Prima epistolă.

        Tullia, Marcus Mezentius teepistol salută!

        În scrisoarea precedentă, ţi-am povestit – o, Tullia! — Călătoria pe care am făcut-o în Egipt, de-a lungul fluviului. Te-am aşteptat până ce au început furtunile toamnei, apoi am rămas toată iarna în Alexandria. De dragul tău m-am purtat ca un copil, fiindcă nici un negustor bogat, nici un cetăţean – cât de curios ar fi – nu aşteaptă cu atâta ardoare sosirea corăbiilor din Ostia şi Brindisium.

        Hărţuindu-i zilnic cu întrebări, până ce s-a sfârşit sezonul favorabil, am fost o pedeapsă pentru gardieni, pentru vameşi şi pentru autorităţile din port.

        Este drept că mi-am sporit cunoştinţele şi că am auzit multe povestiri despre ţinuturi depărtate, dar tot privind ţintă spre largul mării, deseori ochii mi s-au umplut de lacrimi, iar după ce au ajuns în port şi ultimele corăbii, a trebuit să admit că tu m-ai minţit, în aceste zile, Tullia, se împlineşte un an de la ultima noastră întâlnire, un an de când tu m-ai împins să plec din Roma, amăgindu-mă cu promisiuni care, abia acum, înţeleg că au fost mincinoase.

        Cu amărăciune îţi scriu adio pentru eternitate şi te anunţ că voi călători spre India, de unde nu mă voi mai întoarce niciodată, încă mai sunt acolo regi descendenţi din comandanţii de război ai lui Alexandru ¹ , care domnesc în oraşe ciudate. Trebuie totuşi să recunosc că nu sunt sincer. Nu mă pot obişnui cu gândul că n-am sa te mai văd, Tullia, niciodată.

        După ce trece de treizeci de ani, un bărbat nu trebuie să mai fie sclavul amorului. M-am liniştit şi eu, patima arzătoare s-a stins, acea patimă care m-a condus la dubioasa societate a Alexandriei, patimă de pe urma căreia sunt istovit. Nu regret, fiindcă omul nu-şi poate schimba trecutul şi nici faptele nu şi le mai poate schimba. Dar ştiu că dragostea pentru tine a fost cea mai intensă trăire, fiindcă de nimic altceva nu am fost atât de mulţumit. De aceea, Tullia, iubita mea Tullia, trebuie să-ţi amintesc că-ntr-o zi tinereţea ta se va pierde, obrajii tăi netezi se vor ofili, culoarea ochilor tăi se va tulbura, părul ţi se va rări şi îţi vor cădea dinţii.

        Poate atunci vei regreta că ai sacrificat dragostea noastră pentru a-ţi împlini ambiţiile şi pentru a-ţi consolida poziţia politică.

        M-ai iubit, dar nu ştiu dacă mă mai iubeşti.

        În clipele agreabile gândesc că doar pentru binele meu, pentru a mă feri de primejdii – ca să nu-mi pierd eu averea şi, cine ştie, poate chiar viaţa – m-ai depărtat cu făgăduieli mincinoase din Roma. Nu aş fi plecat dacă nu mi-ai fi promis că vei veni în Alexandria, că vom fi împreună toată iarna. Nu ai fi fost prima femeie căsătorită din aristocraţia Romei care călătoreşte singură în Egipt pentru iarnă, nici ultima şi nu cred că obiceiul acesta bun se va pierde vreodată. Te-ai fi putut întoarce la Roma acum, primăvara, când corăbiile începdin nou să navigheze. Am fi trăit, Tullia, multe luni împreună.

        Mi-am istovit trupul şi sufletul în aceste luni. Mi-am călătorit timpul până ce m-am săturat să scrijelesc numele tău şi dragostea noastră pe străvechi vestigii şi pe colonadele templelor, în tulburarea mea, am consimţit să mă iniţiez până şi în misterele zeiţei Isis, dar cu siguranţă, sunt prea bătrân şi prea împietrit. Nu am regăsit bucuria acelei nopţi de neuitat când împreună cu tine m-am iniţiat în misterele lui Dionisos la templul din Baiae, fiindcă nu am putut crede în preoţii cu cranii rase din Alexandria.

        Iar după ceremonia iniţierii, nimic altceva nu am simţit decât că am plătit prea mult pentru câteva cunoştinţe fără importanţă.

