciul, aşa că băieţii de la grajduri, care încercau să tragă deoparte cadavrul romanului din mijlocul pistei, au trebuit să alerge de acolo, temându-se pentru propria lor viaţă. Omul principelui a obligat caii negri să treacă peste cadavru, dar nefiind aceştia cai de război, au refuzat să calce peste trupul unui om şi au cabrat, puţin lipsind să nu se răstoarne carul.

        Iar în acest timp, cu o abilitate extraordinară, arabul ş1'* condus caii albi pe culoarul strâmt lăsat liber de galileian, reuşin astfel să-1 depăşească. Una din roţi s-a izbit de peretele bordurii; dar carul şi-a păstrat echilibrul şi a ajuns la turnantă mai înaiu ca vizitiul atelajului lui Irod să ocolească leşul. Părea de necrezu > dar cvadriga albă conducea cursa, sfidând prevestirile rele de început. M-am ridicat în picioare şi am strigat împreună cu arabii care fremătau şi încurajau în limba lor cvadriga albă. Pista arăta ca un câmp proaspăt arat şi conducătorii carelor îşi riscau viaţa.

        Pierzându-şi pentru prima dată sângele rece, vizitiul atelajului lui Ir°d a încercat de multe ori la rând să-i împingă dintr-o parte pe caii albi, dar iuţeala i-a salvat. Alergau cu mare uşurinţă păstrând tot timpul aceeaşi viteză şi neîncercând să mai câştige teren, de parcă ar fi fost siguri că atelajul negru nu va mai reuşi niciodată să-i depăşească.

        În concurs nu mai rămăseseră decât trei alte atelaje care încercau elegant să depăşească atelajul alb. Dar vizitiul negru al culorii roşii a poruncit deodată celor trei să se depărteze, pentru a-i ceda lui trecerea. De teama mâniei lui Irod, doi dintre conducătorii celor trei atelaje s-au supus poruncii. Al treilea, care conducea o cvadriga cu cai docili şi perseverenţi, a refuzat să i se supună. Atunci, conducătorul carului lui Irod şi-a biciuit puternic caii mânându-i spre cvadriga nesupusă care, destabilizându-se, s-a răsturnat. Rănit grav, conducătorul carului nu a mai putut continua cursa. Ceilalţi doi au rămas în continuare pe pistă, încrezători încă în şansele lor.

        Speranţele lor s-au spulberat repede, fiindcă steagul a fost ridicat, salutând victoria cailor albi. Mulţimea a aplaudat frenetic.

        A aplaudat de asemenea şi atelajul prinţului Irod, care a ajuns la linia de sosire cu două lungimi de cvadriga mai târziu decât atelajul învingător. După ce au liniştit caii, cei doi conducători de atelaj şi-au apropiat carele şi s-au salutat cu un respect de paradă, adresându-şi cu ipocrizie unul altuia felicitări pentru remarcabila lor performanţă. Şeicul arab, emoţionat, a încălecat balustrada lojii lui şi a sărit în arenă cu mantia fluturând în vânt. Şi-a mângâiat caii, le-a vorbit şi, plângând, le-a sărutat ochii umflaţi şi răniţi de loviturile biciului. Câţiva simpatizanţi înflăcăraţi ai diferitelor culori începuseră deja să se ia la bătaie, strigându-şi unul altuia vorbe spurcate, dar gărzile şi-au făcut apariţia Şi i-au împins afară. Cei care pierduseră sume importante afişau

        0 prefăcută bună dispoziţie şi afirmau că se distraseră de minune.

        Bancherul a venit să mă felicite. Era însoţit de nobilul din Idumeea, căruia i-a numărat în faţa mea cele o sută de monede

        ^in aur pierdute de Claudia Procula. Apoi mi-a numărat mie restul de o sută optzeci de monede. Scăzând cele patruzeci de Monede puse în joc, câştigul era o sută patruzeci de monede din i Aur ceea ce, la drept vorbind, pentru mulţi oameni reprezintă adevărată avere. Şi nu am fost supărat pe soţia procuratorulu După furtună, visasem un cal alb şi mă trezisem cu ochii „ lacrimi. Poate că doar de acel vis îmi amintisem când am văz cvadriga cu cai albi în arena circului. Poate că mizasem pe Caalbi din proprie iniţiativă. Un astfel de raţionament nu putea f dus până la capăt, pentru că intrarea nesigură în arenă a aceluatelaj discredita prevestirile. Nu mă puteam deci minţi. Trebui să plec în căutarea fetei necunoscute şi să-i dau banii câştigaţi Pescarul îmi spusese că în acea noapte fata se afla în teatrul grecesc şi plângea pentru moartea fratelui ei.

        Crezând poate că în felul acesta îşi acoperă datoria, Claudia Procula m-a invitat la ospăţul prinţului Irod. Dar eu nu fusesem chemat de Irod şi nici nu aveam chef să o fac pe străinul uitat printre oaspeţii care fuseseră invitaţi. Claudia nu s-a supărat că am refuzat-o, dar a gândit desigur că sunt un prost dacă nu profit de o asemenea ocazie mult râvnită de alţii.

        Lumea a ieşit din circ, umplând străzile Tiberiadei ca un şuvoi de ape revărsate. Seara se anunţa neliniştită în oraş, în ciuda străjilor şi soldaţilor legiunii romane, care patrulau pe toate străzile pentru menţinerea ordinei.

        Am găsit fără greutate micul teatru grecesc. Deşi nu era anunţată vreoreprezentaţie, porţile erau larg deschise, iar pe gradene îşi găsiseră loc de înnoptat mulţi oameni săraci care nu aveau bani să-şi plătească un loc la un han. Unii aprinseseră chiar focul şi-şi pregăteau mâncarea. Mi-am şi imaginat cum va arăta a doua zi acel teatru nou şi frumos.

        Am coborât treptele până la spaţiul din faţa scenei şi, cum nimeni nu m-a oprit, am intrat în subteranele teatrului, unde sunt accesoriile de scenă şi încăperile artiştilor care nu au protectori bogaţi să-i găzduiască. Totul era pustiu şi dezolant, dar nu lipsea acea aparentă irealitate ce se păstrează în toate teatrele după plecarea actorilor, ca şi cum personajele şi replicile ar fi încă prezente în atmosferă. Aceste locuri ale tenebrelor mi s-au părut întotdeauna asemenea împărăţiei umbrelor, cea despre care povestesc poeţii. De fiecare dată când, mişcat de jocul unui actor, ^ coborât să-i ofer un dar, am avut aceeaşi impresie de irealitate' iar actorul, dezbrăcat de personajul pe care-1 întruchipase P^ scenă, a fost întotdeauna un alt om decât acela pe care D1 aşteptam să-1 întâlnesc.

        Comparând în minte teatrul cu împărăţia umbrelor, am simţit jeodată cât de departe sunt de preocupările mele de altădată, de tot eea ce mă bucura sau mă întrista până nu demult. Toate mi s-au Lrut atât de depărtate şi am avut o strângere de inimă, înţelegând

        ! $ niciodată nu le voi putea regăsi savoarea. Apoi mi s-a părut că vad o fantomă. Din fundul unei galerii întunecate s-a apropiat, clătitiându-se pg picjoare> un grec bătrân cu pântecele diform şi cu ochii dilataţi de băutură. Agitând în mâini un toiag, m-a întrebat arneninţător ce vreau şi cum de-am îndrăznit să intru acolo.

        Eu 1-am întrebat calm dacă locuieşte cineva în încăperile teatruluiIar e^ a blestemat şi mi-a spus încă şi mai înfuriat ca până atunci: Poate că tu îi cauţi pe acei egipteni rătăcitori care m-au tras pe sfoară şi-au adus în teatrul meu un cadavru. Au plecat în puterea nopţii fără să plătească şi tare-aş vrea eu să-mi cadă pe mână aceşti tâlhari.

        Mi s-a povestit, am spus eu, c-aş putea-o găsi aici pe o fată care şi-a pierdut fratele. Vreau să-i vorbesc.

        Bătrânul m-a privit neîncrezător şi a spus: De unde-aş putea eu şti că nu te-ai înţeles cu ei? Pe fată am dezbrăcat-o eu şi am descălţat-o, şi o voi ţine ostatică până ce mi se vor plăti toţi banii.

        Am fost trimis să o răscumpăr, i-am spus eu zornăind punga cu bani. Du-mă la ea şi te asigur că nu vei regreta!

        Neîncrezător, bătrânul m-a condus până la o uşă din lemn ce se afla la capătul acelei galerii întunecate. A dat la o parte bârna cu care proptise uşa. În lumina puţină ce se strecura printr-o crăpătură a unui perete am văzut o fată plăpândă, care stătea ghemuită mtr-un colţ al încăperii. Era în pielea goală, îşi ţinea capul plecat, iar faţa îi era ascunsă de părul hirsut. Nu a făcut nici o mişcare Când am intrat şi am observat că în acea încăpere nu era nici aPă, nici mâncare, nici măcar o pătură pe care să se poată culca.

        Este bolnavă? 1-am întrebat eu.

        Bolnavă? Asta-i fiară sălbatică, a spus bătrânul. Doar am Pus-o sădanseze în faţa teatrului şi era cât pe ce să-mi smulgă toată barba. Oraşul este plin de străini. Ar fi putut şi ea să ceva bani, dac-ar fi vrut să danseze. Eu am plătit toate de înmormântare pentru fratele acestei fete, pentru a n-aş fi vrut să se ştie că ei au adus un cadavru în acest teatru.

        I-au făcut ei şi alte pierderi acei egipteni făţarnici.

        Am atins umărul fetei şi, punând înaintea ei punga cu ba i-am spus:

        — Am fost trimis să-ţi aduc o sută patruzeci de monede Haur. Plăteşte datoria pe care o ai de plătit, cere să ţi se veşmintele şi eşti liberă să pleci unde vrei.

        Fata a rămas nemişcată.

        — O sută patruzeci de monede din aur! A exclamat bătrânul mişcându-şi mâna dreaptă ca şi cum ar fi vrut să alunge spiritei' rele din preajmă. Uite, de asta mi-a fost mie teamă! Am i tot vinul, dar acum am vedenii şi mi se pare că aud şi care nu sunt din această lume.

        Şi, aplecându-se, a vrut să pipăie punga cu bani dar, pentru mai multă siguranţă, eu am luat punga înapoi. Şi 1-am întrebat pe bătrân câţi bani îi datorează fata.

        Frecându-şi mâinile şi ridicându-şi cu pioşenie ipocrită ochii umflaţi spre tavan, bătrânul a început să murmure nişte cifre, iar până la urmă a spus:

        — Eu sunt un om cumsecade şi nu vreau să profit de pe urma ei, chiar dacă această fată a atras nenorocirea asupra mea. Zece monede de aur sunt de ajuns. Dă-mi-le şi mă voi duce să-i aduc veşmintele. Voi pleca apoi să cumpăr vin şi mâncare. Este prea flămândă şi-nsetată ca să poată rosti o vorbă, în starea de-acum, nici nu vei avea vreo plăcere, dacă vei voi să te distrezi cu ea.

        Apoi, agăţându-se de umărul meu, mi-a şoptit la ureche:

        — O sută patruzeci de monede din aur sunt o adevărată avere pentru o fată ca ea. Tu ţi-ai pierdut mintea. Este destul dacă-i plăteşti datoria. După aceea, poţi să-i faci ce vrei şi să o duci unde vrei, că n-are rost să-ţi risipeşti banii pe ea. Dacă-mi mai dai un ban de aur pe lângă cei zece, aş putea aranja să fie însemnată cu fier roşu în fata judecătorului, ca să devină sclava ta. Pentru că, oricum, ea nu are pe nimeni s-o protejeze.

        Dându-şi la o parte şuviţele de păr de pe ochi, dar fără să-ş1 ridice capul, fata a şoptit:

        — Dă-i acestui om murdar doar cinci monede de aur! Este sumă de bani mult mai mare decât toată datoria mea şi a celorlai, Te rog, dă-i şi-un picior în boaşe din partea mea! Am deschis punga şi i-am numărat bătrânului cinci mone de aur, iar acesta a fost atât de fericit, că a uitat să se & tocmească şi s-a dus să aducă straiele fetei. A aruncat hainei6 ^ mijlocul încăperii şi ne-a anunţat cu entuziasm că va pleca cumpere mâncare şi vin. Am pus din nou punga cu bani la picioarele necunoscutei şi am dat să plec, dar ea m-a rugat să nu plec şi m-a întrebat: Ce vrei de la mine? Eu nu-ţi pot oferi nici o plăcere pentru

        0 gută patruzeci de bani din aur. Oricum în această noapte aveam

        (je gând să mă spânzur.

        Nu vreau nimic de la tine, am asigurat-o. Eu am fost trimis ga-ţi aducdoar această pungă cu bani.

        Aşa ceva este imposibil, a spus ea neîncrezătoare şi şi-a ridicat capul să mă privească.

        Iar eu am fost surprins, pentru că pe acea fată o cunoşteam, gra Myrina, dansatoarea pe care o întâlnisem pe corabia cu care traversasem marea de la Alexandria la Joppe. Ea nu m-a recunoscut, pentru că purtam barbă ca evreii.

        — Myrina! Am exclamat eu. Nu mi-aş fi putut imagina că despre tine este vorba. Dumnezeule mare! Ce s-a întâmplat cu tine? Oare eşti chiar atât de deznădăjduită, de vrei să te spânzuri?

        S-a ghemuit din nou, acoperindu-şi genunchii cu părul şi m-a implorat:

        — Nu mă mai privi! Vreau să mă îmbrac.

        A căutat pieptenele, şi-a pieptănat părul şi 1-a strâns cu o panglică, s-a îmbrăcat cu o tunica scurtă şi şi-a încheiat sandalele frumos decorate. Apoi, izbucnind în plâns, şi-a sprijinit faţa de pieptul meu şi s-a strâns în mine cu disperare.

        I-am mângâiat umerii, încercând să o consolez şi i-am spus: înţeleg că eşti tristă, fiindcă fratele tău a murit.

        Pentru el, a rostit ea între două hohote de plâns, nici nu mai am lacrimi. Plâng doar pentru că mai există cineva în această lume care se gândeşte la mine şi-mi doreşte binele. Aş fi murit în noaptea aceasta şi nici măcar un ban în gură n-aş fi avut pentru vameşul apelor morţii.

        Strângându-se şi mai tare în braţele mele, a plâns năvalnic şi a tremurat, încercând să-mi explice ce i s-a întâmplat, dar eu Qu am înţeles nimic, fiindcă vorbele ei erau incoerente şi am 'ăsat-o să plângă până când, liniştindu-se, şi-a venit în fire. Mi-a explicat apoi că, după ce a călcat pe pământul ţării fiilor lui Israel, toată trupa de teatru a fost însoţită de un groaznic nenoroc.

        Ajunşi la Pereea, au prezentat ei câteva spectacole în oraşul de

        0(iihnă al soldaţilor legiunii romane, însă, pe neaşteptate, toate visurile li s-au spulberat, fiindcă toţi actorii s-au îmbolnăvit de friguri şi au zăcut zile de-a rândul. Plecând apoi din Pereea, încercat să joace într-un sat pentru a li se da ceva de mâncar dar oamenii acelui loc i-au lovit cu pietre, alungându-i de acol '

        Au călătorit apoi spre Tiberiada, în speranţa că vor putea prezent câteva spectacole cu ocazia curselor de cai, când tot oraşul apeln termale este plin de lume. Dar, în timp ce se scăldau în la fratele ei s-a înecat. Au reuşit să-1 scoată imediat din apă, să-] ' rostogolească pe pământ, iar ea i-a suflat în gură pentru a l readuce la viaţă, dar încercările lor au fost zadarnice. Au transportat pe ascuns cadavrul în teatru, iar bătrânul grec a acceptat să plătească toate cele de trebuinţă pentru o înmormântare decentă Dacă s-ar fi aflat că adăpostise un cadavru în teatru, ar fi trebuit să facă o purificare ce 1-ar fi costat mult mai mult. Apoi, ceilalţi artişti au fugit, lăsând-o pe ea zălog, pentru ca bătrânul grec să-şi poată recupera banii pierduţi. Dar, de când evreii o loviseră cu pietre în timpul spectacolului, îi era teamă şi nu mai putea să danseze.

        — Atâta vreme cât fratele meu trăia, oricât de greu ne-ar fi fost, aveam grijă unul de altul şi ne simţeam în siguranţă. Dar acum, după ce el a murit şi 1-am pus în pământ, nu mai am nici un pic de speranţă, pentru că eu nu maiam pe nimeni în lume. Am înţeles deja că, oriunde voi merge, nenorocul va veni cu mine şi că nimeni nu mă va proteja, de aceea nu mai vreau să trăiesc. Nu mai vreau nici să mănânc, nici să beau, nici să mai văd ceva din această lume, nu mai vreau să aud nimic. Sufletul meu a fost zdrobit. Nimic nu mă mai interesează, în mine nu a mai rămas decât tristeţe.

        Şi a spus în continuare:

        — Nu mai înţeleg nimic şi nici pe tine nu te pot înţelege. Banii aceştia ar putea fi o nouă momeală sau o ispită pentru a continua această existenţă zadarnică şi a mă expune din nou loviturilor destinului meu nefericit, dar de data aceasta fără nici un protector. Ascultă! La-ţi aurul şi lasă-mă să mor în pace! Acum, după ce mi-am regăsit puterea de judecată, ştiu că nu mai vreau să sufăr din nou şi să trec din deznădejde în deznădejde, în această lume de durere şi disperare.

        Bătrânul grec s-a întors şi a pus în faţa Myrinei o bucată de pâine şi un vas de lut cu fiertură de orz, apoi, cu mâinile tremu' rânde, i-a turnat vin într-o cupă şi i-a întins-o să bea.

        Veniţi în camera mea, ne-a invitat el. Este mai multă lumilia şi un pat pe care se poate sta.

        Ce importanţă are unde stăm? Am spus eu. Peste tot este fel. Mai bine lasă-ne singuri, pentru că avem de vorbit.

        Ne-a spus amabil că putem vorbi liniştiţi şi până a doua zi dacă, iar dacă avem nevoie de vin putem veni la el să ne dea. După care, a ieşit strângând în braţe oala cu vin, iar Myrina a început să

        ^ănânce fără nici o tragere de inimă, încetul cu încetul, şi-a redobândit pofta de mâncare. După ce a isprăvit de mâncat, ea a spus:

        — Ce rău este în dansul meu? De ce-mi este teamă? De ce nu

        1 am încredere în mâinile şi în picioarele mele? Tu m-ai văzut pe corabia cu care am traversat marea. Nu dansez pentru a-i seduce pe bărbaţi. Eu vreau doar să ofer o bucurie spectatorilor şi să le deştept emoţiile prin intermediul artei mele.

        Gi ce importanţă are că dansez goală? Mişcările veşmintelor mă dezechilibrează şi, de altfel, nu-i nimic de văzut pe o fiinţă atât de slabă ca mine, fiindcă trupul meu este musculos ca al atleţilor şi nici sâni nu am. De ce au aruncat evreii cu pietre în mine? Ce rău le-am făcut eu lor?

        Mi-a arătat urmele loviturilor de pietre, iar una era o rană prost vindecată de pe pielea capului care, din fericire, nu se vedea, fiind acoperită de păr.

        Am cerut de mâncare în acel sat şi am vrut să le oferim în schimb cel mai frumos spectacol, dansând şi cântând. Ei ne-au lovit cu pietre şi poate că pe mine m-ar fi omorât, dacă nu ar fi fost ceilalţi artişti să mă apere. Dar, poate că, mai mult decât loviturile pietrelor, m-a tulburat ideea că în arta mea există ceva care merită să fie condamnat şi mi-e teamă că niciodată nu voi mai putea dansa ca înainte.

        Am impresia că înţeleg motivele urii lor, i-am spus eu. Mi s-a povestit că prinţesa Irodiada a convins-o pe fiica sa să danseze în faţa desfrânatului principe Irod Antipa, pentru a-1 aţâţa pe acesta să taie capul unui profet ce ovorbise de rău. De aceea, în această parte de lume, cei mai fanatici fii ai lui Israel detestă Dansurile păgâne.

        Altădată, a spus Myrina scuturând din cap, eram mândră

        ^e măiestria mea şi iubeam viaţa liberă şi schimbătoare de artist.

        U^r după ce am trecut din nenorocire în nenorocire, în mine s-a strecurat o spaimă cumplită şi-mi este teamă de ce-mi mai poate aduce viitorul. Iar ultima nenorocire, moartea fratelui meu, mi-a Dărâmat pentru totdeauna entuziasmul şi curajul.

        Dar, înghiţindu-şi amarul, a început deodată să se minuneze, deschis punga şi a pipăit banii din aur, apoi m-a întrebat cine

        — Trimis cu acei bani la ea şi cum se face de-am ştiut unde este.

        II I-am povestit despre pescarul singuratic de la malul mării despre pariul câştigat la cursele de cai, iar la urmă i-am mai snu >l

        — Eu cred că acel bărbat a auzit de pe partea cealaltă a mă plânsul tău. Cum de a ştiut de moartea fratelui tău eu nici n 1 încerc să-mi explic, în orice caz, aceşti bani de aur sunt ai tăi tu eşti liberă să pleci unde vrei.

        Îngândurată, Myrina m-a rugat: că Povesteşte-mi cum arăta acel bărbat! Oare nu era un om d pe faţa căruia puteai înţelege că trecuse prin mari suferinţe şi cse află la capătul puterilor lui? Un bărbat cu o privire blândă s' gravă totodată, cu cicatrice la mâini şi la picioare, cu un chip pe care nu-1 poţi uita.

        Exact! Am exclamat eu. Deci tu îl ştii?

        După ce am scăpat de furia evreilor din acel sat unde am fost loviţi cu pietre, nu am mâncat decât iarbă de pe câmpuri, iar când, în sfârşit, am dat de o fântână, obosiţi şi descurajaţi, am rămas acolo pentru noapte. Atunci a apărut acel om, abia ţinându-se pe picioare de oboseală şi ne-a rugat cu glas sfârşit de suferinţă: Daţi-mi şi mie puţină apă! Dar noi toţi eram încrâncenaţi de ură.

        Bărbaţii din trupă 1-au sfătuit să se depărteze cât mai degrabă de noi, iar fratele meu i-a spus: Să fi fost tu şi-n infernul evreilor, nu mi-aş fi muiat nici vârful degetului cu apă să-ţi alin suferinţa, fiindcă eşti un evreu blestemat. Dar mie mi s-a făcut milă de el, am scos apă şi i-am dat de băut. Apoi i-am spălat picioarele rănite, pentru că bietul om nici nu putea să se aplece, atâta era de slăbit.

        Nu-ţi imagina însă că ceilalţi artişti sunt oameni cu suflet rău, dar erau ei în acea zi prea supăraţi pe evrei după toate necazurile ce ni se întâmplaseră, iar fratele meu sunt sigură că nu a gândit niciodată aşa cum a vorbit atunci, fiindcă era un băiat foarte bun. După ce i-am spălat picioarele, necunoscutul m-a privit cu blândeţe, m-a binecuvântat şi a spus: Binele pe care mie mi l”al făcut i 1-ai făcut celui care m-a trimis pe mine. Doar pentru asta şi el îţi va ierta multe. Prinţii şi regii te vor invidia, pentru eram însetat şi tu mi-ai dat să beau.

        Myrina, am întrebat-o eu uluit, chiar aşa a spus? ^, Aşa a spus, a repetat Myrina. Nu am uitat nici un cuva deşi, sinceră să fiu, nu am înţeles ce-a vrut să spună, întreg poveste părându-mi-se destul de bizară. Când m-am întors SPai mei, el a dispărut. După cum am mai spus, ne hotărâsen1 rămânem peste noapte în apropierea fântânii şi am rnest6 scoarţă de copac să ne amăgim foamea. Dar, tocmai când dâde ga ne culcăm, am văzut o femeie bătrână ce mergea pe drum tot uitându-se în dreapta şi-n stânga, de parcă ar fi căutat pe cineva, p^rta un coş în care avea pâine de orz şi carne de berbec, iar când ne-a văzut, a venit la noi şi ne-a îndemnat să mâncăm. Noi ou am îndrăznit să ne atingem de mâncare, mărturisindu-i cinstit că nu avem cu ce plăti. Dar ea ne-a îndemnat din nou şi ne-a gpus: Luaţi şi mâncaţi pe săturate! Mi s-a promis că tot ce voi da V0i primi înapoi însutit. Am mâncat deci şi ne-am săturat, iar femeia a strâns resturile în coş şi şi-a continuat drumul. Bărbaţii au gândit că poate evreii care ne loviseră cu pietre, părându-le rău de ceea ce ne făcuseră, ne-au oferit pâine şi carne ca să ne împace. Dar eu cred că bărbatul de care mi-a fost milă, întâlnind-o pe acea femeie, i-a cerut să ne aducă de mâncare, pentru că eram flămânzi. Dacă el este acelaşi cu cel pe care tu 1-ai întâlnit pe malul mării, cine este de fapt acest om?