        Dar nu-ţi imagina că frecventez doar societatea preoţilor zeiţei Isis şi a femeilor templului lor. Am cunoscut şi artişti, şi cântăreţi, chiar şi atleţi care luptă cu taurii în arena circului. Am văzut câteva tragedii şi comedii greceşti din alte timpuri, pe care le-aş putea prea bine traduce şi adapta în limba latină dacă aş aspira la o atare glorie. Toate acestea ţi le povestesc pentru a înţelege că nu am avut când să mă plictisesc în Alexandria. Este un oraş universal, mai rafinat, mai depravat şi mai devorant decât Roma. Cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o în Museion, biblioteca din apropierea portului. Am numit-o bibliotecă, deşi mai corect ar fi fost să folosesc pluralul, fiindcă este vorba despre un ansamblu de edificii ce constituie un cartier al oraşului.

        Bătrânii pe care i-am cunoscut acolo mi s-au plâns de starea ialnică a bibliotecii – fiindcă ei trăiesc în trecut – şi au afirmat că acest monument nu va redobândi niciodată gloria de care se bucurase mai înainte ca lulius Cezar – asediat în oraş – să dea foc flotei egiptene din port. împreună cu corăbiile a ars atunci şi o bună parte din edificiile bibliotecii1 în care se aflau sute de mii de suluri, vechi manuscrise nepreţuite.

        Au trecut săptămâni până ce m-am obişnuit să folosesc cataloagele unde sunt înscrise titlurile operelor pe care doream să le citesc. Există zeci de mii de suluri conţinând doar comentarii asupra Iliadei2, că să nu mai vorbesc despre comentariile la operele lui Platon şi Aristotel ce se păstrează în edificii distincte, în plus, există nenumărate manuscrise care niciodată nu au fost înscrise în cataloage şi pe care bănuiesc că nimeni nu le-a deschis după ce au fost depuse în bibliotecă.

        Din motive politice, bibliotecarilor nu le-a convenit ca cineva să scotocească prin vechile manuscrise din care să dezgroape profeţiile uitate, încă şi mai puţin binevoitori au fost când le-am cerut să mă ajute în cercetările mele. Aşa că a trebuit să mă apropii de ei pe căi ocolite şi să le câştig încrederea cu daruri şi cu ospeţe.

        Au bani puţini, sunt săraci ca mai toţi erudiţii, sunt bărbaţi care iubesc mai mult cărţile decât viaţa sau decât ochii din cap.

        Am reuşit să scot din ascunzători o serie întreagă de profeţii, unele în vigoare şi astăzi, altele uitate, în mod vădit, încă din timpuri străvechi, la toate popoarele lumii, prorocirile au fost exprimate în forme asemănătoare. Toate sunt confuze şi ambigue ca răspunsurile oracolelor. Să spun drept, din când în când am întrerupt cercetarea încâlcitelor manuscrise ale profeţilor ca să citescaventurile vreunui călător grec, dintre aceia care nu se sfiesc să mintă cu insolenţă. Oarecum enervat de natura contradictorie a profeţiilor, mă bătuse chiar gândul să scriu şi eu povestiri m stilul acelor autori greci. Dar, în ciuda originii mele, sunt prea roman pentru a scrie din imaginaţie.

        LCelebra bibliotecă din Alexandria, construită în anul 200 î. Hr., a cărei parte principală, aflată în Museion, a fost distrusă în incendiul din timpul războiului purtat de Caius Julius Caesar (Roma, 100 sau 101

        — Hr.

        — Roma, 44 î. Hr.) împotriva Alexandrinilor, în anul 47 î. Hr.

        Poem epic în 24 de cânturi, atribuit lui Homer.

        În această bibliotecă există şi povestiri erotice – atât scrieri greceşti despre arta amorului, cât şi vechi texte egiptene traduse în limba greacă – dar n-aş putea spune care sunt mai grozave.

        Să le fi citit, sărmanul Ovidiu1 s-ar fi simţit naiv. Numai că, după lectura câtorva povestiri erotice, am fost dezgustat şi am renunţat la ele. Începând din vremea divinului August2, aceste manuscrise au fost depozitate în încăperi secrete, interzicându-se totodată copierea lor. Doar specialiştilor le este permis să le citească.

        Dar să revenim la profeţii. Sunt de tot felul, şi vechi şi noi.

        Cele vechi îl anunţau poate pe Alexandru sau – de ce nu?

        — Pe divinul August care a adus pace lumii. Tot învârtindu-mă eu în domeniul acesta, am observat că interpretarea profeţiilor este influenţată atât de timpul în care trăieşte cel care le caută sensul, cât şi de fantezia şi de dorinţele lui. Există totuşi un lucru de care sunt convins. Toate evenimentele epocii noastre, precum şi semnele astrale îmi întăresc convingerea că lumea se îndreaptă spre o eră nouă, diferită de cea de până acum. Este un lucru clar, fiindcă toţi astrologii, atât cei din Alexandria, cât şi cei din Caldeea, Rodos şi Roma îl prezic. Naşterea unui suveran al lumii sub seninul astral al Peştelui pare astfel evidentă şi logică.

        Împăratul August, care încă de pe când trăia fusese adorat ca un zeu în toate provinciile imperiului, ar fi putut fi acel suveran al lumii. După cum ţi-am mai povestit la Roma, tatăl meu adoptiv, Marcus Manilius3, anunţa – în Astronomica – conjuncţia planetelor Saturn şi Jupiter sub semnul Peştelui. Se înţelege că, din motive politice, a trebuit să suprime acest lucru din lucrarea lui, dar aici, în Alexandria, astrologii îşi amintesc bine despre întâlnirea planetelor. Dacă viitorul suveran al lumii s-a născut într-adevăr atunci, acum are treizeci şi şapte de ani. Este de presupus că ar fi trebuit deja să se vorbească despre el.

        Vei fi cu siguranţa uimită că îţi scriu atât de deschis, amintindu-ţi acum despre acel secret pe care într-o anume dimineaţă, în revărsatul zorilor, printre trandafirii înfloriţi, la Baiae, ţi 1-am şoptit la ureche. Atunci eram convins, Tullia, că nimeni din lume nu mă poate înţelege mai bine decât tine, dar acum am o mai mare experienţă a vieţii şi pot privi profeţiile cu serenitatea bărbatului matur, într-o zi, la bibliotecă, un bătrân aproape orb mi-a spus ironic că cercetarea prorocirilor este treaba celor tineri. După ce citeşte o mie de cărţi, unbărbat începe să presimtă descurajatorul adevăr.

        Iar după ce citeşte zece mii, nu-şi mai poate reveni din tristeţe.

        În zilele noastre nimeni nu mai poate păstra un secret doar pentru sine, este încă un motiv ca să-ţi scriu deschis. Se spun secrete la colţ de stradă şi se transmit mai departe din gură-n gură, nu există scrisoare – cât de secretă ar fi – să nu fie citită şi chiar copiată dacă este nevoie. Trăim într-o vreme a îndoielilor. De aceea cred că mai înţelept este să vorbim şi să scriem fără ocolişuri.

        Ţi-am povestit că am moştenit o avere mare, destulă pentru a trăi după bunul meu plac, dar că nu sunt atât de bogat încât să deştept invidii periculoase. Originea nu-mi permite accesul la funcţii publice importante, la care, de altfel, nici nu aspir. Departe de mine astfel de ambiţii.

        Însă stelele îmi arată drumul spre Orient. M-ai îndemnat să plec din Roma ca să scapi de mine, amăgitoare Tullia. Te stânjeneam. Sfidător, am jurat să pornesc în căutarea suveranului lumii, fiindcă timpul anunţat de proroci s-a împlinit. Voi fi printre primii ce se vor alătura lui, îl voi sluji şi voi fi răsplătit, îmi voi spori astfel averea, ca-ntr-o zi să pot deveni, în sfârşit, al patrulea sau al cincilea tău soţ. Oare cum ai putut, Tullia, să-ţi baţi joc de mine?

        Dar nu-ţi fie teamă! Nu voi fi persecutat, pentru că nimeni nu a auzit încă despre naşterea suveranului lumii, nici nu a văzut semne prevestitoare. La Alexandria se ştia, fiindcă aici este centrul lumii, centrul tuturor frământărilor, locul de întâlnire a filosofilor şi intriganţilor. Despre conjuncţia planetelor Jupiter şi Saturn, întâmplată acum treizeci şi şapte de ani, Tiberiu1 ştie.