        Nu am avut curajul să-i vorbesc despre lisus din Nazaret, pentru că nu sunt sigur de lucrurile care mi s-au întâmplat, de aceea i-am spus:

        — Nu ştiu. Nu-mi este clar. În orice caz, acel necunoscut te-a răsplătit regeşte pentru apa pe care i-ai dat-o să bea. Cât despre mine, nu mi-aş fi putut niciodată imagina că te voi întâlni pe tine în acest teatru grecesc şi că-ţi voi da aurul câştigat la cursele de care. Este o avertizare acest semn, ca să înţeleg că nu prin voinţa mea am plecat eu din Alexandria. Aceşti bani sunt o adevărată avere. Foloseşte-i cu chibzuinţă! Eu trebuie să plec acum, fiindcă sunt în aşteptarea unui mesaj. Pace ţie!

        Dar Myrina m-a apucat de braţ şi m-a forţat să mă aşez din nou pe pământ, spunându-mi:

        — Bine, dar nu poţi să pleci chiar aşa, fără să-mi explici ciudata noastră întâmplare. Bărbatul acela nu poate fi un om obişnuit.

        Oamenii nu se poartă aşa şi nu vorbesc cum ţi-a vorbit el.

        Dar eu nu voiam să dezvălui unei fete necunoscute şi cu o îndeletnicire suspectă secretele împărăţiei. I-am spus cu asprime în glas:

        — Ai primit un dar bogat de la el, poate mai mult decât Meritai. Acum lasă-mă-n pace!

        Ea a pus punga cu bani în mâna mea şi a spus supărată:

        — Păstrează-ţi aurul! Dar regretele te vor arde până la sfârŞitul vieţii. Cum poţi oare să mă laşi aşa, imaginându-ţi că aurul ar putea risipi spaima din mine? Mai bine mă spânzur!

        — Mi imediat tot ce ştii despre acel om şi du-mă la el!

        Văzând că nu există nici o scăpare, pentru că eu sunt un oir, slab, nii-am descărcat amarul şi am spus:

        — El nimic nu face cum fac toţi oamenii, iar raţiunea mea nu ' poate înţelege intenţiile. Oare nu sunt în această ţară a lui Israel destule văduve nefericite şi destui copii orfani care au frică H Dumnezeu şi-i caută împărăţia? De ce a ales-o el tocmai pe această egipteancă păcătoasă, de origine modestă, care să mă chinuiască pe mine?

        Simţindu-se lovită de vorbele mele, Myrina a spus:

        — Eu nu sunt egipteancă. Cât despre originea mea, ea nu este chiar atât de modestă precum crezi tu. Află că m-am născut într-una din insulele arhipelagului grecesc, din părinţi greci onorabili şi Qe bună reputaţie. Şi nu ştiu ce vrei să spui numindu-mă păcătoasă.

        Nu este o ruşine dacă profesez o artă care aduce spectatorilor puţină bucurie şi visare. Eu nu pretind că am fost doar în braţele unui singur bărbat, dar dacă acest lucru este un păcat, în nici un caz nu

        — Aş fi putut făptui de una singură. Oare bărbatul care m-a amăgit cu bani să păcătuiesc nu este mai păcătos decât mine? Eu doresc să-mi schimb viaţa, dar o viaţă nouă nu se poate cumpăra cu bani. Marcus, tu trebuie să mă ajuţi, ca şi cum ai fi fratele meu.

        Mi-a venit să plâng. Abia scăpasem de Măria din Beerot, iar acum o altă fată, încă şi mai periculoasă, se agăţa de mine. Trebuia să-i vorbesc. Alegându-mi cu prudenţă cuvintele, i-am spus: Eu nu ştiu dacă vei putea înţelege ceea ce-ţi voi povesti, dar ai umblat prin lume şi, fără îndoială, ai cunoscut sau ai trăit întâmplări inexplicabile. Eu am toate motivele să cred că acel bărbat, căruia tu i-ai dat de băut şi pe care eu 1-am întâlnit într-o noapte pe malul Mării Galileii, este un oarecare lisus din Nazaret.

        Am auzit povestindu-se multe despre el! A exclamat Myrina surprinsă, în Decapole, soldaţii legiunii romane numai despre el vorbeau. Am înţeles că acest lisus din Nazaret a făcut multe miracole, a vindecat bolnavi, a deşteptat oameni din moarte şi a promis evreilor că va construi o împărăţie a fiilor lui IsraelUe aceea a fost răstignit pe cruce în Ierusalim. Dar discipolii lui” sfidând garda procuratorului Ponţiu Pilat, i-au furat trupul neînsufleţit din mormânt, pentru a-i face să creadă pe oameni ca el înviat din moarte. Tu vrei să spui că, într-adevăr, el a înviat ş1 fost acel bărbat pe care eu 1-am întâlnit lângă fântână.

        Este adevărat că a înviat, am spus. De aceea, eu cred c lisus este fiul lui Dumnezeu. Lui i s-a dat toată puterea, în cer Ş pe pământ. Aşa ceva până acum nu s-a mai întâmplat, de aceea noi, oamenii, suntem suspicioşi. Cred că tu 1-ai întâlnit când era în drum spre Galileea, pentru că el a venit aici să-şi întâlnească discipolii pe un munte.

        — Dar., a spus Myrina descumpănită. Cum putea să-i fie gete, dacă era fiul lui Dumnezeu?

        Am întrebat:

        — De unde-ai vrea să ştiu? Eu am pipăit urmele lăsate de flagel pe spatele lui şi coasta împunsă de suliţă şi te pot asigura că este un om din carne şi oase ca şi noi. In acelaşi timp, el este şi fiul lui Dumnezeu, dar nu mă întreba pe mine cum de este posibil aşa ceva. Este cel mai extraordinar mister, niciodată întâmplat până acum. Iar împărăţia lui nu este o împărăţie a acestei lumi, după cum şi-au imaginat fiii lui Israel.

        Privind împrejur cu ochii ei mari şi parcă fiindu-i teamă de ce gândea, Myrina a spus:

        — Dacă este aşa cum ai povestit, înseamnă că el te-a trimis să-1 înlocuieşti pe fratele meu mort, nu doar să-mi dai aceşti bani. El ne-a legat peunul de altul cum sunt legate de picioare perechile de porumbei. Şi eu doresc să-i cunosc împărăţia, fie aceasta cum o fi, pentru că de lumea în care trăiesc sunt scârbită.

        Să mergem împreună pe acel munte, să ne prosternăm la picioarele lui şi să-1 rugăm să ne primească în împărăţie!

        Dar eu i-am spus:

        — Ascultă, Myrina! Te asigur că nu am nevoie de o soră. Tu te înşeli dacă gândeşti astfel. Iar pe munte, în nici un caz, nu te pot lua cu mine. Deocamdată, nici nu ştiu drumul care duce acolo.

        Iar această călătorie este primejdioasă. Poate că discipolii lui lisus mă vor omorî, pentru a nu fi martor al misterelor lor sacre, încearcă să înţelegi! Ei sunt convinşi că porţile împărăţiei lui lisus sunt deschise doar pentru fiii lui Israel. De aceea nu-i acceptă pe romani, pe greci sau chiar pe samarineni, fiindcă aceştia din urmă nu recunosc templul din Ierusalim. Lucrurile sunt mult mai complexe şi periculoase decât îţi imaginezi. Dacă-mi promiţi că te vei purta cuviincios şi nu mă vei deranja, după ce mă voi întoarce de pe munte, te voi căuta şi-ţi voi povesti. Dar eu nu ştiu ce se va întâmpla acolo. Dacă el îi va accepta în împărăţia lui pe toţi cei care cred în el, poate că nu mă voi întoarce. Oricum ar fi, aş vrea să ai gânduri bune despre mine.

        Mi-a aruncat punga cu bani în obraz şi mi-a spus cu amar: i

        — Fie aşa cum vrei! Omul care se îneacă se agaţă şi de un paj Sunt gata să mă agăţ de lisus din Nazaret şi să te accept ca frate chiar dacă pe el nimeni din lume nu-1 poate înlocui. El mă înţelege ' din privire, iar eu la fel. Râdeam de aceleaşi lucruri, puteam s” ne batem joc chiar şi de foame şi de mizeria vieţii noastre d actori. Du-te pe drumul tău, om cu inimă de piatră, care crezi că o fiinţă omenească poate fi cumpărată cu aur! Grăbeşte-te să ajungi pe munte! Dar mă întreb ce împărăţie dreaptă te-ar putea primi, după ce mă vei fi lăsat pradă spaimei şi morţii? Ce ştii tu oare, omule bogat, despre deznădejde şi singurătate?

        M-am uitat la ea şi am fost tulburat, fiindcă am înţeles din ochii ei verzi că era gata să-şi curme viaţa. Iar gravitatea vorbelor ei a deşteptat în mintea mea ideea că poate lisus din Nazaret voise să-mi fie milă de ea şi să o protejez ca pe o soră, chiar dacă această idee mi se părea absurdă. Şi am început să înţeleg că împărăţia lui nu este doar un loc agreabil. El pretindea anumite lucruri care nu erau prea uşor de împlinit.

        — Sora mea Myrina! I-am spus eu pe un ton acru. Vom pleca împreună, dar să nu mă învinuieşti pe mine pentru orice-ar fi să ni se întâmple!

        Myrina nu a fost mulţumită şi a spus:

        — Dacă tu faci acest lucru împotriva inimii tale, mai bine nu-1 face! N-are nici un rost să te urmez dacă tu îmi vei vorbi atât de aspru.

        Am îmbrăţişat-o, i-am sărutat obrajii şi i-am spus cuvinte frumoase, iar ea a plâns, apoi am plecat împreună din teatru.

        Bătrânul grec, care stătea în uşa camerei de gardă cu oala de vin în faţă şi lălăia un cântec, nici nu a băgat de seamă când am trecut pe lângă el.

        Soarele tocmai se ascundea în spatele munţilor, iar în oraş era marezarvă. Pe străzi fuseseră deja aprinse torţele. Simţeam ca trebuie să ajung cât mai degrabă la han, de aceea nu mi-a trecut prin minte să-i cumpăr alte straie Myrinei, deşi observasem ca toţi bărbaţii se uitau cu interes la ea. Am presimţit că în acea noapte apostolii urmau să se ducă pe munte ca să-1 întâlnească pe lisus. Era momentul cel mai potrivit, am gândit eu, pentru ca a doua zi toţi oamenii care veniseră pentru cursele de care, urma să părăsească Tiberiada. Toate drumurile aveau să fie pline călători, aşa că cei ce urmau să meargă pe munte pentru a' vedea pe lisus nu ar fi putut atrage atenţia nimănui. De am grăbit pasul.

        Abia în apropierea hanului grecesc, la lumina strălucitoare a lămpilor, mi-am dat seama de nemăsurata mea nebunie. Elegantul proprietar al hanului, obişnuit cu extravaganţa bogaţilor lui clienţi, s-a apropiat de mine, a măsurat-o pe Myrina din cap până-n picioare şi mi-a spus mustrător:

        — Tu eşti ca un sac fără fund, romanule! Întâi ai venit cu o evreică. Am închis eu ochii, pentru că ai fost discret şi ai ţinut-o ascunsă în cameră. Dar acum ai întrecut măsura. Doar după o singură zi festivă, tu ai şi cules de nu se ştie unde o dansatoare şi ai adus-o în casa mea, ignorând faptul că, de îndată ce vei adormi, ea se va oferi altor bărbaţi pentru câteva drahme, va întoarce tot hanul pe dos şi va fura draperiile, îi cunosc eu bine pe actori!

        Am încercat să o privesc pe Myrina cu ochii acelui grec. Şi i-am văzut tunica scurtă, uzată şi plină de pete, genunchii murdari, sandalele decolorate şi scâlciate, cu decoraţii şterse, şi obrajii umflaţi de plâns. Cine nu-i cunoştea povestea ar fi putut crede că-i o femeie uşoară ce tocmai se întorcea de la o orgie, mai cu seamă că ţinea în braţe şi syrinxul1 fratelui ei. Şi nu trebuie uitat că nici un hangiu respectabil n-ar primi în casa lui un cântăreţ din syrinx. Am înţeles ce gândea hangiul, iar Myrina a preferat să-şi lase ochii în jos şi să nu răspundă, deşi nu mă îndoiesc că ar fi avut destule să-i spună. Nu m-am arătat ofensat de observaţiile lui, pentru a nu fi luat drept un om cu mintea bolnavă. Situaţia era prea din cale-afară de absurdă. Mi-am prins capul între mâini, ca şi cum aş fi fost la limita puterilor, şi am spus:

        — Te înşeli amarnic! Această fată este sora mea. Am venit împreună cu ea din Alexandria, dar, certându-ne noi straşnic pe corabie, s-a supărat şi a plecat cu o trupă de teatru în Pereea.

        Slavă zeilor, astăzi am dat de urma ei în teatrul grec din Tiberiada Şi ne-am împăcat, fiindcă s-a săturat deja de această aventură.

        Dă poruncă slujitorilor tăi să pregătească baia, să o coafeze şi să

        ° îmbrace în veşminte decente! Şi, te rog, nu sufla nici un cuvânt despre toată istoria aceasta, pentru că nu vreau să-şi piardă buna reputaţie!

        Grecul m-a crezut pe jumătate, dar a ţinut să-mi spună că Niciodată vreunul din clienţii lui n-a fost chiar atât de beat încât

        8a aibă neruşinarea să-i spună-n faţă că târfa cu care a venit la

        ^an este sora lui. Dar văzând el că nu sunt beat şi părându-i-se Syrinx – nai.

        I că într-adevăr o cunoşteam dinainte pe Myrina, a consimţit să lase să intrăm. A poruncit apoi unui sclav să-i pregătească baia, altuia să-i aranjezepărul şi a spus unui negustor să în camera mea mai multe rânduri de veşminte pentru a avea Hunde alege. Eu aş fi vrut să se îmbrace modest, pentru a atrage atenţia asupra ei când vom porni la drum, dar, după ce s întors de la baie, Myrina a vrut să încerce toate veşmintele contemplându-se în oglinda pe care o sclavă i-o tot punea în fată La un moment dat, obosit de acest spectacol care nu se nâatermina, m-am trântit în pat şi mi-am astupat urechile ca să nu mai aud insuportabilele ei comentarii.

        Văzându-mă supărat, ea a renunţat să se tot îmbrace şi să se dezbrace, a trimis-o afară pe sclavă, s-a apropiat de mine şi mângâindu-mi umerii, a spus: Tristeţea şi disperarea unei femei pot fi uşor amăgite cu puţin ulei parfumat, cu o pieptănătură diferită, cu nişte veşminte noi. Crede-mă, aş fi preferat să port toată viaţa tunica mea uzată şi sandalele rupte, numai să-1 am lângă mine pe fratele meu şi să împart veselă cu el o bucată de pâine din orz. Este deja destulă tristeţe în lume. De aceea, mai bine-ai încerca să râzi, ca să-ţi alungi gândurile rele!

        O, iubită soră! I-am spus eu acoperindu-mi capul cu mâinile.

        Este bine că tristeţea nu te mai apasă. Acum este rândul meu să fiu înspăimântat şi, cu fiecare clipă ce trece, această spaimă din mine devine insuportabilă. Nu ştiu de ce îmi este teamă şi din toată inima mea îl implor pe lisus din Nazaret să nu ne lase pradă tenebrelor. Nu-mi mai vorbi despre pieptănături şi veşminte! Ce importanţă are cu ce mă îmbrac eu, ce mănânc şi ce beau, când clipa anunţată se apropie şi el se va arăta credincioşilor lui?

        Myrina a venit lângă mine, m-a îmbrăţişat, şi-a sprijinit obrazul slab de umărul meu şi a întrebat:

        — Să-mi fi spus soră din toată inima ta? Dacă-i aşa, nimic nu mai vreau. Vreau să dorm în braţele fratelui meu. Vreau să-nu sprijin fruntea pe umărul lui.

        A adormit imediat şi a gemut tot timpul în somn. Eram Prea neliniştit pentru a putea închide ochii. La hotarul visului ş| realităţii am avut o viziune tulburătoare. Eram un bătrân cu păru cenuşiu, îmbrăcat doar într-o cămaşă zdrenţuită şi traversai11 deşertul cu picioarele goale. Alături de mine mergea foarte slabă şi obosită, purtând în spate o povară grea. În poastră, o femeie grasă şi nemulţumită călărea pe un asin. După Ochi, am înţeles că era Măria din Beerot. Undeva, departe, în faţa poastră, se vedea o fiinţă strălucitoare care se întorcea din când jji când să ne privească. Mergeam cât puteam de repede, dar nu reuşeam să o ajungem din urmă.

        M-am deşteptat plin de sudoare. Şi mi-am spus: „Dacă acest vis este o prevestire, dacă din strălucitoarea lui împărăţie, lisus din Nazaret doar un drum nesfârşit în deşert îmi putea dărui, poate că este timpul să nu-1 mai caut”. Şi mi-am amintit de profeţia din noaptea când 1-am întâlnit la malul mării. Şi am fost înspăimântat, iar întunericul nopţii încă şi mai întunecat s-a făcut. Am simţit că mă pierd în întuneric şi am strigat:

        — Lisuse din Nazaret, fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine!

        Întunericul s-a depărtat de mine. Mi-am împreunat palmele mâinilor, am rostit rugăciunea pe care o învăţasem de la Suzana şi am dormit liniştit pânădimineaţă.

        Când m-am deşteptat în lumina slabă a zorilor ce se strecura prin fantele oblonului ferestrei, Myrina mi-a urat o zi bună cu surâsul pe buze şi cu ochi strălucitori:

        — O, Marcus, fratele meu! A rostit ea. Am avut un vis minunat.

        Urcam amândoi pe o scară de foc, iar în spatele nostru mai era cineva. Dar flăcările nu ne ardeau şi noi urcam tot mai sus spre o lumină care se făcea din ce în ce mai mare. Tu erai obosit şi nu mai puteai să urci, dar eu te-am luat de mână şi te-am ajutat să mergi mai departe. Este cel mai frumos vis pe care 1-am visat până acum. Şi cred că este de bun augur.

        I-am spus:

        — Şi eu am avut un vis.

        Am gândit că amândouă visele au poate acelaşi înţeles, pentru că acelaşi lucru poate fi privit în diferite feluri. Şi chiar atunci, un slujitor a bătut uşor în uşă şi a intrat cu teamă.

        — Nu te mânia pe mine, stăpâne, a spus el în şoaptă. Nu aş fi îndrăznit să te deranjez, dar în faţa hanului aşteaptă un bărbat încăpăţânat şi doi asini. El a insistat să te anunţ că trebuie să porneşti la drum.

        Mi-am strâns tunica pe mine şi am coborât afară, încă nu răsărise soarele. L-am văzut pe Natan care dârdâia de frig şi am scos un strigăt de bucurie. Natan a fost bucuros să mă vadă, arătându-se totodată nerăbdător să pornim de îndată la drum.

        Nu mi s-a mai adresat prin semne şi a spus cu entuziasm.

        — Ei au plecat aseară din Capernaum. Mesajul a fost i^j pentru toată lumea. Ei au plecat în grupuri, fiecare cu familia cu părinţii. Suzana, căreia i-am dat un asin, a plecat cu ei. Si], '

        Simon Petru i-am împrumutat un asin, pentru că soacra lui est o femei bătrână şi bolnavă care nu poate umbla pe picioarele e'

        M-am gândit că este bine să fii în relaţii bune cu el, chiar dac” deocamdată el nu ştie cine este proprietarul asinului. Eu nu cred că ei îi vor respinge pe cei care nu au primit mesajul, pentru că aceasta este ziua iertării. S-ar putea ca în noaptea următoare să fie puse bazele împărăţiei.

        — Trebuie să-mi iau sabia? Am întrebat eu.

        Dar el a spus hotărât:

        — Nu. El însuşi a zis că cel ce va ridica sabia, de sabie va muri.

        El poate chema o legiune de îngeri să-1 apere în caz de nevoie. Să plecăm degrabă, să ajungem pe munte, ca să ne vedem visul!

        L-am întrebat dacă ştie unde este acel munte, iar el mi-a răspuns că ştie toate drumurile ce duc acolo. Va trebui să mergem o zi şi cel mai prudent ar fi să ajungem la căderea serii, pentru a trece neobservaţi. L-am rugat să mă aştepte puţin şi am alergat în cameră.

        Abia când am ajuns afară cu Myrina, mi-am dat seama că Natan mă lăsase cu Măria din Beerot şi nu ştia nimic din cele ce mi se întâmplaseră între timp. A privit-o mirat pe Myrina, după care mi-a aruncat mie o privire învinuitoare. M-am simţit vinovat, ca şi cum 1-aş fi trădat.

        — Este o străină, ca şi mine, am spus eu, încercând să mă dezvinovăţesc. Fratele ei a murit, de aceea am făcut legământ de frăţie cu ea. Pentru numele lui lisus din Nazaret, fie-ţi milă de ea! Dacă vei refuza, nu te voi însoţi nici eu, fiindcă am promis acestei fete că o voi duce pe munte.

        Mi-am pierdut toată demnitatea în ochii gravi ai lui Natan şi probabil el a gândit că sunt un bărbat tare slab. Dar nu a spus nimic şi a acceptat cu un gest larg al mâinii. Cred că 1-ar „ acceptat şi pe Irod Antipa, numai să plecăm cât mai repede.

        Redobândindu-mi curajul, am gândit că şi apostolii, îmbătaţi de bucuria aşteptării, vor fi mai puţin exigenţi şi-1 vor lăsa pe IiguSsă hotărască cine merită să fie primit în împărăţia lui şi cine nu>

        Ieşind din oraş, Natan ne-a condus pe drumul direct ce duc spre interiorul ţării Galileii. Aşa după cum prevăzusem, druifl era plin de oameni care, după ce asistaseră la cursele de care, i?

        Petrecuseră noaptea în Tiberiada, iar acum se întorceau la case JorAjunşi în vârful pantei, am putut contempla nemaipomenit jje frumoasa privelişte a Mării Galileii şi am văzut tot oraşul cu c0loanele lui impunătoare de marmură, în spatele nostru, tot drumul era plin de oameni, iar în faţă se ridica un nor de praf ce-i ascundea vederii pe alţi călători.

        Pe tot drumul şi în apropierea fiecărui pod erau posturi de gardă. Autorităţile profitaseră de această zi, iar soldaţii legiunii r0mane opreau toate căruţele, caleştile sau carele trase de cai, jjoi, cămile sau măgari şi, punându-le în faţă ordinul scris al comandantului garnizoanei, le cereau proprietarilor să plătească trecerea. Celor care mergeau pe jos nu le cereau nici un tribut,

        (jar din când în când îl opreau pe câte un bărbat care li se părea suspect şi-1 întrebau încotro se îndreaptă, controlându-1 totodată dacă nu poartă vreo armă.

        Când am început să coborâm panta, Galileea ni s-a părut ca o grădină, pentru că de-o parte şi alta a drumului erau culturi peste culturi şi toate foarte bine îngrijite. Pentru a scăpa de vămuială, de îndată ce vedeau un post de gardă, mulţi călători se abăteau de la drum, trecând prin câmpurile cultivate, iar ţăranii îşi frângeau mâinile şi plângeau, văzându-şi zdrobite culturile şi viţa de vie sub picioarele animalelor şi roţile carelor.

        Am trecut uşor pe lângă toate posturile de control şi nimeni nu ne-a întrebat nimic, iar de trei ori am plătit taxa cerută pentru cei doi asini. La amiază, am făcut un popas în dreptul unei fântâni, am adăpat animalele şi le-am lăsat să se odihnească, iar noi am mâncat. Şi deodată mi-am amintit c-am uitat ceva. L-am întrebat neliniştit pe Natan dacă Măriei Magdalena i se va fî dat de ştire să meargă pe munte. Pentru că, de nu va fi primit vestea, ar fi trebuit să mă duc la ea ca să o anunţ. Natan m-a liniştit şi m-a asigurat că toţi cei care erau în aşteptare au primit vestea.