        Acest lucru îl cunoaşte şi acel bărbat2 al cărui nume nu trebuie menţionat în scrisoare. Dar el este sigur că nu dinspre Orient se va ridica suveranul lumii.

        * Tiberius Julius Caesar (Roma, 42 î. Hr.

        — Misena, 37 d. Hr.), împărat roman între anii 14-37 d. Hr.

        — Este vorba probabil despre Lucius Aelius Sejanus (16 î. Hr. – 31 d. Hr.), sfetnicul şi comandantul gărzii personale a împăratului Tiberius.

        Tullia, dragostea mea, ştiu că cercetarea prevestirilor a fost doar un paliativ, o încercare de a-mi depărta gândurile de la tine.

        Dar în fiecare dimineaţa mă trezesc cu tine-n gând, în fiecare seară – înainte de a mă culca – ultimul gând este pentru tine.

        Te-am visat, am vegheat multe nopţi gândind doar la tine. Pentru că femeia iubită nu poate fi înlocuită cu nici o carte.

        După ce m-am săturat de profeţii, am început să studiez textele sacre ale evreilor, în Alexandria, un oarecare filosof evreu, numit Philon1, explica simbolic aceste texte sacre, la fel cum grecii şj romanii îl explică pe Homer. El crede că, folosindu-se de filosofia greacă, poate face mai accesibilă religia evreilor.

        Tu îi ştii pe evrei. Chiar şi în Roma ei se deosebesc de alţii, fiindcă nu aduc jertfe zeilor romani. De aceea, multora le este teamă de evrei. Există totuşi numeroase familii care au adoptat obiceiul evreilor şi se odihnesc în cea de-a şaptea zi a săptămânii2, dar cei mai mulţi oameni îi dispreţuiesc, fiindcă evreiinu au decât un singur zeu căruia s-ar părea că nici nu i se cunoaşte înfăţişarea.

        În orice caz, în cărţile lor sacre a fost păstrată cu grijă, încă din timpuri depărtate, profeţia referitoare la sosirea suveranului lumii. Mai mult, profeţii au repetat-o la nesfârşit până ce a devenit cea mai importantă dintre toate profeţiile lumii. Pe anunţatul suveran ei îl numesc Mesia şi pretind că, după venirea lui, evreii vor stăpâni universul. O atare insolenţă este pe măsura zadarnicelor himere ale unui popor copleşit de suferinţă şi dezonoare.

        Sclavi în Egipt, sclavi în Babilon până când perşii le-au permis să se întoarcă în propria lor ţară, evreii se deosebesc de alte popoare şi pentru faptul că nu au decât un singur templu. Templul lor a fost distrus de nenumărate ori, ultima dată de Pompei3 care i-a dat foc fără să o fi vrut. Acest templu se află în oraşul lor sfânt, Ierusalim. Sinagogi se găsesc în fiecare oraş din lume, dar sinagogile nu sunt temple, ci doar locuri de întrunire, unde se cântă psalmi şi se comentează texte din cărţile sacre.

        Philon din Alexandria (între 13-20 î. Hr. – 50 d. Hr.), filosof evreu din diaspora grecească. A încercat să demonstreze complementaritatea Vechiului Testament cu gândirea platoniciană.

        La evreii Palestinei din vremea Noului Testament, prima zi a săptămânii era duminica. Deci cea de-a şaptea zi era sâmbăta.

        Gnaeus Pompeius Magnus (106 î. Hr. – 48 î. Hr), general şi om de stat roman.

        Din cauza acestei profeţii ce anunţa naşterea unui rege graţie căruia fiii lui Israel vor domina lumea, mulţi îi urăsc pe evrei. De aceea evreii nu se mai încumetă să o rostească, mulţumindu-se gă o păstreze doar pentru ei.

        Dar nici nu o ascund. Când un străin se arată interesat de textele lor sacre, evreii învăţaţi îl ajută cu plăcere să le înţeleagă, cel puţin aşa se întâmplă aici, în Alexandria. Unii erudiţi, printre care şi Philon, interpretează metaforic prorocirea care-1 anunţă pe Mesia. Cu toate acestea, am fost asigurat că nu există nici un înţeles ascuns. Dar eu sunt convins că, doar de aş fi fost crescut din copilărie în spiritul acestei religii, aş fi putut accepta fără suspiciuni o prorocire atât de echivocă. Totodată, trebuie să recunosc că dintre toate încâlcitele prorociri pe care le-am cercetat în bibliotecă, prorocirea evreilor este cea mai clară.