        Am profitat de acel popas şi, privindu-i pe oamenii care treceau Pe drum, neacordându-şi nici cea mai mică pauză, în ciuda faptului că era tocmai ora din zi când soarele ardea cel mai tare, am încercat să-i recunosc pe cei care se îndreptau spre munte, în aceeaşi direcţie cu noi. Pe unele chipuri era osperanţă plină de ardoare, Ca şi cum nici praful drumului, nici oboseala nu aveau pentru ei

        ^eo importanţă, în schimb, cei care asistaseră la cursele de care Mergeau cu capul aplecat, abia mişcându-şi picioarele. Mulţi oameni rilpseseră crengi din copaci ca să se apere de soarele parcă mai

        ^rbinte acum decât în zilele dinainte. Printre alţii, pe lângă noi

        * trecut un băiat frumos care-1 conducea pe un bărbat orb.

        I Tocmai când voiam să pornim din nou la drum, am galopul cailor, zgomotul roţilor de car şi un strigăt care averti” mulţimea să se dea la o parte. Apoi a apărut o cvadrigă cenuşi Probabil că vizitiul voise să recupereze timpul pierdut la posturii de control, de aceea mâna caii ca un nebun, neţinând seama – drumul era plin de oameni. Era inevitabil să răstoarne pe cinev Iar la prima cotitură a drumului am văzut accidentul. <3 strânsese multă lume acolo şi oamenii îl ameninţau cu pumnii n conducătorul cvadrigei care se depărtase deja de acel loc. Băiatul pe care-1 văzusem puţin mai înainte era cel căruia i se întâmplase nenorocirea. Reuşise să-1 depărteze la timp din calea cvadrigei pe bărbatul orb, dar el însuşi fusese lovit de cai. Fruntea îi era plină de sânge, avea o rană la cap şi probabil şi o fractură la un picior fiindcă nu reuşise să se ridice pe picioare. Supărat, orbul se vaită întruna, neînţelegând prea bine ce se întâmplă în jurul lui.

        Până la urmă, oamenii ce se adunaseră acolo şi-au văzut de drum. Băiatul şi-a şters sângele ce-i curgea pe faţă şi şi-a pipăit piciorul. M-am uitat la el şi am gândit că ar trebui să mulţumească zeilor pentru norocul de a fi scăpat cu viaţă. Stăpânindu-şi durerea, el a răspuns privirii mele înţelegându-mi gândul, apoi i s-a adresat orbului, încercând să-1 liniştească, dar vorbele lui au fost triste.

        Am fi putut să ne continuăm drumul, însă Myrina i-a strigat lui Natan să oprească măgarii şi, sărind sprintenă de pe spinarea măgarului ei, a îngenuncheat lângă băiat şi i-a cercetat piciorul lovit.

        — Piciorul este rupt! Ne-a strigat ea.

        I-ar eu i-am spus ironic:

        — Dacă tot ţi-ai satisfăcut curiozitatea, te anunţ că este vremea să plecăm, pentru că suntem deja în întârziere.

        Atunci ni s-a adresat mie şi lui Natan băiatul, şi el a spus: Bărbaţi ai lui Israel, fie-vă milă de tatăl meu orb şi luaţi-1 cu voi, pentru slava lui Dumnezeu! Noi nu suntem oameni de proasta reputaţie. Tatălui meu, care şi-a pierdut vederea, i s-a promis ca va fi vindecat în această noapte. Mâine va fi prea târziu. Pentru mine, prea puţin îmi pasă ce mi se va mai întâmpla, dar vă r°L> luaţi-1 pe tatăl meu şi duceţi-1 până-n câmpia NazaretuluiUe acolo, va găsi el un alt om milostiv să-1 însoţească la vindecate sau să-i arate drumul. „, Sunt multe drumuri şi mulţi sunt cei care vor să te rătăceasc i-a spus Natan. Eşti sigur că acesta este drumul, băiatule?

        Faţa acoperită de sânge a băiatului a fost iluminată de un sur şi, în ciuda suferinţei şi tristeţii, chipul lui era nespus de Nu există decât un singur drum! A răspuns el.

        Dacă-i aşa, înseamnă că noi avem acelaşi drum, a spus jjatan, aruncându-mi o privire întrebătoare.

        Împotriva inimii mele, am coborât de pe asin şi, adresându-mă tatălui acelui băiat, i-am spus:

        — Vino, omule orb! Te voi ajuta să urci pe asinul meu, iar eu V0i merge pe jos.

        Iar Myrina a spus:

        — Dacă tot avem acelaşi drum şi ei vor de asemenea să ajungă pe munte, de ce să nu-1 luăm cu noi şi pe acest băiat? Am să-i leg rănile şi am să-1 pun pe asinul meu. Eu sunt obişnuită să merg pe jos.

        Tânărul a spus:

        — Nu aş fi vrut să vă fiu vouă povară. Dar fiindcă suntem noi fiii aceluiaşi tată, el vă va binecuvânta că m-aţi ajutat.

        Mi-a fost greu să accept ideea că băiatul cu piciorul rupt şi tatăl lui care mormăia nemulţumit în barbă sunt fraţii mei.

        Fiecare să-1 caute pe lisus în felul lui! Mi-am spus eu. De ce să aibă ei acelaşi drept cu mine, ba chiar şi mai mult? Doar pentru că erau fii ai lui Israel? Până la urmă, am înţeles că judecata mea nu era dreaptă. Şi i-am mulţumit în gând Myrinei, pentru că bunătatea ei naturală depăşea încetineala gândirii mele. I-am spălat împreună băiatului sângele de pe faţă, i-am legat capul, i-am strâns în aţele piciorul rupt şi i-am confecţionat un toiag pe care să se sprijine pentru a putea urca pe asin. Tatăl lui, aşezat pe spinarea asinului şi gata de plecare, a ascultat tot ce vorbeam noi, clătinând nemulţumit din cap. Şi deodată a strigat cu glas autoritar: Cine este fata pe care o aud şi care nu ştie prea multe cuvinte din limba noastră? Să nu-i dai voie să se atingă de tine, fiule! Nu-i vorbi şi nici nu te uita la ea, ca să nu te spurci mai înainte de a ajunge la muntele sacru!

        Tatăl meu respectă legea, a spus jenat băiatul. Toată viaţa a respectat-o cu rigurozitate. Nu pentru că n-ar fi fost pios a orbit, încercaţi să-1 înţelegeţi! Pentru nimic în lume n-ar vrea să se simtă impur înainte de a-1 întâlni pe vindecător.

        În ciuda exigenţelor sale, bărbatul orb se agăţase cu amândouă Mâinile de asinul meu şi probabil că nu ne-ar fi fost prea uşor dacă am fi încercat noi să-1 dăm jos de pe el. Risipindu-mi-se mie toate bunele intenţii, i-am spus provocator:

        — Cei din neamul tău te-au abandonat la marginea drumului, „aţa este grecoaică, iar eu însumi sunt un păgân netăiat împrejur, chiar dacă port straie evreieşti şi vorbesc foarte bine limba voastră Sper totuşi să nu te spurci prea mult călătorind pe spinare asinului meu.

        Dar Natan a spus pe un ton împăciuitor:

        — Nu-ţi fie teamă de ei, omule orb! Eu sunt un fiu al lui Isra i şi în acelaşi timp unul din blajinii pământului. Chiar dacă sunistrăini, şi ei caută acelaşi drum. Află că odinioară eu am trăit într-o casă închisă din deşert, unde am învăţat să citesc scriptu rile. Am împărţit toate bunurile mele fiilor luminii, cu care mâncăm împreună. Dar neavând prea mare înclinaţie pentru studiu,până la urmă am părăsit deşertul şi 1-am căutat pe noul învăţător al înţelepciunii. L-am urmat pe profetul îmbrăcat în piei de cămilă care anunţa apropierea împărăţiei. El m-a botezat cu apă din Iordan. Dar pe profet 1-au omorât, iar eu am făcut legământul tăcerii, pentru a nu cădea în ispita de a vorbi despre lucrurile pe care doar un adevărat învăţător al înţelepciunii le poate cunoaşte.

        Acum s-a împlinit timpul şi sunt dezlegat de legământul tăcerii.

        Crede-mă, nevăzătorule! În aceste timpuri, pe care noi le trăim, nu există la nici o vârstă un om pur şi fără de păcate. Nici abluţiunile, nici sacrificiile, nici cel mai exigent rabin nu te poate purifica. Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat şi a trăit printre noi, dar noi nu 1-am cunoscut. El a fost răstignit pe cruce şi a înviat din moarte pentru a ne elibera de păcate. Dacă tu vei crede în el, ochii tăi se vor vindeca şi vei vedea din nou lumina. Dar, dacă tu gândeşti că eşti mai pur decât noi, mă îndoiesc că te vei vindeca.

        Bărbatul orb a început să se tânguiască şi, ţinându-se de asin doar cu o mână, s-a apucat să-şi sfâşie cu cealaltă mână veşmântul.

        — O, tată! I s-a adresat băiatul încercând să-1 oprească. Aceşti străini au avut milă de noi, în timp ce ai noştri au trecut nepăsători mai departe. Nu avea inima împietrită şi nu-i ofensa pe cei care s-au oferit să te ajute! Soarele tatălui nostru din cer u luminează şi pe cei buni şi pe cei răi, şi pe fiii lui Israel şi Pe păgâni. Nu-ţi închipui c-ai putea fi mai curat decât soarele, tu, care deja ai fost pedepsit să nu vezi!

        Dar orbul i-a poruncit fiului său să tacă şi i-a spus lui Natan să-i ducă asinul mai în faţă, pentru a nu fi prea aproape de n°1-

        Myrina şi cu mine am rămas în spate, dar băiatul a strunit asinu să meargă mai încet. S-a uitat la noi fără teamă şi ne-a explica

        — Tatălui meu îi este greu să se elibereze de cuvântul vechii scripturi. Călăuza voastră a vorbit bine, pentru că nu exista P pământ un om pur şi fără de păcat. Oricât de mult m-aş strădui să respect legea, de păcatele mele tot nu voi putea ajunge să mă eliberez. Eu nu mă consider mai bun decât un păgân şi nu-mi pot imagina că milostenia păgânilor m-ar putea spurca.

        Avea faţa palidă şi-şi muşca buzele ca să-şi ascundă suferinţa.

        — Tu ai un chip curat şi ochii limpezi, i-am spus eu. M-aş îndoi că ai vreun păcat.

        Dar el a spus: Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea lui. Dar, după căderea primilor noştri străbuni, Adam şi Eva, imaginea divină s-a tulburat în mine şi am ruşine de nuditatea mea în faţa Creatorului meu.

        Am auzit despre aceasta şi chiar am citit, i-am spus eu, dar nu am înţeles sensul. Un evreu erudit din Alexandria mi-a explicat că această poveste este doar un simbol.

        Cum aş putea eu, un băiat ignorant, să ştiu înţelesul acestor lucruri? S-a întrebat el, L-am văzut pe lisus din Nazaret la malul Ghenizaretului, redându-le orbilor vederea şi făcându-i pe ologi şi pe paralitici să meargă. Lisus spunea că el însuşi este pâinea vieţii. Aş fi vrut să-1 urmez, dar tatăl meu este un om aspru. Să fi fost el bun şi blând, aş fi fugit de acasă. N-aş fi vrut să-1 urmez pelisus doar pentru a scăpa de intransigenţa tatălui meu. El a crezut mai mult în învăţătura rabinilor de la sinagogă, care-1 condamnau pe lisus pentru că se-nsoţea cu păcătoşii. De multe ori m-a pedepsit tatăl meu şi m-a lovit cu biciul pentru că m-am dus să ascult predicile lui lisus. Pe neaşteptate, tatăl meu a orbit.

        Seara citise scriptura, iar dimineaţa, când s-a deşteptat, nu a mai văzut nimic. La început nu a vrut să creadă că a orbit, gândind că soarele nu apăruse în acea zi. Şi a fost disperat, pentru că nimeni nu 1-a putut vindeca. Atunci a acceptat el să creadă în puterea lui lisus şi a vrut să pornească în căutarea lui. Dar lisus, plecat în Ierusalim, fusese răstignit pe cruce. Mai târziu, a aflat de la blânzii pământului că lisus din Nazaret a înviat. Ei i-au spus locul unde-1 va putea întâlni şi i-au explicat pe ce drum trebuie să Meargă. Tatăl meu este convins că, dacă va ajunge la timp acolo, lisus îi va reda vederea. Şi eu cred în asta, dar aş fi preferat ca tatăl să caute împărăţia lui lisus, nu doar lumina ochilor lui.

        Pentru că nu ştia prea multe cuvinte din limba fiilor lui Israel, a fost curioasă să afle ce mi-a povestit băiatul. I-am, iar ea a fost surprinsă şi mi-a spus: w >, N-aş fi crezut că există în lume fiinţe cu inima atât de curată ca a acestui băiat. De ce tocmai lui i s-a întâmplat să aibă n astfel de nenoroc? Nu este drept ca acest om să rămână infirm Nu mă întreba, pentru că nu ştiu, i-am răspuns eu. Oricum el îşi acceptă nenorocul fără să se plângă şi face abstracţie H ' suferinţă, fiind îngrijorat doar pentru tatăl lui. Respectul tatălu' şi mamei este parte fundamentală a legii fiilor lui Israel.

        Dar Natan, care înţelegea limba greacă, s-a întors spre noi şi a spus:

        — Aceasta era legea. Dar mi s-a spus că lisus a cerut celor care vor să intre în împărăţia lui să renunţe la familie şi la avere Bărbatul să-şi lase femeia, fiul să-şi lase tatăl, mama, fratele şi sora, cel bogat să-şi lase casa şi averea. Când i-a chemat la el pe apostoli, pescarul a trebuit să-şi lase năvodul în mare şi cel care ara pământul să-şi abandoneze boii pe ţarină, iar celui care a vrut ca mai întâi să-şi îngroape tatăl mort nu i-a mai permis să se apropie de el.

        Auzind aceasta, orbul a început să se tânguiască şi a strigat:

        — Am căzut în mâinile blasfematorilor şi diavolul însuşi îmi arată drumul. La ce bun să mă aştept de la un drum frecventat de oameni care omoară legea cu vorbele lor?

        S-a întristat tare mult băiatul, auzind vorbele tatălui său şi a încercat să-1 consoleze, spunându-i:

        — Eu 1-am auzit pe lisus rostind această învăţătură. El a spus: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Şi a mai zis: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc. Lisus ne-a asigurat că tatăl lui din cer cunoaşte toate nevoile noastre, şi ne-a sfătuit să căutăm mai întâi împărăţia, fără să ne facem griji pentru ziua de mâine.

        Minunându-mă de ultimele vorbe, am spus amărât:

        — Mulţi mi-au vorbit despre învăţătura lui lisus. Doctrina Im se contrazice pe ea însăşi, funcţie de persoana care o expune, ca eu nici nu maiştiu ce să cred.

        Myrina ne-a privit mirată şi a spus:

        — Oare de ce vă certaţi voi despre învăţătura lui lisus, cânt* noi suntem în drum spre el. Am impresia că sunt mai fericit3 decât voi, fiindcă nu ştiu prea multe despre el. Eu sunt ca un gol, pe care el 1-ar putea umple pe îndelete cu adevărul lui.

        Vorbele ei m-au ars. Am mers în spatele asinilor, cu ochii aţintiţi în praful drumului şi mi-am adus aminte de toate cele ce jţii s-au întâmplat şi de starea de spirit în care eram când mi s-au întâmplat acele lucruri. Şi mi-am spus eu că nimic bun nu exista în mine, cât despre milă şi bunătate, mi s-a părut că sunt lipsit de aceste sentimente. Şi pentru a mă asigura că nu din curiozitate pornisem la acest drum, am invocat în inima mea numele lui lisus din Nazaret, implorându-1 să mă scape de vanitate şi de egoism, de ştiinţa mea şi de modul raţional în care priveam lumea, chiar şi de judecata mea omenească, ca să ajung asemenea unui vas gol, gata să primesc adevărul lui, dacă el ar fi voit să-şi verse şi în mine adevărul.

        După ce am rostit în gând această rugăciune, am ridicat ochii şi am văzut muntele ce se înălţa la capătul câmpiei. Soarele crepuscular împodobea cu o cunună aurită rotundul părţii celei mai înalte a muntelui. De cum am văzut acel munte înalt cu formă deosebit de armonioasă, am ştiut că este muntele la care trebuia să ajungem. Mai întâi am mers pe drumul mare, apoi am depăşit albia uscată a unui râu, îndreptându-ne spre miazăzi, şi am urmat cărarea care suia pe coasta muntelui, evitând oraşul care, după spusele lui Natan, se afla pe partea de miazănoapte.

        După ce am trecut de culturi şi am ajuns în umbra muntelui, am făcut un popas. Era o tăcere deplină. Nici cântecul păsărilor nu se auzea, nici răsuflarea unui animal, ca şi cum acolo nu ar fi trăit nimeni. Era atâta linişte, că la un moment dat m-am întrebat dacă nu cumva rătăcisem drumul. Dar pământul, arborii, frumuseţea muntelui, toate spuneau că acel loc este un loc sacru.

        Şi sufletul meu a fost plin de pace.

        Natan nu părea să mai fie câtuşi de puţin grăbit. Cred că el a ales cu bună ştiinţă acel drum, pentru a evita pelerinii şi întrebările lor inutile. După ce a cercetat cerul şi umbrele din ce în ce mai groase, Natan a lăsat asinii să se odihnească. Ca roman ce sunt, eu am fost uimit să văd că drumurile care duceau la munte nu erau supravegheate de nimeni. Ţinând seama de faptul că era o întrunire secretă, mi s-ar fi părut normal să existe câţiva supraveghetori, care să-i îndrume pe cei veniţi şi să-i respingă, dacă era nevoie, pe cei nedoriţi. Când primele trei stele s-au aprins pe cer, ne-am reluat marşul, iar la căderea nopţii am ajuns aproape de vârful muntelui, unde o mulţime de oameni, dispersată în grupuri mici, stătea aşezată pe pământ.

        Era o tăcere impresionantă. Şoaptele oamenilor păreau adiere unui vânt uşor ce mângâia muntele. Natan a priponit asinii şi l & ajutat pe bărbatul orb să coboare, iar eu şi Myrina 1-am spriiî^- de-o parte şi de alta pe băiatul cu piciorul rupt. Ne-am aproni de mulţime şi ne-am aşezat pe pământ lângă ungrup de oame De cealaltă parte am perceput mişcarea şi siluetele întunecate al celor ce se apropiau. Apoi am văzut cum nou-veniţii s-au aşezat în tăcere lângă ceilalţi să aştepte. După murmurul dimprejur am apreciat că sute de oameni erau deja adunate acolo pe munte. Nu mi-aş fi putut niciodată imagina că o mulţime impresionantă de oameni ar putea aştepta într-o atât de mare tăcere.

        În felul acesta a trecut prima veghe a nopţii şi în acest timp nimeni nu s-a plictisit de aşteptare şi nu a plecat. A fost o noapte fără lună, dar cerul era acoperit de stele sclipitoare ale căror raze se revărsau pe pământ ca o ploaie de argint. Am simţit din ce în ce mai intens prezenţa unei puteri. Punându-mi braţul în jurul Myrinei am simţit cum trupul ei plăpând era încordat de aşteptare. Şi am avut aceeaşi senzaţie pe care am mai încercat-o într-o noapte, la Ierusalim. Cădeau picături grele peste faţa mea, dar cercetând locul atins, nu am simţit urmele lor umede.

        Deodată, am constatat că oamenii şi-au înălţau capetele să vadă mai bine. În mijlocul mulţimii, sub razele subţiri de lumină ale stelelor, s-a ridicat o siluetă înaltă. Adresându-se cu glas puternic, a spus mulţimii:

        — Oameni, fraţii mei!

        Si s-a lăsat peste tot o linişte de mormânt. Iar glasul a spus în continuare:

        — Grânele s-au copt, a venit vremea secerişului. Se apropie sărbătoarea recoltei şi cele patruzeci de zile dau să se împlinească.

        Se apropie momentul plecării. Dar unde se va duce el, noi nu putem să-1 urmăm. El a fost pâinea cea coborâtă din cer. Cine va mânca din această pâine va trăi veşnic. Această pâine pe care el ne-a dat-o este carne din trupul lui pământesc. Nu ne vom mai certa pentru a şti cum de este cu putinţă asta, pentru că noi, cei unsprezece apostoli, 1-am văzut şi putem aduce mărturia învieri1 lui. Nouă ne-a încredinţat el secretul împărăţiei. Adevărat zlCvouă! Dacă nu veţi mânca din carnea Fiului Omului şi nu vet1 bea din sângele lui, nu veţi trăi în el. Pentru că trupul lui este hrana cea adevărată şi sângele lui băutura vieţii. Doar cine v mânca din trupul Fiului Omului şi va bea din sângele lui v în el. Dar dacă printre voi este cineva care se simte rănit aceste vorbe şi consideră învăţătura noastră prea dură, să şi nimeni nu-1 va judeca!

        Dar niciunul nu s-a ridicat să plece, nici eu, chiar dacă eram înspăimântat de aceste mistere. De altfel, nici nu aş fi putut să

        ^ă ridic în picioare, fiindcă mâinile şi picioarele îmi erau amorţite gi tot trupul parcă adormit, în timp ce ascultam cu respiraţia aproape tăiată.

        Oratorul a tăcut un timp şi a rămas încremenit ca o stâncă de piatră sub stelele cerului. Dar apoi a continuat şi am fost uimit, pentru că vorbele lui erau la fel de simple ca vorbele unui copil.

        — Am stat la aceeaşi masă în acea seară când a fost vândut şi am mâncat împreună cu el mielul pascal. Şi luând lisus pâinea şi binecuvântând-o, a frânt-o, ne-a dat-o nouă şi a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu. Şi luând cupa, mulţumind, ne-a dat şi am băut din ea toţi. Şi ne-a zis nouă: Acesta este sângele meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă, întru iertarea păcatelor.

        După ce a spus asta, ridicându-şi braţele, a zis mulţimii:

        — Mâncaţi şi beţi, voi toţi cei care-1 iubiţi şi-1 aşteptaţi, voi toţi cei care credeţi că el este Hristosul şi Fiul lui Dumnezeu.

        Binecuvântaţi pâinea în numele lui, frângeţi-o şi daţi-o unul altuia! Binecuvântaţi vinul în numele lui şi daţi-1 de băut unul altuia! Cel ce are să dea şi celui ce nu are, ca nimeni să nu rămână cu mâna goală. Apoi, după ce vom fi mâncat şi băut, să veghem şi să-1 aşteptăm!

        După ce a terminat de spus acestea, s-a aşezat pe pământ, iar mulţimea s-a agitat şi fiecare şi-a turnat apă peste mâini mai înainte de a mânca şi bea. Noi nu aveam prea multă apă. Natan a turnat mai întâi peste mâinile mele şi ale Myrinei, apoi peste mâinile bărbatului orb şi ale fiului său. La urmă, am luat eu burduful cu apă şi am vărsat apă peste mâinile lui Natan. În schimb, proviziile de mâncare erau abundente, dar bărbatul orb ne-a implorat să-1 lăsăm să mănânce pâinea cu care venise de acasă şi să bea din vinul lui. Toată lumea vorbea în şoaptă şi Şoaptele tuturor păreau ca un murmur de vânt.

        Nu m-am simţit ofensat de refuzul bărbatului orb care, supunânlegii neamului său, nu a vrut să primească pâinea noastră, a binecuvântat pâinea orbului în numele lui lisus Hristos, a frânt-o în două şi a pus o jumătate din ea în mâinile tatălui şi Cealaltă jumătate în mâinile fiului. Apoi a binecuvântat pâinea noastră albă şi a frânt-o în trei, pentru Myrina, pentru mine pentru el. Şi a zis: >J

        — Fie această pâine pâinea vieţii eterne! Pentru viaţă pentru moarte!

        Am răspuns umil:

        — Facă-se voia sa, pentru că el este fiul lui Dumnezeu. Ia dacă voia sa este să-mi fie pentru moarte, fiindcă sunt străin, rnu voi supune lui.

        După ce am mâncat pâinea, Natan a binecuvântat vinul barba tului orb şi le-a dat tatălui şi fiului să. Bea. A amestecat apoi pentru noi vinul cu apă şi a binecuvântat cupa cu vin. Întâi am băut eu, după aceea Natan, iar la urmă Myrina, în mâinile căreia a rămas cupa. Astfel am mâncat noi şi am băut, la fel ca şi ceilalţi oameni din jurul nostru, care au împărţit între ei pâinea şi vinul binecuvântându-le în numele lui lisus Hristos. Dar bărbatul orb după câteva îmbucături a izbucnit în plâns şi s-a tânguit spunând:

        — Am mâncat trupul fiului lui Dumnezeu şi am băut sângele lui! Cred că pentru el totul este cu putinţă, îndura-se-va oare de necredinţa mea?

        Myrina mi-a întins cupa să beau. Am băut, i-am dat-o apoi lui Natan care, după ce a băut, a dat-o înapoi Myrinei. După ce a sorbit, Myrina a exclamat surprinsă:

        — Această cupă cu vin nu se goleşte niciodată!