        Evreii erudiţi din Alexandria sunt lipsiţi de prejudecăţi, printre ei poţi întâlni filosofi adevăraţi care acceptă să se aşeze la aceeaşi masă cu străinii. Aşa m-am împrietenit eu cu un evreu învăţat şi am băut împreună cu el vin în care nu am amestecat nici un strop de apă. Se întâmplă şi astfel de lucruri în Alexandria!

        Prinzând curaj, el mi-a vorbit despre Mesia şi despre supremaţia universală a poporului evreu.

        Pentru a-mi demonstra că la evrei această profeţie este interpretată ad litteram, mi-a povestit că, nu mulţi ani înainte de a muri, marele lor rege Irod a ucis toţi pruncii de parte bărbătească dintr-un anume oraş. Nişte bărbaţi înţelepţi din Caldeea, călăuziţi de o stea de pe cer, călătoriseră până în acel oraşal Iudeii şi, în naivitatea lor, afirmaseră că viitorul rege tocmai se născuse acolo.

        Atunci, ca să nu se piardă dreptul la tron al urmaşilor lui, regele Irod a ordonat uciderea pruncilor nou-născuţi. Pentru că el era la fel de suspicios precum prea bine ştiutul suveran ramolit, care s-a retras acum, la bătrâneţe, pe o insulă.

        Înţelegi, Tullia, această istorie crudă nu m-a putut lăsa indiferent. Fiindcă, ştiind anul morţii regelui Irod, am dedus imediat că uciderea pruncilor s-a întâmplat în anul conjuncţiei planetelor

        ^aturn şi Jupiter. Este o dovadă că evenimentele astrale au deşteptat neliniştea iudeilor şi magilor din răsărit, la fel cum au deşteptat-o astronomilor din Rodos şi Roma.

        L-am întrebat pe eruditul meu comesean:

        — Crezi că anunţatul Mesia a fost ucis?

        Tânărul cărturar cu barba umedă de vin mi-a spus râzând:

        — Oare cme-ar putea să-1 ucidă pe Mesia? Irod era doar un bolnav cu mintea rătăcită.

        Dar, înspăimântat de propriile vorbe, s-a uitat temător în jur, apoi a adăugat:

        — Nu trebuie să crezi că Mesia s-ar fi născut atunci, încă nu s-a împlinit vremea. Să se fi născut, am fi ştiut-o deja. De altfel, fiecare generaţie este descumpănită de naşterea câte unui fals Mesia. Şi, de fiecare dată când se răspândeşte un astfel de zvon, oamenii simpli din Ierusalim sunt tulburaţi.

        Dar a rămas gânditor şi, după ce a mai băut destul vin, a spus cu un aer complice: în vremea lui Irod, mulţi oameni au fugit din Ierusalim.

        Unii au ales Egiptul. Au mai rămas încă destui aici, dar de cum au aflat despre moartea lui Irod, cei mai mulţi s-au întors la casele lor.

        Vrei să spui – 1-am întrerupt eu – că, în timpul persecuţiei, Mesia a fost ascuns în Egipt?

        El a spus:

        — Sunt saducheu1.

        A spus vorbele acestea pentru a arăta că este un liber cugetător, neconstrâns de dogmele tradiţiilor şi obiceiurilor poporului său.

        — De aceea am îndoieli, a continuat el. Eu nu împărtăşesc credinţa fariseilor2 despre nemurirea sufletului. Când un bărbat moare, înţepeneşte şi nu mai este. Aşa este scris. Şi, pentru că trăim doar de data aceasta în lume, este înţelept să ne bucurăm. Marii noştri regi nu şi-au interzis nimic, chiar dacă excesul de desfătări pământeşti 1-a întristat până la urmă pe regele Solomon3. Şi bărbatul cel mai învăţat păstrează într-un loc tăinuit al fiinţei sale credinţa din copilărie. Iar atunci când bea vin neamestecat cu apă – ceea ce, la drept vorbind, este un păcat – crede în ceea ce nu crede când are capul limpede. De aceea am să-ţi spun o poveste ce mi s-a spus când, împlinind eu doisprezece ani, am trecut în rândul adulţilor. Dar, mai înainte de a-ţi spune povestea, trebuie să-ţi amintesc că la evrei în ziua de sabat toată lumea se odihneşte şi orice muncă este interzisă.