        La fel de mirat, eu am spus: Eu am fost convins că noi am mâncat, dar uite, pâinea noastră este întreagă, aici, alături de mine! Oare tu, Natan, ai pus-o aici?

        Eu nu am pus nici o pâine lângă tine, mi-a răspuns Natan nedumerit. Dar poate că noi am avut două, nici nu mai ştiu ce să cred.

        Am mai băut toţi trei din cupa cu vin şi cupa a rămas în continuare plină cu vin. Până la urmă m-am obişnuit şi nu am mai fost mirat de nimic, ca şicum aş fi fost într-un vis, în care lucrurile neobişnuite nu par surprinzătoare. Nu, nu eram în vis, fiindcă simţeam răcoarea nopţii. Cerul înstelat era mereu deasupra> iar în jurul meu se auzea murmurul mulţimii, mai apăsat sa mai stins, ca valurile mării izbindu-se de o stâncă. Eram convin că lisus din Nazaret va veni şi-1 voi vedea. Am mâncat pâinea Wşi am băut vinul lui, dar nu am murit.

        Astfel a trecut a doua veghe a nopţii şi cred că nimeni din cei adunaţi pe munte nu a dormit. Toată lumea aştepta, flj0ieni nu dădea semne de nerăbdare. Ca şi cum fiecare s< j. egătea pentru a fi la înălţimea acestei mult aşteptate întâlniri.

        Deodată, ridicându-şi capul, bărbatul orb a întrebat: Oare s-au ivit zorii? Am impresia că văd lumina clară a zilei.

        Şi-a întors apoi capul şi şi-a aţintit ochii orbi undeva în mijlocul

        ^ultimii. Şi uitându-ne noi toţi într-acolo, 1-am văzut pe lisus, cel înviat din moarte, în mijlocul apostolilor lui. In ce fel şi când a apărut el acolo asta n-aş putea-o spune, înveşmântat în alb, în lumina clară a stelelor, părea că radiază lumină. Chipul lui era fa asemenea strălucitor. A păşit încet prin mulţime, oprindu-se din când în când, ca şi cum i-ar fi salutat pe ai lui şi întinzându-şi spre ei braţele, ca şi cum i-ar fi binecuvântat.

        Toţi oamenii aveau capetele întoarse spre el, dar niciunul nu îndrăznea să se mişte ca să-i meargă în întâmpinare. Şi deodată am auzit o femeie ţipând cu un glas neobişnuit de puternic.

        Aruncându-se la pământ în faţa picioarelor sale, femeia i-a strigat cu lacrimi şi cu bucurie în glas:

        — Doamne Dumnezeul meu!

        Mulţimea a murmurat, dar lisus din Nazaret s-a înclinat spre ea şi i-a atins capul cu mâna, iar femeia s-a liniştit. Respiraţia mulţimii părea un imens suspin şi oamenii murmurau din toate părţile:

        — Este el. Fiul lui Dumnezeu a venit printre noi.

        Îngenuncheat pe pământ, bărbatul orb şi-a înălţat braţele spre cer spunând:

        — Nu îl văd! Văd doar lumină, ca şi cum soarele mi-ar arde ochii.

        Nu aş putea spune cât timp a fost lisus printre noi. Timpul se oprise şi am trăit o viaţă întreagă de om când el a trecut de la unul la altul, neuitând pe nimeni din cei adunaţi pe munte. El era viu şi totul atât de simplu, natural şi evident, încât în fiinţa mea

        &u a mai rămas umbră de îndoială. Nimic altceva nu pot înţelege decât că, văzându-1 pe el, în acea noapte am fost în împărăţia lui.

        Puţin câte puţin, el s-a apropiat de noi şi mi-am simţit fiinţa din ce în ce mai fluidă, ca o apă. S-ar fi putut spune că el îi vorbea fiecărui om şi-1 binecuvânta, dar nici o vorbă de-a lui nu Putea fi auzită de alţii. Acelaşi lucru se întâmpla cu cei care-i răspundeau lui şi am înţeles asta când 1-am văzut pe un om care

        ^işca din cap ca şi cum ar fi rostit ceva cu mult entuziasm. Până

        ^a urmă, lisus a ajuns în dreptul nostru şi ne-a privit. Avea chipul obosit,dar în ochii lui strălucea împărăţia. Am văzut se s Buzele bărbatului orb mişcându-se, dar glasul nu i 1-am auzit m-am întrebat în gând dacă nu cumva surzisem. Întinzându-S' braţul, lisus a atins mai întâi ochii nevăzătorului, apoi creştetul băiatului şi amândoi deodată, tatăl şi fiul s-au aruncat la pămâm în faţa picioarelor lui şi au rămas nemişcaţi. Aveam să aflu rria' târziu că la fel se întâmplase cu toţi cei pe care lisus i-a atins Apoi el şi-a oprit privirea asupra mea şi mi-a fost teamă în acea clipă că dacă mă va atinge voi muri. Buzele mele s-au mişcat să-i vorbească, dar nu mi-am auzit glasul. Nu sunt sigur ce am vorbit, dar cred că i-am spus:

        — Doamne, primeşte-mă în împărăţia ta!

        El mi-a răspuns:

        — Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia tatălui meu celui din ceruri.

        L-am întrebat:

        — Care este cuvântul tău şi care este voia tatălui tău?

        El a răspuns:

        — Tu ştii deja. Ce vei face unuia dintre aceşti oameni mici şi neînsemnaţi, mie îmi vei face.

        Şi probabil că 1-am întrebat din nou despre împărăţie, pentru că el mi-a zâmbit îngăduitor, aşa cum surâde un adult la întrebările insistente ale unui copil şi a zis:

        — Despre împărăţia cerului nu se poate spune că este aici sau acolo, împărăţia mea este în tine şi în toţi cei care mă cunosc. Eu nu-1 voi abandona pe niciunul dintre cei care mă vor chema, iar dacă doi-trei oameni se vor aduna în numele meu, eu voi fi acolo, în mijlocul lor, până la sfârşitul veacurilor. Niciodată nu vei fi singur, pentru că eu voi fi întotdeauna cu tine când mă vei chema.

        Apoi ochii lui s-au îndreptat spre Natan. Am înţeles că Natan i-a vorbit, dar de auzit, nimic nu am auzit. După Natan, el s-a uitat cu blândeţe la Myrina, iar ea 1-a privit încremenită. După aceea, lisus s-a dus la alţii.

        Trântiţi pe pământ, bărbatul orb şi fiul său păreau fără viaţaObservându-mi neliniştea, Natan a scuturat din cap şi mi-a şopti*

        — Ei nu sunt morţi, ci doar adormiţi. Să nu-i atingi!

        La un moment dat, cei unsprezece apostoli s-au strâns împre' jurul lui, iar eu dintr-odată am fost foarte trist. Mi s-au umplu ochii de lacrimi şi nu am mai văzut decât o ceaţă deasă. Iar can din ochi nu mi-au mai curs lacrimi, lisus nu mai era acolo. *& înţeles că el ne părăsise. De îndată ce el nu a mai fost, nici pute?

        Ce o simţisem dintru început nu a mai fost printre noi. Ca şi cum jn-aş fi trezit dintr-un vis, am putut să-mi mişc din nou mâinile şi picioarele până atunci înţepenite.

        Timpul s-a întors din nou în matca lui. Mi-am îndreptat ochii gpre stelele cerului şi am înţeles că începea cea de-a treia veghe a nopţii. Era înainte de revărsatul zorilor şi mulţi se ridicaseră în picioare, privind ca şi cum ar fi fost în căutarea cuiva. Din toate părţile se auzeau strigăte şi toţi discutau cuaprindere între ei, încercând să explice unii altora vorbele pe care lisus din Nazaret le spusese fiecăruia dintre ei.

        Eu însumi i-am strigat lui Natan cu entuziasm: Natan! O, Natan! Eu i-am vorbit şi el mi-a răspuns. Tu eşti martor că el nu mi-a interzis împărăţia.

        Eu nu pot aduce mărturie pentru tine, mi-a răspuns Natan scuturând din cap. Este drept că te-am văzut mişcându-ţi buzele, dar tu nu ai rostit nici o vorbă, în schimb, eu i-am vorbit lui lisus şi el mi-a răspuns.

        Strângându-mi braţul cu amândouă mâinile, Myrina a spus în extaz: Eu nu am putut să deschid gura, dar el m-a recunoscut şi, surâzându-mi, m-a asigurat că niciodată nu voi suferi de sete în această viaţă, fiindcă i-am dat să bea apă când a fost însetat.

        Voi amândoi v-aţi pierdut mintea, a spus Natan mâniat. El nu v-a spus absolut nimic. Din noi trei, eu sunt singurul căruia el i-a vorbit. El mi-a arătat drumul. Şi mi-a zis că nimic din afara omului ce intră pe gura lui nu-1 spurcă, ci doar ce iese din gura lui îl poate face impur. Sunt multe locuri în împărăţia lui şi fiecare va primi după măsura lui, unii mai mult, alţii mai puţin, dar nimeni nu va rămâne pe dinafară, dacă va cere cu ardoare, în cei unsprezece trebuie eu să cred, pentru că el i-a ales drept mesagerii cuvântului său. Împărăţia lui lisus este asemenea boabelor de muştar, încolţeşte încet, dar va fi un arbore uriaş, pe ramurile căruia păsările cerului vor veni din toate zările lumii să-şi ridice cuibul.

        Ne-a privit, încercând să-şi amintească ceva, şi a încheiat timid:

        — Mi-a mai spus multe lucruri, dar le-am uitat. Sper că-mi voi aminti mai târziu.

        Eram uluit de toate cele întâmplate, împărăţia lui era în mine, cel puţin aşa îmi lăsase lisus de înţeles şi inima mea era plină de pace. *.

        — Nu fi mâniat pe mine, Natan, 1-am rugat eu. Am crezut că el mi-a vorbit şi încă mai cred. Poate i-a vorbit fiecăruia în felul în care flecare a aşteptat să-i vorbească. Iar tot ceea ce a spus pi în această noapte poate că nici nu ar încăpea într-o singură carte Poate că de aceea nimeni nu a auzit altceva în afară de cuvintele care i-au fost adresate doar lui.

        Natan a pus mâinile pe umerii mei şi a zis:

        — Eu am văzut cum te-a privit şi nu a fost nimic rău în privirea lui. Nu te consider o fiinţă impură şi mă ating de tine fără nici o teamă.

        Ne-am sfătuit să plecăm de pe munte mai înainte de a răsări soarele, ca să nu mă recunoască nimeni, dar nevăzătorul şi fjuj lui erau încă întinşi pe pământ, ca şi cum nu ar fi fost vii, deşi erau vii. Să-i deşteptăm nu puteam, dar nici să-i lăsăm singuri, aşa că am mai rămas, aşteptând ca ei să se trezească, în timp ce lumina subţire a zorilor se revărsa încetul cu încetul pe munte, extazul şi veselia mulţimii sporeau. Mulţi oameni cântau imnuri de slavă sau alergau de la unul la altul pentru a mărturisi tuturor bucuria de a-1 fi văzut pe lisus. Din toate părţile auzeai cam aceleaşi vorbe:

        — Pace ţie! El ţi-a iertat şi ţie păcatele? Ţi-a promis viaţa eternă? Noi toţi, cei care 1-am văzut aici, pe munte, nu vom muri niciodată.

        Pământul era tare. În mâinile şi în picioarele dezmorţite simţeam ooarecare durere şi le-am masat uşor, ca să prindă din nou viaţă.

        Şi, în timp ce la lumina crescândă oamenii se recunoşteau între ei, cei unsprezece apostoli, în grupuri de doi sau de trei au început să treacă printre oameni. Şi i-am văzut deşteptându-i pe cei atinşi de mâna lui lisus din Nazaret, care zăcuseră până atunci pe pământ ca într-un somn al morţii.

        Trei dintre ei s-au îndreptat spre noi şi unul era chiar acel bărbat care dezvăluise mulţimii misterul trupului şi sângelui lui lisus. L-am recunoscut după capul rotund şi umerii largi, iar acum, la lumina zorilor, i-am văzut faţa acoperită de barbă ş1 privirea îndârjită. Era însoţit de loan, cel cu privirea limpede ca apa de izvor, care avea faţa palidă. Mi-a tresărit inima de bucurie când 1-am revăzut. Nu am ştiut cine era al treilea. Să-1 fi întâlnit” chiar şi în altă parte, aş fi fost totuşi sigur că este unul dintre cei unsprezece apostoli. N-aş putea spune de ce, dar în chipul lui era, mai mult decât la ceilalţi, ceva din chipul lui lisus. Ca şi cum, de după un văl subţire, aş fi privit faţa lui lisus.

        Şi mi-am amintit deodată de pescarul singuratic întâlnit în noapte de neuitat la malul Mării Galileii. Am încercat să c0mpar în minte chipul lui lisus pe care abia îl văzusem cu cel al oescarului, dar nu am reuşit să mă conving că era vorba de unul gj acelaşi om. Deşi, în inima mea ştiam deja că pescarul de la jjjalul mării fusese lisus din Nazaret. Dar de ce mi se arătase tocmai mie, acest lucru nu îl puteam înţelege.

        Pe măsură ce acei trei bărbaţi se apropiau de noi, am fost dominat din ce în ce mai mult de sentimentul vinovăţiei şi am încercat chiar să-mi ascund faţa din calea privirii lor. Dar ei nu s-au oprit în faţa mea. Aplecându-se, 1-au scuturat pe bărbatul Orb şi i-au poruncit:

        — Deşteaptă-te, tu, cel care eşti adormit!

        Nevăzătorul şi-a frecat ochii cu dosul palmei şi s-a uitat spre ei.

        — Eu văd! A strigat el. Voi, cei din faţa mea, sunteţi trei bărbaţi, dar eu nu vă cunosc.

        Cel dintâi a spus:

        — Noi suntem mesagerii. Cei pe care lisus din Nazaret, fiul lui Dumnezeu, i-a ales ca să-i poarte cuvântul. Eu sunt Simon, dar el m-a numit şi Petru. Cine eşti tu, cel care nu ne cunoşti?

        Bărbatul şi-a pipăit fruntea şi a privit în jur.

        — Astă-noapte, le-a explicat el bucuros, am văzut o lumină mare.

        Puterea ei mi-a atins ochii şi am simţit o durere cumplită, după care mi-am pierdut cunoştinţa. Venisem orb aici, dar acum văd.

        Nemaipomenit de fericit, s-a aplecat, şi-a trezit fiul şi, ridicându-1 în picioare, 1-a strâns la pieptul lui şi i-a spus:

        — Bucură-te, fiule! În această noapte, lisus din Nazaret, cel care a înviat, mi-a redat lumina ochilor. Binecuvântat fie-i numele! Toată viaţa mea îl voi preaslăvi pe Dumnezeu, care 1-a trimis pe pământ.

        Pe jumătate adormit, băiatul a dat la o parte pânza care-i înfăşură capul şi am putut vedea că din rana deschisă nu rămăsese decât o neînsemnată cicatrice. Văzând atela care-i strângea Piciorul rupt, s-a aplecat şi a dat-o la o parte, frecându-şi apoi locul ce fusese strâns. Şi a exclamat uimit:

        — Dar piciorul meu nu mai este rupt!

        Simon Petru a zis:

        — În noaptea aceasta care a trecut, el i-a vindecat pe toţi cei chemaţi să aducă mărturie despre învierea lui. În acelaşi timp, toţi cei care am fost aici am avut bucuria să-1 vedem. Dar el nu

        8~a mărginit să le dea orbilor vederea, surzilor auzul şi celor ologi putinţa de a merge. El ne-a spălat pe toţi de păcate şi ne deschis porţile vieţii eterne. ^

        Dar loan, întâlnindu-mi privirea, 1-a apucat pe Petru de br şi i-a zis: *

        — Noi nu i-am chemat pe aceştia doi care au fost vindecat'

        Este drept că am mai întâlnit aici şi alţi nechemaţi, pe care Iis totuşi nu i-a respins.

        Apoi, arătându-mă cu degetul, a spus: Dar pe acesta eu îl cunosc. La Ierusalim, acest bărbat nepersecutat cu întrebările lui insistente, le-a sucit mintea femeilo şi şi-a bătut joc de Simon din Cirene şi de Zaheu. La el a trebuit să meargă Toma pentru a-i interzice să abuzeze de numele lui lisus din Nazaret. Acesta este Marcus, păgânul şi romanul. Nu înţeleg cum de a ajuns aici.

        Aşadar, a strigat Simon Petru ameninţându-mă cu pumnul printre noi este şi un trădător!

        Dar loan şi celălalt apostol 1-au apucat de braţe şi i-au spus:

        — Nu te înfuria! E mai bine să nu atragem atenţia mulţimii.

        Ei 1-ar putea omorî cu pietre. De s-ar întâmpla un astfel de necaz, va trebui să dăm socoteală, pentru că el este cetăţean roman.

        Cu respiraţia tăiată de mânie, Petru mi-a aruncat o privire ameninţătoare şi a zis: Sunt mulţi fanatici în această mulţime de oameni. Oare ce-ai zice tu, romanule, dacă te-aş da pe mâna lor? Ei te-ar putea duce-ntr-o peşteră, din care niciodată nu te-ai mai întoarce.

        Nu-mi este mie teamă nici de tine nici de vreun alt om, 1-am înfruntat eu. Şi de ce mi-ar fi teamă, când însuşi lisus nu m-a gonit? El avea puterea şi ar fi putut-o face dacă ar fi dorit. Oare tu te îndoieşti de asta?

        Cei trei apostoli ne-au condus apoi pe toţi cinci mai departe de mulţime, în păduricea unde Natan priponise asinii. Şi s-au sfătuit între ei dacă trebuie să-i cheme pe ceilalţi apostoli. Din conversaţia lor am înţeles că pe munte se aflau de asemenea Nicodim, Simon din Cirene şi Zaheu, pe care eu îi cunoşteam.

        Într-un sfârşit, apostolul loan a zis:

        — Cu cât vom chema aici mai mulţi oameni, cu atât neînţe*ej gerea se va agrava. Romanul acesta are totuşi dreptate. Daca Domnul nostru lisus Hristos nu 1-a gonit, oare trebuie sa n arătăm noi mai înţelepţi decât stăpânul nostru?

        Iar bărbatul ce fusese orb şi fiul său, care până atunci o îndrăzniseră să spună o vorbă, mi-au luat apărarea, povestind^' ce li se întâmplase şi explicându-le că, fundu-mi milă de ei, îi Adusesem cu asinii mei pe munte.

        — Deci aşa? I-a întrerupt furios Simon Petru. Oare faptul că acestui băiat i-a fost zdrobit piciorul nu a fost un semn destul de clar? Oare de ce-aţi venit voi doi pe munte, când nimeni nu v-a chemat?

        Cu inima lovită de vorbele lui, tânărul a îngenuncheat în faţa celor trei apostoli şi i-a rugat:

        — Iertaţi-mă, bărbaţilor sfinţi! Eu nu am avut nici o intenţie rea. Doar pentru tatăl meu am făcut-o. Eu nu i-am cerut lui lisus să-mi vindece mie piciorul zdrobit, nici măcar nu am gândit la asta. În bunătatea lui, el m-a atins şi m-a vindecat. Poate că în felul acesta mi-a dat iertare că am venit nepoftit aici pe munte.

        Daţi-ne şi voi iertare, atât tatălui meu cât şi mie!

        Nici mie nu mi-a fost greu să mă umilesc în faţa acelor trei bărbaţi înspăimântaţi şi nesiguri. Şi le-am spus:

        — Pot îngenunchea la picioarele voastre, pentru că voi sunteţi mesagerii lui Dumnezeu. Vă rog să mă iertaţi dacă v-am greşit vouă, celor care aţi fost aleşi de el. Eu nu sunt un trădător şi nu vă doresc vouă răul. Dacă voi credeţi că aşa este drept, gura mea va rămâne ferecată şi nimănui nu-i voi povesti despre ceea ce am văzut în această noapte. Dar dacă voi vreţi, eu sunt gata să aduc întregii lumi mărturie despre învierea lui lisus, chiar şi împăratului Romei.

        Pipăindu-şi veşmintele ca şi cum ar fi vrut să le sfâşie de furie, Simon Petru a strigat:

        — Taci, nebunule! Ce-ar spune oare poporul ales al lui Dumnezeu dacă romanii şi păgânii vor începe să aducă mărturie despre împărăţia lui lisus? Ar fi fost mai bine dacă n-ai fi auzit niciodată despre singurul drum. Căci, dacă tu ai scăpat de rău în această noapte, la rău te vei întoarce şi la lume, cum se întoarce câinele la borâtura ce-a vărsat-o din el. Pentru noi, tu nu eşti mai de preţ decât vărsătura unui câine.

        Frecându-şi nasul cu degetele, Natan i-a spus:

        — Ascultă-mă Simon, tu cel care eşti pescar de suflete! Oare nu ţie ţi-am împrumutat eu la Gapernaum un asin pentru soacra ta bolnavă, ca să o poţi aduce aici?

        Stânjenit de întrebarea lui Natan, apostolul Petru a aruncat o privire vinovată celorlalţi doi apostoli şi a zis:

        — Şi ce-i cu asta? Am avut încredere în tine, pentru că şi Suzana te-a vorbit de bine.

        — Asinul pe care ţi 1-ani dat este al acestui roman, a spUs liniştit Natan. Marcus este un bărbat paşnic, dar dacă-1 vesupăra, poate că-şi va lua asinul înapoi, chiar dacă nu caută el sfadă cu nimeni. Şi vei rămâne pe munte să-i ţii de urât soacre' tale. Dar nu te speria, s-ar putea să rămână şi Suzana cu voi pentru că şi asinul ei este tot al acestui roman. '

        Vizibil descumpănit, apostolul Petru a lovit cu necaz piciorul de pământ şi a zis:

        — Soacra mea este o femeie prea aprigă, ca să mă încumet eu acum să-i dau o astfel de veste. Pe vremuri era pornită împotriva lui lisus, acuzându-1 că m-a încurajat să duc o viaţă de trândav făcându-mă să-mi las năvodul şi buna meserie de pescar. După ce lisus a vindecat-o de friguri, nu a mai suflat un cuvânt împotriva lui. Nu pot să o las aici, iar noi trebuie să plecăm degrabă laIerusalim, pentru a aştepta să se împlinească promisiunea ce ne-a fost făcută. Nici nu-mi trece prin minte cum aş putea-o duce înapoi la Capernaum pe femeia asta.

        Dar eu 1-am asigurat:

        — Nu voi răspunde eu niciodată cu rău celui ce-mi face rău. Îţi las din toată inima asinul, chiar dacă în ochii tăi nu valorez nici cât o vărsătură de câine. Tu îi poţi lua pentru femei şi pe aceştia doi cu care am venit, fiindcă noi avem picioare bune şi ne putem întoarce pe jos. Natan mi-i va aduce apoi de la Capernaum. Cât despre mine, voi pleca imediat din acest loc, dacă aceasta îţi este voia. Dar nu mă blestema şi nu-i întărâta pe cei mai fanatici împotriva mea, pentru că eu nu vă doresc vouă răul.

        Vrând să tempereze discuţia, apostolul loan a zis:

        — Înţelege-ne, romanule! Nu toate lucrurile ne sunt clare şi promisiunea ce ne-a fost făcută încă nu s-a împlinit. Despre drum nu ştim decât că este strâmt şi ştim că şi mai strâmtă este poarta împărăţiei. Iar noi singuri nu ne încumetăm să lărgim nici drumul, nici poarta.

        Iar cel de-al treilea apostol a zis:

        — El ne-a poruncit să facem cunoscută învăţătura sa tuturor popoarelor. Dar când şi cum am putea-o face, noi nu ştim încă. Va trebui ca mai întâi să construim o împărăţie puternică pentru n11 lui Israel. La Ierusalim ni se va explica nouă totul.

        O Văzându-i pe cei trei apostoli ai lui lisus ce se ţineau de ca fraţii şi gândind la moştenirea pe care lisus din Nazaret ~ lăsase, ca ei să o înţeleagă şi să o împartă oamenilor, am *° invidios şi totodată înspăimântat pentru mine. Am îngenuncheat jn faţa lor şi i-am mai rugat o dată: El a lăsat în grija voastră vorbele vieţii eterne. Nu sunt demn să-i judec hotărârea şi nici nu mă revolt împotriva nimănui, foţi discipolii unei doctrine îşi explică doctrina potrivit modului tor de înţelegere şi o dezvoltă. Eu sunt convins că voi doriţi să jjnpliniţi cât mai bine cu putinţă voinţa lui. Dar el nu m-a privit suspicios pe mine şi nici nu m-a depărtat, în această noapte mi s. a părut chiar că mi-a vorbit, dar sunt dispus să uit că el mi-a vorbit, dacă voi doriţi asta. Eu nu vă cer elixirul nemuririi.

        Lăsaţi-mi dreptul de a păstra împărăţia lui în inima mea, pentru că el aşa mi-a spus. Nu mă alungaţi ca pe un câine! Eu voi crede tot ceea ce voi îmi veţi spune şi nu voi adăuga nimic învăţăturii pe care mi-o puteţi da. Eu sunt dispus să pun la dispoziţia voastră tot ceea ce am şi să intervin în favoarea voastră.

        Nici cu aurul, nici cu argintul! A rostit sentenţios Simon Petru ridicându-şi braţul.

        Celălalt apostol a spus:

        — Eu, lacob, îmi amintesc bine că el ne-a spus să nu ne neliniştim de vom fi duşi în faţa autorităţilor, pentru că, în acel moment, vorbele pe care va trebui să le spunem ne vor veni singure pe buze şi vom şti noi înşine mai bine decât alţii să vorbim în favoarea noastră.

        Dar loan, cu ochii în lacrimi, m-a privit cu dragoste şi a zis:

        — Eu te iubesc, romanule! Te iubesc pentru umilinţa ta şi sunt pătrunsde sentimentul că tu nu ne vrei răul. Lisus a coborât şi în infern, a spart porţile împărăţiei morţii şi i-a eliberat pe cei morţi. Aceste vorbe le-am auzit din gura mamei lui, pe care mi-a încredinţat-o când era răstignit pe cruce. Tot astfel poate că va elibera popoarele păgâne de idolatrie, dar în ce fel o va face, noi deocamdată nu ştim. Ai răbdare, roagă-te, posteşte şi purifică-te!

        Dar nu le vorbi altora despre lisus, pentru a nu-i ofensa pe cei din preajmă cu neştiinţa ta. Lasă-ne nouă împlinirea misiunii Pentru care el ne-a ales!

        M-am ridicat de pe pământ cu capul aplecat, încercând să-mi lnăbuş orgoliul, dar neputându-mi împiedica gândul că moştenirea lui lisus din Nazaret se va risipi în cele patru vânturi ale

        *Umii şi se va pierde dacă doar apostolii lui ignoranţi o vor explica

        °amenilor. Dar apoi m-a consolat gândul că lisus îşi cunoştea intenţiile.

        I-am spus lui Natan: Ia asinii şi du-le pe femei la Capernaum sau unde vor v ele să meargă. Odihneşte-te apoi şi vino la termele din Tiberiada î îţi va fi foarte greu să mergi pe jos prin Galileea, însoţit doar de această fată, m-a avertizat Natan.

        Aruncând o privire în jur, am descoperit că orbul, care recăpătase vederea, dispăruse împreună cu fiul său. Dar am av/t în acelaşi timp convingerea că lisus din Nazaret nu mă va abandon niciodată, chiar dacă toţi oamenii mă vor abandona.

        — Pace vouă! Am spus eu tuturor celor din apropiere.

        Şi, apucând-o de mână pe Myrina, am început să cobor muntele urmărind acelaşi drum pe care venisem, întorcându-mi pentru ultima oară capul, am văzut mulţimea nenumărată de oameni, unii fiind în căutarea prietenilor pentru a-i saluta, alţii întinzându-se pe pământ să se odihnească puţin după noaptea de veghe, pentru a-şi regăsi forţele şi să pornească la drum.

        Mergând, mi-am amintit toate evenimentele acelei dimineţi şi mi s-a părut firesc că orbul îşi recăpătase vederea şi că piciorul rupt al fiului lui redevenise normal. Aceste miracole nu mi s-au părut surprinzătoare şi nici nu le-am acordat prea mare importanţă în raport cu celelalte lucruri petrecute. Bunătatea lui lisus era incomensurabilă. Arătându-se alor săi, lisus îi vindecase chiar şi pe cei care nu fuseseră invitaţi.

        Cele patruzeci de zile se sfârşeau în curând, iar el urma să se întoarcă la casa tatălui său. Încercam să mă obişnuiesc cu ideea că, în ciuda acestei întoarceri în cer, dacă îl voi chema, el va fi întotdeauna lângă mine. Ideea aceasta era extraordinară, dar dacă un altul mi-ar fi spus-o mi s-ar fi părut fără îndoială absurdă.

        Atât de mult mă întărise faptul de a-1 fi văzut cu ochii mei, deplin conştient că el este.

        Cufundat în gândurile mele şi ţinând-o în continuare pe Myrina de mână, am traversat desişurile urmărind cărarea. Prin feţa noastră a trecut o vulpe şi atunci Myrina, privindu-mă cu atenţie, a spus:

        — Eu am impresia că tu ai uitat că nu eşti singur, chiar daca mă ţii demână.

        Am privit-o ca şi cum aş fi fost deşteptat dintr-un vis şi în aceLj clipă am fost convins că lisus din Nazaret mă dăduse ei în l°cUfratelui pierdut, ca ea să nu se piardă. Nu ar fi putut-o încredinţ pe Myrina unui fiu al lui Israel, pentru că acela poate că l-ar refuzat, de aceea mă alesese pe mine, un roman. Şi tot binele acesta îl făcuse doar pentru o gură de apă.

        Apoi mi-a trecut prin minte un alt gând, iar acest gând m-a tulburat. Eu nimic nu-i dădusem lui lisus. Dacă el fusese acel pescar singuratic de la malul Mării Galileii, înseamnă că lisus era cel ce-mi dăduse să mănânc şi să beau, mă lăsase să-mi usuc veşmintele lângă focul lui şi-mi prevestise ceea ce nu am fost în stare multă vreme să înţeleg. Myrina, ea va fi într-adevăr sora jnea. Este singurul mod în care eu îi pot mulţumi lui lisus.

        — Myrina, i-am spus, de acum încolo tu eşti adevărata mea soră şi niciodată nu te voi abandona. Tot ceea ce am eu îţi aparţine, chiar şi greutatea de a-mi suporta cusururile şi vanitatea.

        Ea m-a strâns de mână şi a spus:

        — Marcus, fratele meu! Şi tu va trebui să-mi suporţi defectele şi vanitatea. Dar mai înainte de orice, povesteşte-mi ce s-a întâmplat. Ce voiau acei bărbaţi şi de ce ţi-au aruncat priviri atât de întunecate?

        Apostolii îmi porunciseră să-mi păstrez părerile despre lisus doar pentru mine. De aceea, nu am îndrăznit să-i povestesc cum îi înţeleg eu împărăţia.

        — Acei bărbaţi erau trei dintre apostolii cărora lisus le-a încredinţat secretul împărăţiei. Pentru ei, noi suntem doar nişte păgâni necuraţi. Ne-au alungat fiindcă nu suntem fii ai lui Israel şi mi-au interzis să vorbesc despre împărăţia lui lisus din Nazaret.

        Dar, spune-mi, oare ce gândeşti tu despre toate ce ni s-au întâmplat?

        Myrina a zis:

        — La început a fost masa sacrificiului, ca în Siria, când Adonis este îngropat şi învie din moarte. Numai că această masă a sacrificiului a fost diferită, fiindcă lisus din Nazaret s-a dăruit pe el însuşi ca jertfă înainte de a învia din moarte, începând din noaptea trecută, eu cred că el este într-adevăr fiul lui Dumnezeu.

        Cu toate că am băut vin, cupa mea a rămas tot timpul plină cu vin. Cu toate că am mâncat pâine, pâinea mea a rămas neîncepută.

        Dar pentru mine, nu acestea au fost mărturiile. Mărturie mi-a fost inima mea. Când şi-a îndreptat privirea spre mine, 1-am iubit din toată inima mea. Acea clipă a fost în afara timpului şi aŞ fi fost gata să fac orice pentru el. Misterul lui lisus depăşeşte Dările mistere greceşti şi egiptene. Ochii mei nu pot vedea împărăţia lui, dar împărăţia lui este prezentă, fiindcă sunt în ea, chiar picioarele mele merg pe cărarea de pe coasta acestui munte

        (tm) lj al lumii. Nu aş putea să mă desprind de împărăţia lui, chiar dacă aş dori-o. Dar nu îmi este teamă, fiindcă împărăţia lui estp încântătoare, în împărăţia lui sunt fără de păcat.

        I-am privit mirat chipul palid şi ochii verzi şi i-am zis întroarecare măsură invidios:

        — Adevărul este că, după binecuvântarea lui de pe munte, tu eşti mai fericită decât mine. Probabil că adevărul lui este tot atât de simplu ca pâinea şi vinul, dacă şi cel mai sărac cu duhul îl poate înţelege. Ştiinţa umană a construit în mine un zid de tenebre, erudiţia mea este un năvod în ochiurile căruia m-am încurcat, logica sofiştilor este o capcană din care nu mă pot smulge. Ajută-mă să-mi amintesc de asta, Myrina, sora mea dragă, când va veni ispititorul.

        Ajunşi la poalele muntelui, mi-am dat seama că m-am depărtat de cărare şi că suntem pe cealaltă coastă a muntelui, dar nu m-am neliniştit, fiindcă orientându-mă după soare am reluat drumul în direcţia bună care, gândeam eu, ne putea scoate la drumul mare. De fapt, nici nu eram grăbiţi. Acea noapte a rămas marcată în inima mea. Nu mai aveam de ce să mă grăbesc.

        Primisem totul, nu mai aveam ce aştepta. Eram posesorul unei comori care ne era de ajuns pentru tot restul zilelor noastre, atât mie cât şi Myrinei, doar să le fi trăit cu înţelepciune şi umilinţă.

        După ce am înţeles acest lucru am fost bântuit de o moleşeală neobişnuită şi i-am spus Myrinei:

        — Ascultă, iubita mea soră! Eu nu mai sunt în stare să fac nici un pas. Să oprim aici şi să ne odihnim la umbra acestui smochin. Avem toată viaţa în faţă ca să umblăm împreună pe drumurile lumii. Acum, când împărăţia este aproape şi ne simţim bine, de ce să ne grăbim?

        Am poposit lângă smochin, am îmbrăţişat-o pe Myrina şi aşa am dormit amândoi un somn profund. Ne-am trezit la ora a opta, când umbra smochinului nu ne mai apăra de soare. Ne-am continuat călătoria pe cărări şerpuitoare, încercând să dăm de drumul mare. Nu am schimbat nici o vorbă, dar prezenţa Myrinei era destulă ca să mă simt fericit.

        Am respirat cu inima plină de bucurie, am admirat câmpllie aurii ale Galileii şi pantele cenuşii cu reflexe albastre ale colinel°r şi nu am avut în mine gând rău pentru nimeni.

        Spre marea mea surpriză, prima persoană pe care-am pe drum a fost Măria Magdalena. Era călare pe un asin, l gpatele ei, în picioarele goale, Măria din Beerot mergea cu un jflănunchi de nuiele în mână, amintindu-i din când în când asinului cL trebuie să se mişte. Am bătut din palme surprins şi le-am galutat, dar Măria Magdalena nu s-a bucurat deloc şi s-a uitat la mine ca şi cum nu m-ar fi cunoscut.

        — Te întorci deci de la munte? M-a întrebat ea pe un ton provocator. Să mă fi bizuit eu pe promisiunile tale, n-aş fi ajuns ja timp. Şi cine-i fata aceasta pe care o târâi după tine, când abia ai scăpat de alta?

        Măriile cele două au cercetat-o cu privirea pe Myrina din cap până-n picioare. Am înţeles deci că ea se aşteptase să o conduc la întrunire, deşi nu aşa ne fusese vorba, în plus, nici ea nu-mi trimisese vreo veste. Dar am considerat că cel mai bine-i să nu mai spun nimic despre asta şi, amintindu-mi de bunele mele maniere de roman erudit, i-am spus:

        — Permite-mi să te însoţesc şi să-ţi asigur protecţie până la casa ta. Se înserează, aşa că mai întâi vom căuta un han la care să tragem: pentru noapte,după care, mâine, te voi însoţi până la Magdala.

        Dar propunerea mea a rănit-o pe Măria Magdalena.

        — Au fost timpuri când în jurul meu roiau bărbaţii, împingându-se care mai de care să-mi ofere litiera şi protecţia lui, a strigat ea orgolioasă. Află că, după ce 1-am văzut pe Domnul meu pe munte, el este cu mine. Iar tu vii acum să mă insulţi, zicându-mi că nici un bărbat nu mă însoţeşte şi protejează.

        Am gândit că poate pe munte lucrurile nu se petrecuseră după placul ei, dar mare mi-a mai fost surpriza când, la rândul ei, şi Măria din Beerot mi-a vorbit cu arţag:

        — S-ar putea spune că eşti un bărbat neserios şi nestatornic, din moment ce ţi-ai şi găsit repede pe cineva să te consoleze. Tare mă mai bucur pentru tine! Oare n-ai putut să aştepţi puţin?

        Uite, păcatele mele au fost iertate şi sunt din nou pură. Dar acum, după ce mi-am redobândit virginitatea, nu te-aş mai putea frecventa, pentru că eşti un roman, un păgân care se închină la idoli, încetează să mă tot priveşti cu dorinţă păgână şi spune-i fetei Acesteia cu nas scurt să nu mă mai străpungă cu ochii ei urâţi.

        Din fericire, Myrina nu a înţeles vorbele ei, dar înţelegând

        °stilitatea celor două femei, şi-a plecat capul.

        — Ce vi s-a întâmplat? Le-am întrebat eu pe amândouă. Şi de ce-mi vorbiţi mie pe tonul acesta, când nimic rău eu vouă nu făcut? If. ^. „; ^., tc, A>1 lCi. K., Măria din Beerot mi-a povestit:

        — Astăzi dimineaţă am întâlnit pe munte un bărbat tânăr ochi limpezi ca apa de izvor şi barba încă neîmplinită pe obra„- frumoşi ca rodiile. El m-a privit şi a fost atât de încântat încât nV 1 promis că-1 va trimite pe un prieten la casa Măriei Magdalena * se-nvoiască cu ea pentru nuntă. Acest tânăr este nerăbdător s” spargă împreună cu mine o amforă de vin si, la drept vorbind de asemenea ar trebui să mă grăbesc cât încă mai sunt pură. Tatăl lui are un câmp, o podgorie cu viţă de vie, o plantaţie de măslini „r o turmă de oi. Nici nu am nevoie de mai mult ca să fiu fericită. Tatăl lui şi-a dat deja acordul. Nu a avut nimic împotriva mea şi este convins de virginitatea mea, pentru că noaptea trecută lisus din Nazaret i-a redat vederea, dar cel mai mult îl bucură faptul că nu trebuie să plătească nimănui nimic pentru a mă cumpăra pe mine Confirmând vorbele ei, Măria Magdalena a spus:

        — Ea spune adevărul. A fost de ajuns să o scap o clipă din vedere, că şi-a şi găsit un pretendent. Dacă nu şi-1 găsea, aş fi fost constrânsă să o căsătoresc cu tine, ceea ce ar fi fost o greşeală, fiindcă fiicele lui Israel nu se însoţesc cu păgânii. La bărbaţi e altfel. S-ar putea spune că fata asta a avut un adevărat noroc, pentru că tatăl băiatului, în bucuria lui de a-şi fi regăsit lumina ochilor, a fost convins că tot cam aşa stau lucrurile şi cu Măria din Beerot, care şi-a regăsit virginitatea pierdută. Chiar să fi crezut într-o asemenea minune, alţi bărbaţi tot n-ar fi luat-o de soţie din cauza trecutului ei.

        Privind faţa de marmură albă a Măriei Magdalena, am înţeles că nu m-aş fi putut opune voinţei şi puterii ei. Probabil că, vrând-nevrând, m-aş fi căsătorit cu Măria din Beerot, dacă aceasta nu 1-ar fi întâlnit pe acel bărbat.

        Răsuflând uşurat, i-am spus Măriei din Beerot:

        — Eu nu pot decât să aduc mulţumiri cerului pentru norocul tău, dar mai cu seamă pentru norocul meu. Dar în vis mi-a fost dată nu demult o veste, a cărei semnificaţie nu am înţeles-oMergeam prin deşert împreună cu această tânără grecoaică, *a tu, Măria din Beerot erai împreună cu noi.

        Ridicându-şi brusc capul, Măria Magdalena m-a întrebat:

        — Povesteşte exact ce-ai visat! Eşti sigur că Măria din Beer era împreună cu tine?

        Am povestit visul aşa cum mi 1-am amintit, deşi sunt sigur c multe detalii dispăruseră deja imediat după ce mă deştepta3 din somn. Şi la sfârşit am spus:

        — Călărea pe spinarea unui asin. Sunt sigur că a fost Măria Beerot, chiar dacă în vis era umflată, diformă şi avea un aer nemulţumit.

        Furioasă, Măria din Beerot a început să zbiere:

        — Tu n-ai dreptul să mă visezi în felul acesta! Nu te cred! Tu

        0 gă-ajungi ca o putină, nu eu! Păcatele tale te vor umfla, ai să-ţi pierzi toţi dinţii din gură şi-are să-ţi cadă şi părul de pe cap!

        — Să uităm visul ăsta! I-am propus eu conciliant. Oare de ce trebuie să ne hărţuim acum unul pe altul? Doar noi ne întoarcem de pe muntele unde am avut norocul să-1 vedem pe lisus şi să ne bucurăm de învierea lui, iar el nu ne-a respins pe niciunul dintre noi, nici pe Myrina.

        Le-am povestit pe scurt cum am găsit-o pe Myrina şi despre tot ce ni se întâmplase, fără să uit de cupa din mâna ei care se umplea cu vin pe măsură ce sorbea vinul din ea. I-am povestit de asemenea de tânărul răsturnat pe drum de cvadrigă, pe care noi

        — Am ajutat să ajungă la munte împreună cu tatăl său orb. In timpul acesta Măria Magdalena a dat din cap în semn de aprobare.

        — Totul s-a întâmplat aşa, pentru că aceasta a fost intenţia lui. El i-a condus pe păgâni la păgâni şi pe fiii lui Israel la fiii lui Israel. Dar începe să se întunece, iar eu nu iubesc în mod special acest loc când am punga plină cu bani. Nu le-am mai dat bani apostolilor, după cum intenţionasem să fac, pentru că nu au fost de acord să merg împreună cu ei la Ierusalim, iar Petru mi-a poruncit să mă întorc acasă. Dar ce-au ei de făcut în Ierusalim nu pot înţelege. Am foarte mulţi bani cu mine, Marcus, şi poate că este mai prudent dacă mă vei însoţi până la un loc unde să putem înnopta, iar de acolo la casa mea.

        Am continuat călătoria împreună şi pe drum nu mai era multă lume. Cât timp discutasem cu cele două Marii, Myrina stătuse cu capul aplecat şi nu rostise un cuvânt, lucru pe care 1-am apreciat.

        După ce am pornit din nou la drum, m-a întrebat în şoaptă cine sunt cele două femei. I-am povestit că Măria Magdalena este una dintre femeile care 1-au urmat pe lisus în peregrinările lui prin ţările Palestinei şi că tot ea este aceea care a doua zi după Qioartea lui lisus a fost prima care a văzut mormântul lui gol, iar toate acestea au impresionat-o profund pe Myrina şi a privit-o pe Măria Magdalena cu mult respect. Şi a mers ea mai departe pe lângă asin şi i-a spus Măriei Magdalena:

        — O, tu, preafericită între femei! Povesteşte-mi despre învierea

        ^U. Lisus!; |/fc- * b- '.<: i '. – -1 ivi y t*.' u”-tuju<.

        Umilinţa tinerei fete a plăcut Măriei Magdalena care, privind, cu bunăvoinţă, i-a povestit în greceşte toate istoriile pe care l cunoştea din viaţa lui lisus. Întâlnise pe munte o anume farnir din Cana, la nunta căreia lisus făcuse primul miracol, schimbând apa în vin, spre marea bucurie a nuntaşilor. I-a vorbit Myrin ' apoi despre naşterea lui lisus şi a zis:

        — Măria, mama lui lisus fiind logodită cu losif, fără să fi f0st ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece rod de la Duhul Sfânt. Losif, logodnicul ei, a vrut să o lase pe Măria, dar în vis i-a apărut un înger care i-a spus că ce s-a zămislit în Măria este de la Duhul Sfânt.

        Ascultând-o, am început să înţeleg mai bine de ce lisus îi alesese tocmai pe acei bărbaţi din Galileea drept mesageri ai învăţăturii sale şi de ce aceştia îi porunciseră Măriei Magdalena să plece la casa ei, fiindcă prea mult vorbea despre toate celea această femeie.

        Myrina o asculta fascinată şi ochii ei străluceau de mulţumire.

        Dar la sfârşitul acestei poveşti, nemaiputând eu să mă abţin am intervenit şi am spus:

        — Dacă este să ne luăm după legende, zeii Greciei şi Romei s-au unit cu fiicele oamenilor şi au adus de la zei fii în lume.

        Astfel, despre un oarecare străbun părinte al Romei se spune că descinde din Afrodita. În zilele noastre, erudiţii au explicat simbolic aceste legende şi chiar în Alexandria sunt evrei erudiţi care comentează simbolic toate parabolele şi legendele scripturilor sacre. După părerea mea, lisus din Nazaret nu are nevoie de nici o legendă pentru a fi recunoscut fiu al lui Dumnezeu.

        Dar Măria Magdalena s-a supărat când a auzit că vorbesc astfel.

        — Noi, femeile, a zis ea punând o mână pe umărul Myrinei, suntem toate la fel. Nu are importanţă dacă suntem fiice ale lui Israel sau grecoaice şi niciodată bărbaţii nu ne vor înţelege. Cât despre tine, romanule, nu ne vorbi nouă despre acei zei ai pământului, care i-au legat de pământ pe oameni prin amăgitoare imagini ale vieţii. Odată cu lisus, care a venit pe pământ ca mântuitor al lumii, zeii nu mai au nici o putere asupra oamenilor şi nu le mai pot face lor nici un rău. Dar eu spun adevărul, fiindcă Măria însăşi, mama lui lisus ne-a povestit nouă, femeilor despre naşterea lui. Crezând că în Betleem s-a născut un prunc ce va ajunge regele iudeilor, bătrânul şi neîndurătorul rege Ir°d a dat poruncă să fie ucişi toţi pruncii din tot Betleemul şi ^lOâmprejurimi, în speranţa că va scăpa de el. Tu poţi găsi încă destui oameni care să aducă mărturie că aşa s-a întâmplat.

        Am cugetat la vorbele ei şi mi-am spus: Fără îndoială, Măria jVlagdalena este predispusă să aibă tot felul de vedenii, să viseze vise ciudate şi să vadă îngeri. Dar mama lui lisus este altfel. Ii văzusem chipul împietrit de durere lângă cruce. Eu eram convins că ea nu ar fi deschis gura doar de dragul de-a vorbi ca alte femei. Ce motive ar fi împins-o să povestească o astfel de istorie dacă nu ar fi fost adevărată? Este drept că natura divină a lui lisus din Nazaret poate fi dovedită cu faptele sale. Dacă eu nu mă îndoiesc de miracolele făptuitede lisus, mai ales după ce 1-am văzut pe Lazăr, de ce n-aş putea crede şi în această istorie a naşterii lui? Dacă Dumnezeu s-a născut ca om pe pământ, de ce n-ar fi putut Sfântul Duh să lase grea pe o femeie? Ce importanţă mai are un miracol pe lângă atâtea altele?

        Myrina a îndemnat-o pe Măria Magdalena să-i mai vorbească despre lisus, şi aceasta a spus în continuare:

        — El a vorbit de multe ori despre un semănător care împrăştie seminţele. Unele seminţe pot cădea pe locuri pietroase şi nu încolţesc, altele pot încolţi, dar sunt sufocate de mărăcinii din jur. Sunt şi seminţe care ajung pe pământ prielnic şi dau multe roade. Dar nu toţi cei care ascultă cuvintele lui lisus şi cred în el sunt apţi pentru împărăţia lui. O, romanule! Mi s-a adresat ea mie. Inima ta nu este de piatră. Inima ta este prea moale şi îngăduitoare, aceasta-i slăbiciunea ta. Când te vei afla din nou printre ai tăi, mărăcinii şi bălăriile se vor ridica în jurul tău şi-ţi vor închide drumul spre împărăţia lui lisus.

        Vorbele ei m-au întristat. Am privit la dealurile sângerii ale Galileii şi la podgoriile cu viţă de vie verzi întunecate, luminate de soarele amurgului şi am zis:

        — Cum aş putea să uit? Îmi voi aduce aminte până la sfârşitul zilelor mele de câmpiile Galileii şi de muntele unde 1-am văzut pe lisus. Niciodată nu voi fi singur şi el va fi întotdeauna cu mine când îl voi chema.

        Şi i-am mai spus:

        — Poate că nu sunt demn să-i fiu servitor. Uite, regele va pleca într-o ţară îndepărtată, pentru că cele patruzeci de zile s-au isprăvit. Eu nu spun că el mi-a încredinţat mie o mină de aur sau de argint, dar dacă este aşa, apostolii lui mi-au poruncit să o îngrop în pământ. De aceea sunt înspăimântat. Dar el mi-a făcut o promisiune în care vreau să cred. Nu ţi-o voi povesti, pentru că nu vreau să râzi de mine.

        Şi ani gândit că-ntr-o zi poate că voi muri pentru slava numelui lui, chiar dacă nu o credeam. Pentru că, până la urmă, aşa ani înţeles eu prevestirea acelui pescar solitar de la malul Ghenizaretu lui şi m-am bucurat pentru încă o dată că sunt cetăţean roman Pentru că dacă va veni şi ziua aceea în care va trebui să fi/omorât, mi se va reteza capul cu sabia. Orice s-ar zice, este niuHmai plăcut să mori aşa decât răstignit pe cruce, iar răstignirea pe cruce mă-ndoiesc că aş putea-o suporta. De fapt, această profeţie nu mi se părea prea rea. Era, fără îndoială, modul cel mai direct de a-i dovedi lui lisus din Nazaret că îi aparţin.

        Puţin înainte de a se lăsa seara, am lăsat şi noi drumul cel mare şi am continuat să mergem pe o cărare care traversa muntele şi ducea spre Magdala. Măria Magdalena ştia un han respectabil, la care am ajuns înainte ca întunericul să fie prea mare. Era multă lume la acel han, iar de mâncare nu mai era nimic. Dar hangiul o cunoştea pe Măria Magdalena şi i-a promis că va găsi pentru ea şi pentru Măria din Beerot un loc de dormit. Peste tot era plin de oameni care discutau cu înflăcărare. Toţi erau prietenoşi, iar cei care aveau ceva de mâncare împărţeau şi la alţii, aşa că şi eu şi Myrina am primit nici nu ştiu de la cine câte o bucată de pâine.

        M-am simţit străin printre acei galileeni. Aş fi vrut să stau împreună cu ei lângă focul reconfortant şi să discut despre lisus din Nazaret, despre împărăţia lui şi despre viaţa eternă. Dar nimeni nu m-a recunoscut de frate şi nu a acceptat să stea de vorbă cu mine. Hangiul a scos asinii afară în curte, a măturat grajdul şi ne-a dat mie şi Myrinei câte un braţ de paie pe care să dormim, aşa că n-a fost nevoie să ne petrecem noaptea sub cerul înstelat.

        Şi în timp ce ceilalţi şuşoteau la lumina unui singur opaiţ, am învăţat-o pe Myrina rugăciunea pe care o cunoşteam de la Suzana.

        Ea a mărturisit că această rugăciune îi inspira încredere şi-i dădea o stare plăcută. Şi a mai spus că se simte mai uşurată că nu mai este obligată să se roage în funcţie de diferitele faze ale lunii sau de desenele de neînţeles obţinute prin răsturnarea unui pumn de sare, explicându-mi că niciodată nu poţi şti dacă nu te-ai înşelat cumva, oricare gest greşit putând anula eficienţa rugăciunii.

        Prima fiinţă pe care am văzut-o când am deschis ochii a doua zi dimineaţă a fost Măria din Beerot, care stătea pe paie, alături de noi şi ne privea. Când şi-a dat seama că mă trezisem, n*1”* spus în şoaptă, clătinând din cap şi frângându-şi degetele:

        — Mi-a fost cald şi n-am putut să dorm. Şi-apoi, eram curioasa să văd ce faci şi în ce fel de relaţie eşti cu această fată străină, v1 mi-ar fi plăcut să dorm în paie cu capul sprijinit de pieptul tău, decât într-un culcuş strâmt, alături de Măria Magdalena şi înţepată continuu de gângănii înfuriate. Când mă gândesc la călătoria noastră de-a lungul Iordanului de la Ierusalim la Tiberiada, îmi aduc aminte că am dormit şi eu lângă tine. Te rog, uită vorbele rele pe care ţi le-am spus! Am fost prea tulburată când te-am văzut apărând pe drum cu această grecoaică şi n-am ştiut ce să spun. Toată noaptea am avut mustrări de conştiinţă că nu i-am dat pe loc răspuns băiatului care m-a cerut în căsătorie. Dacă el se va răzgândi şi nu-şi va mai trimite prietenul la Magdala?

        Eu i-am spus: Acel bărbat tânăr nici nu ştie să mintă. Nu-ţi face griji, că-1 va trimite repede la tine pe prietenul său, care te va conduce neîntârziat la patul nupţial. Oamenii din satul lor vor bea vin şi vor bate ritmic din picioare. Toată lumea se va veseli şi muzicanţii vor cânta în cinstea ta.

        Tu o faci dinadins sau chiar nu înţelegi? M-a întrebat ea enervată. Eu m-am gândit toată noaptea la afacerea aceasta şi nu am putut închide ochii. S-ar putea ca în acest moment să fiu urâtă, pentru că de două nopţi n-am dormit şi mi s-au înroşit ochii. Sunt sigură că mi s-au iertat păcatele şi că sunt din nou fecioară, ca şi cum niciodată nu aş fi fost atinsă de vreun bărbat.

        Şi tu ştii asta, pentru că-1 cunoşti pe lisus. Eu nu i-am povestit logodnicului decât o foarte mică parte din trecutul meu, ca să nu i se scrântească mintea bietului băiat. Dar mi-e teamă că, venind dimineaţa părinţii lui şi tot satul să cerceteze aşternutul, după cum se obişnuieşte, nu vor găsi proba virginităţii mele şi-mi vor smulge din deget inelul de nuntă şi mă vor alunga cu pietre. Voi, romanii, nu sunteţi aşa de exigenţi, dar eu îmi cunosc bine neamul şi ştiu că în privinţa asta oamenii din Galileea nu se deosebesc de cei din Beerot.

        Măria Magdalena este o femeie cu multă experienţă, i-am spus eu, şi în acelaşi timp se ocupă de creşterea porumbeilor. Ai încredere în ea! Dar, pentru mai multă siguranţă, romanii sacrifică în ziua nunţii o pereche de porumbei pentru zeiţa Venus, ca mireasa să nu fie dezonorată.

        Nu insista! A strigat Măria din Beerot. Vrei să insinuezi că, ducându-mă de la Ierusalim în Galileea să mi se ierte păcatele, n-ai avut nici un interes personal? Este drept că voi călca legile poporului Qieu căsătorindu-mă cu un roman, dar eu sunt gata să mă sacrific în numele lui lisus din Nazaret şi să înfrunt legile, pentru salva un păgân de tenebre şi a-1 aduce pe drumul fraţilor mei Şi aruncând o privire amară spre Myrina, a mai spus:

        — Eu nu sunt pizmaşă pe această fată. Este prea neînsemnat^ pentru a fi geloasă pe ea. Dar nu te voi împiedica să o păstrezi c amantă. Acest lucru nu este considerat prea mare păcat pentru un bărbat. Chiar şi fariseii nu sunt exigenţi când este vorba d” aşa ceva. Voi avea eu grijă şi o voi învăţa să-şi cunoască locul, ca să rămână la fel de umilă cum se arată acum.

        Deşteptată deja din somn, Myrina ne-a privit cu ochii pe jumătate deschişi, încercând să înţeleagă despre ce îmi vorbea Măria din Beerot. Apoi, deschizând ochii mari, s-a ridicat şi g-a aşezat lângă mine pe paie. Şi a spus:

        — Cât timp am dormit, am fost fericită şi în siguranţă. Dar acum, la lumina palidă a dimineţii, a început să mă ia cu frig.

        Poate că în răceala zorilor trebuia să vină clipa adevărului, nu în amăgitoarea lâncezeală a nopţii. Chiar dacă nu am înţeles totul, am înţeles destul ca să ştiu acum că această tânără evreică are nişte pretenţii de la tine. Dacă eu sunt un obstacol în calea ei sau a altor femei, tu poţi să mă laşi şi să mergi pe drumul tău. Am destul aur ca să pot duce într-un fel sau altul o viaţă liniştită.

        Nu-ţi face deci griji pentru mine şi nu mă amesteca în hotărârile pe care le vei lua împreună cu această drăgălaşă evreică.

        Neînţelegând limba greacă, Măria din Beerot a privit-o cu neîncredere pe Myrina, apoi a început să zbiere:

        — Nu asculta ce spune ea! Poate că vorbele ei sunt dulci ca mierea, dar le ştiu eu pe grecoaice cât de viclene sunt. Tu nu le cunoşti pe femei.

        Izbucnind apoi în plâns, şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a început să se tânguiască:

        — Ai o inimă de piatră. Oare nu înţelegi că sunt gata să las totul şi să te urmez pe tine, pentru a te smulge din lumea păgână?

        Cu ochii ei verzi, Myrina a privit-o înspăimântată, mi-a atins mâna şi a spus:

        — Oare de ce o faci să plângă pe această fată? Nu vezi cât este de frumoasă? Ea are ochii strălucitori şi buzele moi. Aş putea spune că sunt invidioasă pe frumuseţea ei, fiindcă am sânii pre mici, nasul prea scurt şi ochii cei mai urâţi din lume.

        Pe cale să înnebunesc, m-am uitat când la una când la a^ ' convins că acel vis ciudat, în care mergeam ostenit prin deşe începe să se realizeze. Tocmai mie să mi se întâmple aşa ceva, când eu niciodată nu mă gândisem la căsătorie!Această Măria din Beerot, ce se credea superioară mie fiindcă era din poporul lui Israel, gândea s-o facă pe Myrina sclavă. Şi mai gândea probabil că, bătându-mă la cap cu perseverenţă, m-ar fi putut convinge să mă las circumcis. Aşa li s-a întâmplat în Roma multor bărbaţi care, din cauza slăbiciunii lor, au consimţit să o facă, ca după aceea să le pară rău şi să se ascundă de lume.

        Apoi mi-a trecut prin minte o idee neliniştitoare. Dar dacă trebuia să fac aşa? Nu cumva doar prin intermediul zeului fără chip al evreilor puteam ajunge pe drumul ce duce la împărăţia lui lisus din Nazaret? Devenind prozelit prin căsătoria cu Măria din Beerot, poate că apostolii ar fi încetat să mă mai respingă.

        Plecasem din Roma ca să-mi duc viaţa aşa cum doream. Dacă doar o tăietură usturătoare cu cuţitul din piatră al evreilor mă despărţea de comunitatea apostolilor lui lisus, nici nu ar fi fost prea greu un astfel de sacrificiu. Trecusem eu deja prin suferinţe mult mai mari. Oare nu sunt în deşert ofiţeri din legiunea romană care, sătui de inflamaţiile continue provocate de nisipul fin, au recurs la tăierea prepuţului, ca să-şi protejeze sănătatea? Iar acest obicei îl au şi egiptenii şi arabii.

        Dar spiritul meu s-a revoltat împotriva acestui idei simple.

        Cele mai înalte autorităţi ale iudaismului, marii preoţi, cărturarii şi bătrânii poporului, ei toţi îl condamnaseră la moarte pe lisus din Nazaret. Să mă fi dus la templul lor pentru a mă converti, mai degrabă ar fi fost o trădare a lui lisus. Preferam să mă păstrez blând şi umil în inima mea, decât să obţin prin mijloace nesincere încrederea apostolilor.

        Măria din Beerot se oprise din plâns şi mă privea neliniştită, iar Myrina se uita la mine pierdută, întorcându-mi-se mie judecata normală, am spus hotărât:

        — N-are nici un rost să te sacrifici pentru mine, Măria din Beerot! Contrazicând principiile poporului ales de Dumnezeu, nu vei putea ajunge decât la pierzanie, fiindcă pentru fiii lui Israel eu nu sunt decât un păgân spurcat. Să-ţi aminteşti că pe asinul meu a călătorit mirele tău spre munte, fiindcă piciorul lui era rupt. Nu se cade să-ţi calci promisiunea ce i-ai făcut-o. De altfel, eu îţi voi oferi un dar bogat de nuntă, ca niciodată tu să nu depinzi de averea bărbatului tău. ^ftirtu/f' v'„ '

        Nu a mai plâns şi mi-a spus: A;: M't- >„..'.

        — Nerecunoştinţa este plata lumii şi înţeleg că toţi romanii sunt câini, îţi doresc să ai remuşcări când, întins între perne moi şi parfumate, îţi vei aminti de mine. Pentru că mâinile aceste ale mele au fost făcute să mângâie bărbaţii, nu să învârtă piatr de moară sau să coacă pâinea.

        Dar vorbele ei nu m-au mişcat. Eu presimt deja ce se va întâmpla cu ea. Îşi va pune bărbatul să lucreze ca un sclav şi) pe măsură ce va înainta în vârstă, va fi din ce în ce mai mult teroarea întregii familii. Dar s-ar putea să mă înşel.

        Ea a făcut tot ceea ce i-a stat în putere ca să mă înfurie, dar văzând că rămân indiferent, până la urmă s-a lipsit de această plăcere şi mi-a spusacordându-mi iertarea:

        — Eu ar trebui să te scuip în ochi. Din păcate, trebuie să accept darul tău ca să mă pot prezenta cu demnitate în fata părinţilor mirelui meu. Deşi nici nu-i vorba de un dar, ci mai degrabă de o datorie pe care trebui să o plăteşti, pentru că ţi-ai încălcat promisiunea.

        Cu toate că eram împins lăuntric să o întreb când îi voi fi făcut vreo promisiune, am fost prudent şi i-am trecut-o şi pe asta cu vederea, în timpul acestei discuţii, oamenii care trăseseră la han în acea noapte au plecat unul după altul, iar Măria Magdalena a venit să ne caute şi avea faţa senină şi plină de voie bună.

        — La ce bun atâtea vorbe? A spus ea. Veniţi să vedeţi cât este de frumoasă această lume scăldată în razele soarelui, împărăţia lui lisus este pe pământ! Nu mai sunt supărată pe nimeni, nici chiar pe apostolul Petru. Astă noapte am avut un vis din care am înţeles că bunătatea divină a coborât pe pământ. Porumbei albi au coborât din cer şi s-au aşezat pe capetele oamenilor. Şi pe capul tău, romanule, s-a pus un porumbel alb. Eu nu am calitatea sa resping pe nimeni, fiecăruia i se va da ceva, indiferent de meritele lui, şi nimeni nu va fi lăsat cu mâna goală. Un tată îl poate pedepsi pe un fiu nesupus, dar niciodată nu îl va abandona. De aceea eu nu fac deosebire între romani şi evrei, fiindcă şi unii şi ceilalţi sunt oameni care trăiesc sub acelaşi cer. Nu-i detest nici pe samarineni, chiar dacă vrăjitorul care mă transformase în sclava lui, folosindu-se de demonii din mine, era originar din SamariaApoi Măria Magdalena m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat pe arnândo obrajii. Fiinţa ei extraordinară radia în juru-i o forţă speciala Ş^ totul a fost luminos în faţa ochilor mei. Şi aş fi vrut să sar şi^ râd ca un copil. A îmbrăţişat-o pe Myrina, iar pe Măria geerot a mângâiat-o cu tandreţe numind-o fiică. De o mare bucurie am fost toţi animaţi şi am plecat din han fără să fi mâncat şi băut, dar nu ne-a fost nici foame, nici sete, pentru că împărăţia lui era cu noi, chiar dacă umblam pe drumul prăfuit al lumii.

        După-amiază am ajuns la Marea Galileii şi la casa Măriei

        ] Vlagdalena. Servitorii au salutat-o cu bucurie pe stăpâna casei, fiindcă nu ştiuseră unde este şi se temuseră că demonii cei de altădată se întorseseră din nou la ea. Pentru că Măria Magdalena plecase spre munte fără să spună nimănui nimic, însoţită doar de fylaria din Beerot.

        — Îmbrăcaţi-vă în veşminte noi, le-a spus ea servitorilor şi pregătiţi masă de sărbătoare pentru această noapte! Trăim cele mai fericite zile ale lumii, pentru că lisus din Nazaret, înviat din moarte, le-a apărut alor săi. Sunt mai mult de cinci sute de oameni care pot aduce mărturie că el este viu. Mergeţi în Magdala şi invitaţi-i pe toţi cei care vor să vină la ospăţ. Dar nu pe farisei, nu pe cei din fruntea sinagogii, nu pe cei din sfatul bătrânilor sau pe cei bogaţi. Chemaţi-i aici doar pe cei săraci şi mizerabili. Şi pe vameşi puteţi să-i chemaţi şi pe străini. Şi spuneţi-le tuturor: Măria Magdalena nu îi invită astăzi la masa ei decât pe cei păcătoşi. Pe cei fără de păcate ea nu-i cheamă. Nici Domnul nu i-a chemat la el pe cei fără de păcate, iar în faţa lui nimeni nu a fost impur. El a venit pe pământ pentru a-i ierta pe cei păcătoşi.

        Astfel le-a vorbit ea servitorilor şi era în extaz, iar ei toţi, scuturând din cap, s-au supus poruncii ei. S-a întors apoi spre mine şi m-a privit cu dragoste, a pus mâinile pe umerii mei şi a spus:

        — A venit ora despărţirii. Află ca eu te recunosc de fiu al împărăţiei lui, chiar dacă alţii te-au alungat. Vei mai avea destule zile rele, pentru că nimeni nu poate evita greşelile. Nu-ţi lăsa inima să se facă dură ca piatra, nu încerca să le scoţi altora ochii cu cucernicia ta, nu face promisiuni exagerate! Recunoaşte-ţi păcatele, chiar şi pe acelea pe care nu le-ai fi putut evita pentru că ai fost ispitit să le faci şi nu încerca să te amăgeşti spunându-ţi că nu eşti mai rău decât alţii, pentru că şi ei poate c-au fost ispitiţi să păcătuiască. Dar dacă, ispitit la păcat, suferi pentru păcatul ce-1 făptuieşti şi eşti disperat în loc să te bucuri, eşti pe cale de a te vindeca. Nu există păcat atât de mare pentru care el să nu te ierte dacă te vei căi şi te vei ruga din toată inima ta.

        Numai pe cel cu inima împietrită lisus nu-1 va putea ierta, fiindcă acela s-a depărtat singur de el. Eu sunt convinsă că nimeni nu se depărtează de el atât de mult încât să nu mai fie în stare s^ găsească drumul care duce la el, pentru că îndurarea lui est nemărginită. Urmând drumul care duce la împărăţia lui vei pute evita de multe ori răul. Am să-ţi încredinţez un mister ce mi s_ dezvăluit mie în vis: Drumul însuşi este împărăţia.

        Cu ochii strălucind de lacrimi m-a privit şi mi-a mai spus

        — Aceasta este doctrina Măriei Magdalena, doctrina care crescut în mine încă din vremea când îi ascultam învăţătura aşezată la picioarele lui. După toate cele ce s-au întâmplat, fiecare va vorbi despre el în felul lui şi după propria judecată. Poate că judecata mea nu este atât de dreaptă ca a apostolilor, dar cred că nu mă înşel mai mult decât ei înşişi se înşală.

        Şi ea a mai spus:

        — Mi s-a poruncit să mă abţin, fiindcă sunt femeie. Voi rămâne umilă şi tăcută în prezenţa lor. Dar ţie îţi voi spune că lisus, care s-a făcut om, a acceptat suferinţa trupului său pentru a salva lumea. El a ştiut ce urma să i se întâmple şi i-a anunţat clar, de multe ori, pe discipolii săi. El a vrut să se sacrifice pentru toţi, pentru a încheia Noul Legământ cu Dumnezeu, ştergând toate păcatele lumii, ca Fiu al Omului şi Fiu al lui Dumnezeu totodată.

        Preafericită este inima mea pentru el.

        Astfel mi-a vorbit ea, expunându-mi învăţătura ei, pe care eu nu am înţeles-o în întregime. Apoi am discutat despre darul pe care urma să-1 trimit din Tiberiada tinerei Măria. Cunoscând firea nestatornică a protejatei sale, Măria Magdalena ar fi vrut ca nunta să aibă loc cât mai repede. Apoi, ea intenţiona să meargă la Ierusalim pentru a se convinge dacă apostolii au tot ce le trebuie pentru a trăi cumsecade. Ei nu ştiuseră cât timp vor întârzia în Ierusalim, dar apostolul Toma îi spusese: Vom merge acolo şi vom aştepta împlinirea făgăduinţei, chiar de-ar fi s-aşteptăm şi doisprezece ani.

        Ea ne-a condus până la poartă, iar Măria din Beerot a vărsat atunci multe lacrimi amare şi i s-au umflat ochii de-atâta plânsŞi Myrina a plâns puţin, din prietenie pentru Măria Magdalena, în timp ce eu am simţit că orice mi s-ar întâmpla, aş putea reveni oricând în acel loc şi Măria Magdalena îmi valinişti inima. es bine să ştii că undeva există un loc unde cineva oricând aşteaptă cu o vorbă de mângâiere, chiar dacă niciodată nu te v întoarce acolo.

        Am mers în tăcere alături de Myrina până la Magdala, de unde am urmat drumul ce duce la Tiberiada. Nu eram obosiţi niciunul nici altul, aşa că ni s-a părut fără rost să închiriem o barcă, deşi am fi putut-o face la Magdala. Am privit atent împrejurul meu, am respirat aerul mării şi am înţeles că nu aveam nimic de făcut în această ţară ciudată. Dar nici nu eram atât de grăbit să plec din Galileea. M-am plimbat fără grabă pe malul Ghenizaretului cu apă limpede. Şi nu eram singur. Myrina mergea tăcută alături de mine.

        Am ajuns la porţile oraşului când soarele roşu al amurgului cobora de pe cer. Aveam de gând să traversez oraşul până la terme, dar în dreptul forumului lui Irod Antipa mi-a apărut pe neaşteptate în faţă un bărbat vânjos şi înalt, atât de absorbit în gânduri, încât era să mă răstoarne. Am fost nevoit să mă agăţ de braţul lui ca să nu cad. Tresărind, ca şi cum ar fi fost deşteptat dintr-un vis, şi-a îndreptat privirea spre mine şi abia atunci am văzut că acel bărbat era Simon din Cirene.

        — Pace ţie! I-am spus eu cu nu prea mult entuziasm, temându-mă că-mi va spune vreo vorbă rea.

        Dar el nu părea supărat pe mine. A zâmbit trist şi a spus surprins:

        — A! Tu eşti, romanule! Pace ţie!

        M-am desprins de braţul lui, dar nu mi-am continuat imediat drumul. Am rămas faţă în faţă şi ne-am privit. După acea memorabilă seară din casa lui, nu ne mai văzusem. Mi s-a părut îmbătrânit, deşi nu trecuse multă vreme de atunci. După ochii lui trişti şi aerul îngândurat, se putea înţelege că nici o bucurie nu mai găsea în această lume.

        Aş fi putut să plec fără să fi discutat ceva, dar mi-a trecut deodată prin minte că întâlnirea aceasta neaşteptată ar fi putut avea o semnificaţie.

        Oare m-ai iertat pentru cele ce s-au întâmplat atunci în casa ta? 1-am întrebat eu cu umilinţă. Toţi m-au acuzat, deşi eu nu cred să fi avut vreo vină. Dacă totuşi mai eşti supărat pe mine, te rog să mă ierţi!

        Nici nu am fost supărat pe tine, mi-a răspuns Simon din Cirene. De altfel, eu ţi-am trimis un mesager să-ţi spună că nu-ţi doresc ţie răul.

        Dar nici binele nu mi-1 doreşti, i-am spus eu. Nu-i aşa? Tu ai rupt legătura cu mine. Cel puţin acum eşti convins că nu sunt un magician? Care este părerea ta despre toate ce ni s-au întâmplat nouă în acea zi?

        A aruncat o privire în jurul lui. Forumul era pustiu la acea oră a zilei.

        — Ai încredere în mine, 1-am rugat eu ridicându-mi braţul. Eu vin de la muntele sacru, ca şi tine. Deci ce gândeşti?

        A suspinat şi a spus:

        — Erau mai mult de cinci sute de oameni acolo. Nu este deci ie mirare că nu te-am văzut. Dacă, într-adevăr, ai fost pe munte

        |iu îmi cunoşti deja părerea.

        Şi el a povestit:

        — Când am auzit că lisus este în drum spre Galileea, am plecat în mare grabă din Ierusalim. Mulţi au părăsit atunci oraşul, dar aşteptarea a fost lungăşi zvonurile atât de contradictorii, că nici nu am mai ştiut ce să cred. Mulţi au fost cei care s-au îndoit de faptul că lisus le-ar fi apărut la malul mării discipolilor lui şi unii dintre cei mai sceptici s-au întors deznădăjduiţi în Ierusalim.

        Dar viaţa a făcut din mine un om resemnat. Un sclav trebuie să ştie cum să suporte orice ar fi să i se întâmple şi, de fapt, eu am nişte afaceri în Galileea, aşa că nu mi-am pierdut timpul de pomană. Iar în inima mea doream ca apostolii lui să se fi înşelat, pentru că în acea aşteptare zadarnică îmi regăsisem liniştea şi nu mai voiam altceva decât să mă întorc în Ierusalim şi să-mi reiau viaţa pe care o dusesem mai înainte şi care îmi era pe plac.

        Acea viaţă, în care cel mai important era să dau fiilor mei tot ceea ce gândeam că este mai bun: credinţa poporului lui Israel, civilizaţia Greciei, pacea Romei, însoţite de câteva bunuri judicios distribuite din averea mea. Dar după ce am primit mesajul, am urcat pe munte şi 1-am văzut!

        Cu faţa încordată, Simon din Cirene, a continuat să-mi povestească supărat:

        — L-am văzut şi m-am convins că, într-adevăr, el a înviat din moarte. Eu sunt obligat deci să cred că el este Hristosul. Iar acum, eu trebuie să încep totul de la început. Deci pe acest pământ există şi altceva, pe care ochiul nu îl poate vedea, pe care mâna nu îl poate atinge şi care nu poate fi măsurat cu nici o unealtă de măsură. Este tulburător când înţelegi că aşa ceva există! Aş vrea să blestem ziua în care drumurile noastre s-au întretăiat şi când mi s-a dat mie să-i port crucea. Tot ceea ce eu credeam că am construit durabil pentru copiii mei se dovedeşte acum a fi atât de fragil. Şi asta, numai din cauza lui. Tu vrei sa ştii care este părerea mea despre toate lucrurile acestea ciudateEi bine, am reflectat mult la ceea ce trebuie să fac ca să fiu demn de el, pentru ca fiii mei să fie primiţi ca cetăţeni ai împărăţiei lui.

        Legile pe care el le-a decretat sunt, fără îndoială, nedrepte şi nemiloase pentru un fost sclav care s-a îmbogăţit după ce şi-a dobândit libertatea. Dar acum, după ce m-am convins de învierea lui, eu nu am de ales şi trebuie să mă supun legilor lui. Am sperat că voi avea cel puţin posibilitatea de a mă târgui cu el, aşa cum se petrece în toate afacerile comerciale dintre doi oameni normali. Dar el nu este doar un om! După ce 1-am văzut în această noapte pe munte, am înţeles că nici o târguiala nu se poate face cu el. Eu trebuie să devin sclavul lui. Nu există scăpare.

        Şi doar el va hotărî după aceea dacă mă va elibera sau nu. Eu nu pot face nimic, în aceste gânduri mă cufundasem, romanule, când eram cât pe ce să ne lovim unul de altul pe stradă.

        — Ai uitat că sunt roman, i-am spus eu. Un păgân pe care poate c-ar trebui să-1 eviţi.

        Simon din Cirene m-a privit uimit şi a spus:

        — De ce-ar fi fiii lui Israel mai buni decât romanii sau grecii?

        Acest lucru nu-1 înţeleg când trebuie să privesc totul cu alţi ochi.

        Dar este treaba lui lisus să-i deosebească pe cei drepţi de cei răi. Aş fi nebun de mi-aş imagina că-i pot deosebi eu pe cei care sunt ai lui de cei carenu sunt. Chiar şi în această privinţă el nu este drept. Iar dacă mă gândesc bine, tot ce este în legătură cu el mi se pare neclar.

        Nu sunt dintre aceia care-şi imaginează că vor dobândi fericirea supremă trăind singuri în pădure sau la marginea societăţii.

        Pentru mine, faptele sunt mai importante decât gândurile şi-mi este indiferent că trăiesc printre evrei sau printre romani, în orice caz, presimt că se vor schimba multe lucruri în ludeea din cauza acestui mister al pâinii şi vinului. Mi s-a mai spus că el ar fi plâns soarta Ierusalimului. Dacă se va adeveri că templul nu salvează pe nimeni, cine ştie, poate că voi avea totuşi norocul să ajung la timp, pentru a-mi salva bunurile. Pentru mai multă siguranţă, aş pleca eu cu fiii mei într-o altă ţară, dar deocamdată nu ştiu ce să spun.

        Glasul lui Simon din Cirene a fost jalnic şi el a sărit de la una la alta, parcă şi mai descumpănit ca înainte. Din curiozitate.

        — Am întrebat:

        — I-ai vorbit lui, acolo, pe munte?

        Simon din Cirene m-a privit ca un nebun şi a spus:

        — Cum m-aş fi putut eu încumeta să-i vorbesc? Pentru mine a fost de ajuns că 1-am putut vedea., t,.”.,.,.,.,.,., t 371

        — Cei unsprezece apostoli nici nu vor să audă de mine, i-arn spus eu stânjenit. Iar Petru mi-a interzis chiar şi să vorbesc despre lisus, fiindcă sunt roman.

        Dar Simon din Cirene nu a râs de mine şi a spus serios: Când vor avea ei vârsta mea şi vor fi trecut prin suferinţele prin care am trecut eu, vor înţelege mai bine. Ei nu sunt decât oameni, iar oameni perfecţi nu există. Nu trebuie totuşi uitat că ajunşi pe o poziţie atât de importantă, bărbaţii înceţi şi simpli fac mai puţin rău decât cei inteligenţi şi avizi de putere. Pentru mine este de ajuns că ei nu vor ascunde toată moştenirea pe care le-a lăsat-o lisus. Dar mare lucru nu vor putea face atâta timp cât împărăţia lui va depinde doar de ei, cei unsprezece apostoli Totuşi, este mai bine că moştenirea lui lisus nu a căzut pe mâna cărturarilor făţarnici. Pentru că apostolii vor creşte odată cu faptele lor. Aşa s-a întâmplat şi mai înainte cu profeţii.

        Ce înţelegi tu prin moştenirea lui lisus? Am îndrăznit să îl întreb. Spune-mi!

        Fără să ne fi dat seama, am mers unul lângă altul prin forum, înainte şi înapoi, discutând cum obişnuiesc să facă sofiştii, iar în tot acest timp Myrina a stat pe piatra miliară să-şi odihnească picioarele. Simon din Cirene s-a oprit şi m-a privit cu ochii lui trişti, lăsând să-i cadă mâinile a neputinţă.

        — De-aş putea-o şti! S-a tânguit el. Multe am auzit vorbindu-se despre lisus când am fost în aşteptare. La un moment dat, începusem să cred că toată această învăţătură nu era decât expresia rătăcirii unui profet. După primele predici din Galileea, mama şi fraţii lui, considerându-1 nesăbuit, au încercat zadarnic să-1 întoarcă acasă. Unii înţelepţi gândesc chiar că toate miracolele le-a făptuit cu ajutorul unui oarecare spirit al răului, numit Belzebut. De aceea, până la urmă, nu am mai dat eu nici un credit zvonurilor şi nici celor care-1ascultaseră, fiindcă unii auziseră ceva iar alţii altceva şi sunt mulţi cei care afirmă că lisus se exprima în moduri diferite chiar şi în cursul aceleiaşi zile. Oare tu îţi poţi imagina cât de înspăimântat am fost eu când am înţeles că omul, a cărui cruce o purtasem pe umerii mei până la dealul Golgotei, a înviat din moarte? Eu nu neg adevărul lui, dar nu îl pot înţelege.

        Împreunându-şi mâinile, a zis în continuare:

        — Şi ne iartă nouă păcatele noastre, căci şi noi înşine iertau1 tuturor ce ne greşesc nouă. Eu am înţeles sensul acestei învăţături, dar nu mi-am putut înfrânge răzvrătirea, pentru că este o învăţătură amară. El îmi cere deci să-1 iert pe Irod Antipa, care nu mi-a înapoiat banii împrumutaţi. Trebuie să-ţi spun că de fiecare dată când vine în Ierusalim, acest om făţarnic îl trimite la mine pe intendentul Chusa, ca să-1 împrumut cu bani. Este drept că nu trag speranţă să recuperez vreodată aceşti bani şi că, din fericire, nu sunt sume importante, ci mai degrabă atenţii disimulate, ca Irod să nu aducă prejudicii afacerilor mele din Pereea şi Galileea. Eu am impresia c-ar trebui să mă duc la principe şi să-i spun că-1 absolv de toate datoriile, şi nu doar din vârful buzelor, ci din toată inima. Parcă nu-mi vine s-o fac, când ştiu că el şi-a bătut joc de lisus mai înainte ca acesta să fie răstignit. Adevărul este că eu i-am iertat deja de datorii pe câţiva galileeni nu prea bogaţi. La început mă gândisem să unesc terenurile lor într-o singură proprietate, pe care să o înscriu pe numele fiului meu Rufus, dar fiind aceştia oameni cu familie, care s-au îndatorat din cauza triplului tribut, le-am iertat lor datoria neplătită. Eu nu ţi-am povestit asta pentru a mă făli cu faptele mele bune. Lisus a spus că mâna stângă nu trebuie să ştie ce face mâna dreaptă, cu atât mai mult un străin nu trebuie să ştie ce face mâna mea dreaptă, dar eu aş fi vrut ca tu să-mi dai un sfat. Oare nu crezi c-ar fi mai bine să transfer pe numele unor oameni săraci banii pe care principele mi-i datorează, decât să-1 iert de achitarea datoriei?

        El vorbise serios despre toate astea, aşa că i-am răspuns cu prudenţă: Tu eşti prea preocupat de bunurile tale şi de datornici. Şi eu sunt un om bogat, dar, să spun drept, nu mă interesează ce avere am în acest moment. Poate pentru că am devenit bogat fără să fi făcut vreun efort şi într-un mod pe care unii îl consideră neonorabil, în orice caz, eu te sfătuiesc să ai răbdare şi să nu acţionezi orbeşte. Se spune că apostolii şi-au propus să rămână în Ierusalim până când o anume promisiune făcută de lisus se va împlini, când lumină se va face asupra tuturor lucrurilor, de-ar fi să aştepte chiar şi doisprezece ani. De ce te grăbeşti tu, când ei au atâta răbdare să aştepte?

        Pentru că sunt un bărbat aspru şi rău, a răspuns el fără ezitare, ca şi cum la această întrebare chibzuise deja dinainte.

        Vreau să obţin cât mai repede iertare pentru faptul că am fost necruţător cu cei care mi s-au îndatorat mie.

        I-am zis:

        — Tu pe toate le gândeşti ca un negustor. Tu îţi imaginezi că, dând ceva, trebuie întotdeauna să primeşti o recompensă. Eu nu tred că cineva va primi răsplată de la lisus pentru meritele lui jlisus s-a făcut om pentru a răscumpăra el însuşi păcatele lumii pentru că omul nu-şi va putea niciodată răscumpărapropriile păcate. Aparent, acest lucru n-are nici un sens, dar tu însuţi ai spus că, pentru judecata unui om, doctrina lui este plină de învăţături absurde.

        Simon din Cirene şi-a strâns fruntea în mâini şi a zis suspinând Eu nu-ţi înţeleg vorbele şi mă doare din ce în ce mai mult capul. Deci tu crezi că doar trufia sclavului ajuns negustor mă împinge pe mine să-mi cumpăr iertarea păcatelor? Tocmai tu să-mi explici această ciudată parabolă a răscumpărării! Oare n-ai spus că ţi-au interzis să mai vorbeşti despre lisus din Nazaret?

        Dă-mi iertare! Am murmurat eu învinuindu-mă în gând pentru nestatornicie. Ai dreptate. Cine sunt eu oare ca să te învăţ pe tine? Dar tu mi-ai cerut sfatul, de aceea m-am rătăcit într-un astfel de răspuns. Adevărul este că nu înţeleg mai mult decât tine şi poate că nici cât tine nu înţeleg, pentru că tu eşti mai vârstnic decât mine şi trecut prin mult mai multe încercări. Caută-i împărăţia în felul tău! Eu îi voi căuta în felul meu împărăţia.

        Oprindu-ne noi lângă piatra miliară1 a oraşului, pe care stătea Myrina, Simon din Cirene a atins distrat obrazul ei cu mâna lui aspră, a oftat şi a spus:

        — O! De-aş fi avut o fată! Întotdeauna mi-am dorit. Să fi avut şi o fată pe lângă cei doi băieţi, poate că inima mea ar fi fost mai îngăduitoare.

        Apoi şi-a privit mirat mâna cu care atinsese obrazul Myrinei.

        Era deja seară şi în oraş fuseseră aprinse torţele.

        Noi am vorbit mult, a spus el. Şi pe măsură ce am vorbit, toată fiinţa mea s-a umplut de nelinişte. A fost de ajuns să ating obrazul fiicei tale şi s-a risipit tot răul. Acum mă simt bine.

        Myrina nu este fiica mea, i-am răspuns eu. Nu sunt chiar atât de bătrân să-i fiu tată. Este sora mea şi nu înţelege limba fiilor lui Israel.

        A fost împreună cu tine pe munte, nu-i aşa? M-a întrebat Simon din Cirene. Am înţeles asta de-ndată ce i-am atins obrazulJn schimb, când ne-am întâlnit şi te-ai sprijinit de braţul m^u, atingerea ta nu mi-a spus nimic. Atingerea ei mi-a adus pace io inimă şi nici capul nu mă mai doare. Nu ne fusese deci data

        1. Piatra miliară – piatra care marca distanţa de o milă romană (o mie de întâlnirea pentru a-ţi asculta vorbele înţelepte, ci pentru a mângâia obrazul acestei fete.

        Se arătase nedrept cu mine, dar nu am vrut să-i stau împotrivă, pacă într-adevăr obţinuse pace în inimă doar mângâind obrazul Myrinei, n-avea nici un rost să i-o stric eu cu vorbe inutile, piscuţia cu el mă obosise mai mult decât tot drumul acelei zile şi tare-aş fi vrut să mă întorc cât mai repede la han ca să mă pot odihni. Dar Simon din Cirene a insistat să ne însoţească şi am pornit ţinând-o amândoi de mână pe Myrina, care a mers între noi. Ajunşi în dreptul unui han luminat, Simon din Cirene ne-a invitat la cină. Era un loc unde evreii lipsiţi de prejudecăţi stăteau la aceeaşi masă cu păgânii.

        Am frânt deci noi pâinea împreună şi am mâncat peşte şi salată şi nimeni nu s-a arătat ofensat de faptul că Myrina mănâncă la aceeaşi masă cu bărbaţii. Simon a cerut hangiului să amestece pentru noi vinul cu apă, dar el nu a băut decât apă. Ochii Myrinei au devenit mai strălucitori şi obrajii palizi au prins culoare şi nici eu nu m-am simţit rău după acea masă îmbelşugată şi dupăvinul bun. In timpul mesei, Simon din Cirene a vorbit absolut diferit decât mai înainte, în forum, cu o voce caldă şi blândă. Şi ne-a povestit el în dialectul grecesc din Cirene:

        — Pe partea cealaltă a lumii există o împărăţie redutabilă. De acolo vine mătasea atât de mult apreciată la Roma. Prin multe, foarte multe ţări trece drumul mătăsii şi din acea împărăţie până la Tyr, cei ce se încumetă la un astfel de drum, ajung abia după doi ani de călătorie. Dacă pământul Imperiului Roman este roşu, pământul acelei împărăţii a mătăsii este galben, iar oamenii care locuiesc acolo au pielea galbenă. Şi nu este doar o poveste, pentru că, în oraşul Tyr, eu am văzut cu ochii mei un om cu pielea galbenă şi nu era el aşa din cauza vreunei boli. De altfel, acel bărbat s-a jurat că în ţara lui toţi oamenii au pielea galbenă, din creştetul capului până-n vârful degetelor de la picioare. El a spus că în ţara lui, care e mai puternică decât Roma, există o civilizaţie pe lângă care civilizaţia romană ar putea fi considerată barbară.

        Dar fiind acest bărbat cu piele galbenă în exil, eu cred că, într-o oarecare măsură, el a exagerat. Dar el a povestit şi despre un rege ciudat care, după ce 1-a detronat pe regele ce domnea în acea împărăţie galbenă, s-a proclamat Fiul Cerului şi a schimbat ordinea veche, declarând că pământurile aparţin tuturor şi că nimic nu aparţine nimănui. Toată lumea avea deci obligaţia de a cultiva pământurile comune, în timp ce regele se îngrijea Ca.

        Fiecare să primească după nevoile lui. Lucrul acesta s-a întâmplat nu demult, iar Fiul Cerului a guvernat ţara galbenă timp 3 douăzeci de ani. Iar la Tyr a ajuns vestea că ţăranii 1-ar f răsturnat pe acel rege, iar noul suveran a reinstaurat vechil obiceiuri. Iar exilatul galben a părăsit imediat oraşul ca să ajune” în ţara sa, unde, mai înainte de urcarea pe tron a regelui posedat de demoni, ocupase o funcţie importantă.

        Şi Simon din Cirene a spus în continuare: în această istorie sunt amestecate, fireşte, şi un mare număr de legende. De pildă, omul cu pielea galbenă pretindea că viermii din acea împărăţie fabricau mătasea, oamenilor nerămânându-le altceva de făcut decât să culeagă firele şi să le ţeasă. M-am gândit de multe ori la acel Fiu al Cerului şi la ordinea lui absurdă. În imperiul Roman, o astfel de idee nici n-ar fi prea greu de realizat fiindcă doar o minoritate de oameni este proprietara terenurilor st prindu-şi-le continuu, în timp ce toţi ceilalţi sunt sclavi sau zi ieri. Iar dacă este aşa, ce importanţă are pentru majoritatea os menilor dacă pământurile sunt proprietate comună sau participară? Iar când am reflectat eu la lisus din Nazaret, am fost înspăimântat de ideea că poate el propune o astfel de ordine pe pz mânt. O ordine în care toate bunurile sunt comune şi nimeni m posedă nimic. Doar un fost sclav poate aprecia pericolul ce-1 re jrezintă o atare ordine lipsită de sens. Pentru că şi un sclav ai î nevoie să posede ceva, cât de mic şi de neînsemnat ar fi acel ce ra, altfel n-ar putea trăi. Îmi amintesc că la Cirene erau sclavi ca -e se mândreau cu lanţurile de fier de la picioare, fiindcă unii aT sau lanţuri mai groase şi mai grele decât alţii. Orice-ar fi, ac am sunt uşurat, fiindcă ştiu că împărăţia lui lisus din Nazaret ni este din această lume. Dacă lisus ar fi avut pretenţia să în emeieze o astfel de împărăţie pământească, ar fi trebuit să se m scă împărat laRoma, nu rege în ludeea.

        Nu este tocmai prudent de discutat chestiuni politice în Io uri publice, i-am atras eu atenţia lui Simon din Cirene. După ca; e am înţeles eu, împărăţia lui lisus a coborât pe pământ la m şterea lui şi va mai rămâne încă printre noi, invizibilă, fără ca vr mnul dintre puternicii acestei lumi să o poată descoperi. Ei ^ vo putea persecuta pe adepţii lui lisus, dar nu-i vor putea distrug6 ni iodată împărăţia, fiindcă împărăţia lui se află înăuntrul ru a dintre noi.

        37i Dar prietenul meu Simon a clătinat din cap cu un aer dezamăgit gi a murmurat: Se vede că nu ai trecut prin multe încercări şi că nu cunoşti natura umană! Fiul Cerului a fost răsturnat după douăzeci de ani de domnie şi, orice s-ar zice, ordinea lui absurdă poate fi înţeleasă. Cum ar putea să dăinuiască împărăţia invizibilă după ce lisus va pleca? Crede-mă, după moarte, pe pământ amintirea lui nu va dura mult. Oare cum ar putea cineva, care nu a văzut cu ochii săi că lisus este, într-adevăr, fiul lui Dumnezeu, să fie credincios unei împărăţii invizibile? Dacă doctrina lui ar fi fost cel puţin pe măsura raţiunii umane, pentru o oarecare vreme s-ar fi putut păstra o parte din învăţăturile lui.

        Deci tu nu crezi că numele lui şi cauza lui vor schimba lumea? 1-am întrebat eu cu inima plină de tristeţe.

        Nu! A răspuns el sincer. Pentru că Dumnezeu însuşi nu poate schimba nimic. Nici lumea, nici omul. După ce 1-au văzut pe lisus că a săturat cinci mii de oameni doar cu cinci pâini de orz şi doi peşti, galileenii au venit să-1 ia cu sila şi să-1 facă rege.

        Dacă ei i-au înţeles atât de greşit vorbele, în ce fel îl vor înţelege aceia care niciodată nu 1-au văzut? Şi nu uita că doctrina lui este suspectă şi periculoasă. El i-a chemat pe toţi păcătoşii, iar de pe cruce le-a promis împărăţia chiar şi tâlharilor cei împreună cu el răstigniţi, sau cel puţin aşa spun aceia care au fost de faţă. Pe scurt, dacă un răufăcător, care nu are nimic de pierdut, poate fi interesat de învăţătura lui, neîndoielnic autorităţile o vor împiedica să se răspândească.

        Cu zâmbetul pe buze, Myrina i-a mângâiat barba şi privindu-1 în ochi i-a zis:

        — De ce eşti neliniştit şi de ce-ţi faci atâtea griji pentru răspândirea învăţăturii lui lisus? Poate că nici tu, nici fratele meu Marcus, nici eu, n-ar trebui să ne gândim la asta. Mai bine ne-am bucura, pentru că noi am avut fericirea să-1 vedem. El este lumina noastră binefăcătoare, iar eu nu mă voi mai simţi niciodată singură în această lume, după ce am avut norocul să-1 văd. De ce Vorbeşti tu oare doar despre răul tenebrelor?

        Am fost amândoi surprinşi de vorbele Myrinei, pentru că până atunci ea doar ascultase în tăcere. Şi cu toate că ne-am simţit ruşinaţi de frivolitatea discuţiei noastre, am fremătat amândoi de bucurie, privind chipul luminos al Myrinei. Împărăţia lui lisus era cu noi şi am simţit din toată inima că-i iubesc şi pe Myrina, şi pe Simon din Cirene. Am rămas tăcuţi toţi trei multă vreme 8- ne-am privit unul pe altul, fără să ne pese de zgomotele şi agitaţi comesenilor.

        Generos, Simon din Cirene a ţinut să plătească consumaţia apoi ne-acondus până la termele Tiberiadei, luându-şi rămas-b'u ' de la noi în dreptul hanului grecesc.

        Şi am dormit cu draperiile trase până aproape de miezul zilei atât de obosiţi am fost de drum şi de toate câte se întâmplaseră şi încă ne erau pline inimile de bucurie când ne-am deşteptat.

        Dar m-am întristat când mi-am adus aminte că trebuie să mă duc la Claudia Procula, pentru a-i povesti despre tot ceea ce văzusem pe munte. Myrina mi-a observat întristarea şi m-a întrebat care-i cauza schimbării mele. Eu i-am povestit despre soţia procuratorului şi despre starea sănătăţii ei, iar Myrina s-a oferit să vină împreună cu mine pentru a-i duce împreună mesajul bucuriei noastre fiindcă amândoi fuseserăm martorii unui eveniment extraordinar.

        Dar, mai înainte de orice, eu simţeam nevoia să mă primenesc şi să mă scap de veşmintele murdare şi mirosind a transpiraţie.

        În plus, nu vedeam nici un motiv să mai port barbă şi să-mi ascund originea romană. Aşa că m-am dus la terme şi m-am lăsat pe mâna unui bărbier, care mi-a tăiat complet barba, mi-a aranjat coafura şi mi-a depilat tot părul de pe corp. După ce mi s-a făcut un masaj ce mi-a alungat restul oboselii şi mi-a fost uns trupul cu ulei parfumat, m-am îmbrăcat în veşminte romane şi i-am dăruit sclavului maseur straiele mele evreieşti. După ce am redobândit vechea mea înfăţişare, am simţit un fel de ruşine faţă de mine însumi pentru că voisem să câştig bunăvoinţa fiilor lui Israel lăsându-mi barba să crească şi purtând franjuri la marginea veşmintelor. Ajuns în camera mea de la han, am scos inelul de aur din punga cu bani şi 1-am pus pe degetul mare.

        Myrina s-a întors de la terme cu coafura frumos aranjată şi faţa îngrijită. Purta o tunică albă brodată cu fir de aur. Ne-ani uitat unul la altul ca şi cum atunci ne-am fi văzut prima data.

        Alături de o fată ca ea, ar fi trebuit să fiu mândru, atât în faţa bogaţilor clienţi ai staţiunii termale cât şi în faţa Claudiei ProculaDar veşmântul scump şi faţa fardată o înstrăinau parcă de mineCred că-mi plăcuse mai mult tânăra fată cu chip palid şi veşmânt modest, ce dormise în braţele mele pe coasta muntelui.

        Cu siguranţă că ea se aranjase astfel pentru a-mi face nne plăcere, aşa că nu i-am spus nimic, chiar dacă până şi vechil6 el sandale de dansatoare mi se păreau mai frumoase decât încălţările vopsite pe care le purta acum în picioare. Ea m-a privit mirată şi a spus:

        — Eşti la fel ca atunci când te-am văzut prima dată, în drum spre Joppe. Purtai veşminte ca acestea când mi-ai dăruit acea monedă grea de argint. Poate că este drept să-mi aminteşti cine eşti tu şi cine sunt eu. S-ar părea că nu am fost prea inspirată când ţi-am cerut să mă iei cu tine la soţia procuratorului Iudeii.

        I-am amintit de bucuria cu care ne-am privit unul pe altul după ce ne-am deşteptat dimineaţa şi i-am mai spus:

        — Crede-mă că mă săturasem de mirosul veşmintelor asudate din lână şi de barba care nu-mi este proprie şi voiam să mă simt curat. Şi află că, la felcum astăzi preacucernicii fii ai lui Israel o iau la fugă când văd doar umbra mea, tot aşa s-ar putea ca-ntr-o zi toţi oamenii din lume să scuipe când vor vedea un fiu al lui Israel, în orice caz, credeam că te vei bucura văzându-mă astfel.

        Şi, uite-aşa, pe neaşteptate, între noi a apărut o oarecare răceală.

        Şi am început să gândesc dacă nu cumva fac o imprudenţă luând-o cu mine la Claudia Procula. Dar inima mi-a spus că astfel de gânduri sunt trădătoare, iar eu nu voiam să o trădez. A ezitat mult timp să mă însoţească. Exact în clipa când a acceptat, a venit un servitor care m-a anunţat că soţia procuratorului mă aşteaptă.

        În apropierea palatului de vară am constatat că ceata curioşilor nu mai era acolo şi că soldaţii cu mantii roşii din garda principelui Irod Antipa dispăruseră, lăsând locul unui singur soldat sirian din legiunea romană, care ne-a făcut semn că trecerea este liberă.

        Aşadar, vizita la Tiberiada a soţiei procuratorului Iudeii devenise un fapt banal, iar Claudia Procula o oarecare femeie din înalta societate, venită la băi ca multe altele.

        Nu făcuse nici o pregătire specială şi m-a primit într-o cameră unde se pare că până atunci se odihnise în spatele unui paravan a cărui pânză era fluturată de aerul ce intra pe fereastra deschisă.

        Nu era fardată, iar ridurile din jurul ochilor şi de la comisura buzelor îi puneau în evidenţă bătrâneţea, în schimb avea un aer calm şi mulţumit şi părea că nu mai este încercată de vreo suferinţă. S-a uitat cu curiozitate la Myrina şi mi-a aruncat o privire interogativă.

        — Este sora mea, Myrina, am prezentat-o eu. Am fost împreună pe munte. Dar dacă am venit împreună cu ea, Claudia, as vrea să vorbim doar în trei.

        După câteva clipe de gândire, i-a ordonat doamnei de companie să se retragă, dar nu ne-a invitat să ne aşezăm şi a trebuit să stăm în picioare în faţa ei. Iar ea s-a pornit să vorbească curte nitor, cercetând-o continuu din ochi pe Myrina. Şi a spus:

        — Ce păcat că nu ai fost cu mine la ospăţul prinţului Irod! Ai fi putut afla multe lucruri interesante despre obiceiurile acestei ţări. Trebuie să spun că Irod este mult mai bun decât reputaţia pe care o are şi suferă sincer pentru situaţia lui mai puţin obişnuită. Mi-a dăruit un colier persan cu trei rânduri de perle şi am vorbit deschis despre toate. Dar fiica lui, Salomea, este într-adevăr, o târfă neruşinată şi face ce vrea din el, în profitul mamei sale, Irodiada, care nici nu-i prea tânără. S-ar părea că incestul nu este un lucru de ruşine în ochii descendenţilor lui Irod cel Mare, ci mai degrabă o tradiţie, în orice caz, noi, romanii, nu suntem competenţi să judecăm moravurile orientalilor, care cel puţin ştiu să se facă plăcuţi când vor. Irodiada nu-i lipsită de perseverenţă şi-şi ştie bine scopul. Dorinţa ei este să-şi facă soţul rege, aşa a lăsat de înţeles în timpul discuţiilor. Pentru Ponţiu Pilat este un lucru foarte important ca principele Irod să rămână în relaţii bune cu Tiberiu, chiar dacă Irodiada ştie prea bine că împăratul este un bătrân bolnav şi neputincios. Tu ştii că PonţiuPilat este de partea lui Sejanus, căruia îi datorează funcţia de procurator al Iudeii. Lucrurile sunt aşa cum sunt şi de aceea Pilat şi Irod au tot interesul să meargă mână-n mână. Acest lucru 1-am înţeles şi eu şi Irodiada. Călătoria aceasta la băile Tiberiadei dovedindu-se roditoare, sunt gata acum să mă întorc în Cesareea.

        Adevărul este că, în ciuda imprudenţei neobişnuite, Claudia Procula nu dezvăluise nici un secret, fiindcă oricărui om cu bun-simţ aceste lucruri îi sunt cunoscute, împăratul Tiberiu este un om bolnav, toată lumea o ştie, încât doar numele lui Sejanus este de ajuns să fie rostit, ca orice roman cumsecade să intre în panică, în fond, toată lumea aşteaptă momentul când acesta va obţine calitatea de tribun şi ca atare puterea oficială. Am crezut ca amfitrioana casei voia să ştie dacă Myrina înţelege limba latina şi ca de aceea o privea atât de stăruitor. Dar, pe neaşteptate, ea a exclamat:

        — Pentru numele zeiţei Hecate şi a câinelui ei negru! Aceasta fată este portretul viu al Tulliei!

        Am privit-o înspăimântat pe Myrina şi pentru o clipă am avut impresia că, într-adevăr, îţi seamănă, Tullia. Am fost convins ca niciodată nu-ţi voi trimite scrisorile acestea şi că dorinţa de a te vedea se stinsese pentru eternitate, atât de multă ură şi repulsie am simţit când te-am regăsit, în acea clipă absurdă, întruchipată în fiinţa Myrinei. Dar iluzia dispărând, am cercetat chipul Myrinei şi am înţeles că în ea nu există nimic din tine. Cu toate astea, Claudia Procula a continuat cu maliţiozitate:

        — Ea, într-adevăr, seamănă cu Tullia. Este drept că nu are ochii ei negri şi strălucitori, linia fină a nasului şi buzele ei pline, dar în rest, nimic de zis, este absolut la fel ca Tullia.

        Eu nu ştiu cu ce intenţie a spus toate aceste absurdităţi Claudia Procula sau poate că a vrut să-şi bată joc de Myrina, în orice caz, te asigur, Tullia, că trăsăturile chipului acestei tinere grecoaice sunt absolut diferite de trăsăturile chipului tău. I-am spus mâniat Claudiei Procula: Dă-i pace acestei fete! Ea ştie că nu este o frumuseţe. Cât despre mine, nu vreau să-mi amintesc de Tullia. Dar acum este timpul să vorbim greceşte. Vrei să ştii ce s-a petrecut pe munte sau nu mai vrei?

        Se-nţelege că vreau! A strigat Claudia Procula, amintindu-şi deodată de scopul vizitei mele. Povesteşte-mi tot ce s-a întâmplat!

        Oare 1-ai văzut până la urmă pe lisus din Nazaret?

        Amândoi 1-am văzut, i-am spus eu. Este adevărat că lisus a înviat. El este viu.

        El este viu, a rostit în şoaptă Myrina.

        Dar Claudia mi-a pus o întrebare surprinzătoare:

        — De unde ştii că acela pe care 1-ai văzut era într-adevăr lisus din Nazaret?

        Pentru câteva clipe am fost descumpănit, dar apoi am spus: El a fost. Cine altul să fie? Dar acolo erau cinci sute de oameni şi cei mai mulţi îl cunoşteau dinainte. Iar eu i-am văzut chipul de aproape şi acest lucru îmi este de ajuns. El nu este un om obişnuit, pe care să-1 poţi uita.

        Nici un om nu are privirea lui, a spus Myrina.

        Dar voi 1-aţi văzut noaptea, a spus Claudia Procula privindu-ne cu interes. Oare nu era o noapte neagră şi fără lună?

        Noaptea a fost într-adevăr întunecată, am admis eu, dar suficient de clară pentru a-1 vedea şi a nu mă înşela asupra identităţii lui.

        Eu nu mă îndoiesc că el era el şi aşa mai departe, a spus Claudia ridicându-şi braţele, însă, pe de o parte eu 1-am primit aici de multe ori pe medicul curţii lui Irod, iar pe de alta, Irodiada însăşi mi-a vorbit despre el. Este ştiut că mulţi oameni l-au recunoscut pe lisus din Nazaret într-un oarecare bărbat ciudat care umblă prin toată Galileea. Părerile sunt împărţite şi nirnen' dintre cei ce zic că l-au întâlnit nu este în stare să-i descrip înfăţişarea. La curtea lui Irod, nimeni nu crede că acel bărbat ciudat este lisus. Toţi gândesc c-ar fi vorba despre un nebun sau despre un posedat de demoni, care singur şi-a făcut răni la mâini şi la picioare. Se mai spune că apostolii au pus pe vreunul de-al lor să se dea drept lisus în faţa oamenilor simpli şi naivi.

        Observându-mi privirea, Claudia Procula a spus întru apărarea sa:

        — Am relatat doar ceea ce au spus alţii. Nu înţelege că acestea ar fi părerile mele. Sunt, de altfel, mai multe opinii în legătură cu învierea lui lisus. Există o sectă iudaică ai cărei membri trăiesc într-o casă izolată din deşert, la malul Mării Moarte. Au totul în comun, mănâncă împreună şi sunt botezaţi cu apă. Se spune că, din cauza postului, rugăciunilor şi castităţii, au ajuns la un atât de înalt grad de sfinţenie, încât nu mai sunt asemenea oamenilor obişnuiţi, iar veşmintele lor albe răspândesc lumină în întuneric. Acea comunitate iudaică întreţine relaţii secrete nu doar cu Ierusalimul, ci şi cu alte ţări. Persecutaţi de Irod cel Mare, oamenii acelei secte din deşert s-au refugiat la Damasc, de unde s-au întors acum, după moartea lui lisus din Nazaret.

        Dar mare lucru nu se ştie despre ei, fiindcă ei nu primesc pe nimeni. Se ştie doar că există o ierarhie bazată pe gradul de înţelepciune şi că cei mai înţelepţi au cunoştinţe superioare celor mai înţelepţi oameni din această lume. Medicul meu, care a discutat cu mulţi erudiţi despre lisus, mi-a spus ieri că poate această sectă, dintr-un motiv pe care noi nu-1 cunoaştem, ar fi urmărit activitatea lui lisus şi 1-ar fi protejat. Faptul că doi membri respectabili ai sanhedrinului s-au ocupat de înfăşurarea în giulgiu a lui lisus şi punerea lui în mormânt este deja ceva deosebit de suspect. Măria Magdalena, care s-a dus în zorii zilei la mormânt a fost înspăimântată de o formă strălucitoare, Pe care a crezut-o înger. Apostolii nu sunt oameni prea înalţi şi în nici un caz nu pot înspăimânta pe cineva. Ei nu ar fi avut curaju să fure corpul neînsufleţit al lui lisus. Dar oamenii deşertului a fi putut-o face. Apoi, ei ar fi putut reînsufleţi prin vrăjitor16 trupul mort sau ar fi putut pune pe unul din ei să facă pe din Nazaret. Este greu de înţeles de ce vor ei ca poporul să creadă în învierea lui lisus. Poate că au interesul să mai micşoreze din autoritatea templului. Pentru că nu întotdeauna este vorba despre interese politice, cum bine spune înţeleptul meu medic. Tot atât de bine ar putea să aibă interese legate de credinţă, dar numai ei ştiu despre ce este vorba. Ei sunt prea înţelepţi pentru a risca mult timp cu această înşelătorie. Istoria aceasta s-a terminat când el, oricine ar fifost să fie, s-a arătat pe munte adepţilor lui lisus din Nazaret.

        Văzând cu câtă uimire şi îndoială o urmăream, la sfârşit Claudia a spus: Am repetat doar ce au povestit alţii. Eu nu cred nici un cuvânt din toată povestea aceasta. Nu este posibil ca discipolii cei mai apropiaţi să se fi înşelat asupra identităţii lui lisus, chiar dacă era noapte. Iar dacă lisus nu a fost lisus, înseamnă că şi ei au participat la mistificare. Marcus, spune-mi doar un singur lucru! I-ai vorbit despre mine?

        Nici nu ştiu cum să-ţi explic, i-am spus eu descumpănit.

        Dar cred că nu aş fi putut să-i vorbesc despre tine chiar dacă aş fi vrut. Şi nu aş fi putut să vreau ceva, fiindcă în clipa când 1-am văzut toate celelalte gânduri au dispărut din capul meu.

        Spre marea mea uimire, Claudia nu a avut nimic de obiectat.

        Dimpotrivă, a spus mulţumită:

        — Exact cum mi-a povestit şi Ioana. Dimineaţa, ea a strâns nişte pământ din locul pe care lisus a călcat şi mi 1-a adus învelit într-o bucată de pânză, ca să-mi ia durerile şi să-1 pun pe frunte noaptea. Dar acum, eu nu mai am nevoie de asta.

        Privindu-mă cu un aer misterios, a mai spus:

        — Şi eu am fost pe munte cu ceilalţi şi m-am vindecat.

        Văzându-mă confuz, a izbucnit în râs, a bătut din palme şi a spus veselă:

        — Te-am prins în cursă, Marcus. Însă acum, aşezaţi-vă amândoi lângă mine şi ascultaţi! Eu nu am spus că fizic m-am aflat acolo.

        Dar, în vremea când voi eraţi pe munte, am avut un vis foarte plăcut. Marcus, tu ştii că eu sunt o femeie sensibilă şi capricioasă.

        Coşmarurile pe care le-am avut de la o anumită vreme încoace m-au sleit de puteri şi m-au înfricoşat. Ciupită din toate părţile, trasă de păr, zgâriată şi, cu toate astea, într-o imposibilitate de a mă sustrage, de a face cea mai mică mişcare – toate visele erau parcă mai reale decât realitatea şi nu izbuteam să scot un sunet din gură chiar dacă urlam. Iar după ce scăpăm dintr-un astfel de coşmar, mă străduiam din răsputeri să nu adorm pentru a nu trece din nou prin toate acele chinuri. Dar să ne întoarcem la muntele despre care vorbeam. M-am gândit mult la acel munte pe care voi aţi fost şi poate de aceea m-am visat acolo, întunericul era atât de mare, încât doar bănuiam că în jurul meu se află mulţi oameni îngenuncheaţi pe pământ, într-o liniştită aşteptare Deodată, în faţa mea a apărut o fiinţă luminoasă, dar nu am îndrăznit să ridic capul, nu pentru că îmi era teamă, ci pentru că m-am gândit că nu se cuvine a-i contempla chipul. Fiinţa luminoasă m-a întrebat: Claudia Procula, mă auzi? Eu i-am răspuns Aud glasul Tău. El a zis: Eu sunt lisus din Nazaret, regele iudeilor, pe care soţul tău, Ponţiu Pilat, 1-a răstignit pe cruce la Ierusalim. Iar eu i-am răspuns: Tu zici. El mi-a povestit ceva despre nişte oi, dar nu am înţeles ce-a vrut să spună, fiindcă eu nu ştiu nimic despre creşterea oilor, în orice caz, mi s-a părut că ochii lui m-au privit cu reproş. Iar la urmă, a zis: Eu sunt uşa oilor şi nu permit nici unui hoţ sau tâlhar să mi le omoare, înţelegând eu că se referise la Ponţiu Pilat când a zis despre hoţi şi despre tâlhari, m-am grăbit să-1 asigur că nu are de ce să se teamă şi i-am spus: Eu sunt sigură că el nu vaomorî oile tale.

        Nici pe tine nu te-ar fi omorât, dacă nu ar fi fost constrâns de raţiuni politice. Dar el nici nu a luat în seamă vorbele mele şi am avut impresia că nu acest aspect al lucrurilor îl interesa, iar Ponţiu Pilat îi era absolut indiferent. A continuat să-mi vorbească despre oi şi-mi aduc aminte că a zis: Am şi alte oi, care sunt din staulul acesta. Cum nu ştiam ce să-i răspund, am vrut să fiu amabilă cu el şi i-am zis: Eu nu mă îndoiesc că tu eşti un bun păstor. Se pare că acest lucru i-a plăcut, fiindcă el mi-a răspuns astfel: Tu ai spus-o. Eu sunt păstorul cel bun. Un păstor bun îşi dă viaţa pentru oile sale. Atunci am simţit nevoia să plâng, aş fi vrut să-1 rog să mă accepte printre oile turmei lui, dar nu am avut curaj. El a pus mâna pe capul meu şi atunci m-am trezit.

        Chiar şi după ce am deschis ochii am simţit mâna lui atingându-mi capul. Niciodată nu am mai visat un vis atât de frumos.

        M-am gândit la acest vis, încercând să-i ţin minte toate detaliil6” după care am adormit. Şi de atunci nu am mai avut nici un coşmar. Gândesc că el m-a vindecat cu condiţia ca Ponţiu Pilat sa înceteze a-i mai persecuta adepţii., A râs ca un copil, după care a spus următoarele:

        — Nu mi-a fost greu să fac o astfel de promisiune, mai cu geamă că Ponţiu Pilat n-are vreun interes să-i persecute pe apostolii lui lisus. Dimpotrivă. Cu cât puterea acestora va deveni mai mare, cu atât discordia dintre evrei se va agrava, iar acest lucru este doar spre folosul Romei. Dar visele sunt vise, iar el mi-a vorbit în vis despre oi, fiindcă mi se povestise că, expunându-şi învăţătura se comparase deseori cu un păstor care-şi îngrijeşte turma de oi. În orice caz, acest vis a fost foarte clar şi 1-am visat în aceeaşi noapte când tu şi această fată tânără aţi fost pe munte şi 1-aţi văzut cu ochii voştri pe lisus. Dar important este c-am scăpat de coşmaruri. Adevărul este că medicul lui Irod Antipa m-a asigurat că, după băile cu sulf şi leacurile pe care mi le-a dat, mă voi vindeca. Bineînţeles, eu nu vreau să-1 jignesc şi-1 voi răsplăti cum se cuvine, pentru că el a făcut tot ceea ce-a putut face. Cu toate acestea – şi tu n-ai decât să râzi de mine, Marcus – eu cred că lisus din Nazaret s-a-ndurat de mine şi m-a vindecat în somn, pentru că mult m-am gândit la el şi mult am suferit în vis pentru el.

        Şi, pe un ton triumfător, ea a spus:

        — Nu ştiu pe cine aţi văzut voi pe munte, dar sunt sigură că în vis eu 1-am văzut pe lisus. Iar Suzana, în care am încredere, mi-a confirmat că pe munte ea 1-a recunoscut pe lisus din Nazaret.

        Meditând puţin la miraculoasa vindecare a Claudiei, am întrebat-o emoţionat:

        — În visul tău, el a spus că are şi alte oi, nu-i aşa? Înseamnă că el şi-a dat viaţa şi pentru acelea, deopotrivă.

        Şi i-am spus Myrinei cu înflăcărare:

        — Înseamnă că noi nu suntem nişte străini pentru el.

        Dar Claudia Procula a izbucnit în râs şi a spus:

        — Nu, nu. Fantezia ta duce povestea cu oile prea departe.

        Acum ştiu câte ceva despre lisus din Nazaret, cred că el este fiul lui Dumnezeu şi cred în învierea lui. Suzana m-a învăţat o rugăciune modestă, darliniştitoare şi am de gând să respect poruncile lui lisus, în măsura în care o voi putea face pe ascuns şi fără să-mi pun în pericol poziţia socială. Voi aduce în continuare ofrande geniului protector al împăratului, dar pentru ceilalţi zei ai Romei nu-mi voi mai face griji. Dar întrebarea care-mi dă mult de gândit este cum să-i spun despre toate acestea lui Ponţiu Pilat. Pentru că el este un sceptic, care doar legile le recunoaşte şi nu prea crede în miracole.,.,. „,. Av, Am ezitat mai întâi, dar până la urmă i-am spus: Cel mai bine este ca despre lisus din Nazaret să-i vorbeşti cât mai puţin cu putinţă, aşa cred. Fiindcă a fost obligat să acţioneze împotriva principiilor justiţiei, toată această istorie îj este neplăcută. Aducându-i aminte, nu vei face decât să-1 înfurii Este greu de ştiut ce gândeşte şi ce simte, a spus Claudia Procula. Această înaltă funcţie 1-a obişnuit să-şi disimuleze sentimentele atât de bine, încât de multe ori mă întreb dacă eu îl cunosc pe acest om cu care sunt împreună de-o viaţă. Dar nu este un bărbat rău. Ar fi putut avea ludeea un procurator încă şi mai aprig. Şi pe nedrept îl acuză lumea de hoţie, acesta-i doar un mod de manifestare a fanatismului iudaic. Poate că tu ai dreptate.

        Dacă el nu mă va întreba, nu-i voi mai spune nimic despre lisus din Nazaret.

        Apoi, privindu-mă cu atenţie, a spus:

        — În altă ordine de idei, sunt încântată să văd că din nou ai obrajii netezi şi eşti îmbrăcat decent. S-ar putea spune că ţi-a făcut bine faptul că 1-ai văzut pe lisus. Pentru că, să spun drept, începusem să-mi fac griji pentru tine şi mi-era chiar teamă că evreii îţi vor fi răvăşit mintea. Expresia feţei tale amintea de chipurile transfigurate ale fanaticilor, iar medicul meu, pe care

        — Ai cunoscut, m-a întrebat după aceea ce ţi s-a întâmplat. Oare m-a venit vremea să te-ntorci la Roma? Aproape de Capri, la Baiae, au înflorit trandafirii. Iar aici, o femeie, care se gândeşte la tine cu prietenie, îţi va rămâne pe veci recunoscătoare, de-i vei Irimite din când în când scrisori despre starea sănătăţii împăratului. Se-nţelege că vom folosi un cifru, pentru că bunele intenţii mu sunt întotdeauna bine înţelese de alţii.

        Cu capul uşor înclinat, s-a uitat spre Myrina, dar cred că nu a yăzut-o şi a spus:

        — Un an de exil este de ajuns pentru a tempera înflăcărarea unui amant prea pătimaş şi o oarecare Tullia arde de nerăbdare să te revadă. Am toate motivele să cred că în timpul absenţei tale ea a reuşit să-şi anuleze căsătoria şi să încheie o alta nouă, aşa ca, pentru tine, totul va fi ca la început. Şi să ştii că la Roma nimeni

        : ii-are nimic împotriva ta, chiar dacă ea aşa a vrut să crezi tu.

        Poate că avea dreptate. Nu mai aveam de ce să mă tem dac-aş fi vrut să mă întorc la Roma. Dar am simţit un rău imens în inii”3 mea. Nu din cauza ta, Tullia. Ci pentru că am avut încredere 1° vorbele tale şi m-am dus să te aştept ca un nebun în Alexandria, unde tu nici nu aveai de gând să vii.

        — Cred că nu mă voi mai întoarce niciodată la Roma, am spus eu amărât. Doar să mă gândesc la trandafirii din Baiae şi mă simt descurajat.

        Claudia Procula a suspinat şi mi-a spus:

        — Vino cel puţin să vezi Cesareea! Este un oraş nou şi civilizat, incomparabil mai frumos decât Tiberiada lui Irod Antipa. De acolo, corăbiile pleacă în ce parte a lumii vrei. Şi poţi întâlni persoane interesante care ţi-ar putea da un sfat bun, ca să-ţi croieşti o cale în viaţă. Nu pot frumoasele evreice şi nici micuţele grecoaice să umple viaţa unui roman.

        Dar Myrina a pus capăt discuţiei noastre într-un mod absolut neaşteptat. Aparent calmă, s-a ridicat şi a mulţumit curtenitor Claudiei Procula pentru onoarea de a o fi primit la ea. Păstrându-şi în continuare calmul, m-a lovit cu putere peste un obraz, apoi peste celălalt şi, luându-mă de mână, m-a tras spre uşă. Iar din prag a spus:

        — Preanobilă Claudia Procula, nu-ţi face griji pentru Marcus!

        Myrina va veghea ca acest miel să nu se rătăcească.