        Saducheu – membru al unei secte rivale fariseilor.

        Fariseu – membru al unei secte apărute în sec. II î. Hr., care pretindea că respecta cu rigoare şi stricteţe legile lui Moise.

        Solomon – al treilea rege al evreilor (970 î. Hr. – 931 î. Hr.), fiul şi succesorul lui David.

        A început să povestească: în vremea regelui Irod, un oarecare artizan bătrân a fugit din Betleemul Iudeii împreună cu femeia lui tânără şi cu pruncul abia născut. Ajunşi ei în Egipt, au locuit în mijlocul unei grădini de balsamieri. Bărbatul câştiga cele necesare traiului din munca braţelor lui şi nimeni nu-i avea pe ei de rău. Dar, într-o zi de sabat, evreii din acel sat au fost contrariaţi când 1-au văzut pe copilul de trei ani din ludeea modelând o rândunică de argilă. Au căutat-o deci pe mamă să-i spună că băiatul ei încălcase legea, fiindcă lucrase în zi de sabat. Copilul a suflat spre pasărea de argilă care, prinzând viaţă, a început să zboare. Nu mult după aceea, bărbatul, femeia şi copilul au dispărut din acel loc.

        Vrei să spui – 1-am întrebat eu descumpănit, fiindcă-1 ştiam lipsit de prejudecăţi – vrei să spui că eu ar trebui să cred această poveste?

        A clătinat din cap şi a privit în gol cu ochii lui mari. Era un bărbat frumos şi mândru, cum sunt toţi bărbaţii ce descind din vechi familii de evrei.

        — Nu am avut această intenţie, a afirmat el. După părerea mea, o poveste ca aceasta dovedeşte doar că, în timpul lui Irod, în Egipt s-a refugiat o familie care, în ciuda modestei aparenţe, a trezit interesul celorlalţi oameni din cauza cucerniciei sau poate că dintr-un alt motiv. Dar, dacă aş vrea să explic în mod raţional cum s-a născut această legendă, nu mi-ar fi greu. Poate că mama şi-a apărat copilul ce încălcase legea sabatului, impresionându-i cu măiestrite vorbe din Scriptură pe cei care îl acuzaseră. Dar explicaţia ar putea fi încă mai complexă şi, tocmai de aceea, căzută în uitare. Cu ajutorul Scripturii se poate dovedi orice. Când acea familie a dispărut într-un mod la fel de misterios cum sosise, oamenii au găsit o explicaţie pe măsura imaginaţiei copiilor.

        Înainte de a ne despărţi, el a spus:

        — Să-mi fi păstrat eu sufletul de copil, să fi crezut sincer în Scripturi! Ar fi fost mai simplu decât în această perpetuă oscilaţie la hotarele a două lumi. Grec nu voi putea fi niciodată, iar în Profunzimile inimii mele nu mai sunt un fiu al lui Avraam1.

        A doua zi am fost trist şi m-a durut capul. Nu mi se întâmpla Pentru prima oară acest lucru în Alexandria. Mi-am petrecut

        * Patriarh biblic (sec. XIX î. Hr.), părinte al poporului evreu prin fiul lui, Isaac. v- >.

        Toată ziua la terme. Baia, masajul, gimnastica şi masa îmbelşugată de după aceea m-au transportat într-o lume onirică. Am avut impresia că mă depărtez de realitate, că trupul meu se transformă într-o umbră. Această stare am mai încercat-o, ea vine de departe, de la străbunii mei. Nu degeaba numele meu este Mezentius1.

        Într-o astfel de stare, omul este mai sensibil la prevestiri, chiar dacă nu le poate deosebi pe cele false de cele adevărate.

        Când am ieşit afară din răcoroasa sală a coloanelor, am fost întâmpinat de arşiţa sufocantă a străzii şi de lumina orbitoare a soarelui de amiază. Eram la hotarele visului şi ale realităţii şi am umblat pe străzi zgomotoase fără să gândesc încotro mă îndrept. Pe când mergeam eu aşa, copleşit de soarele arzător şi absent, mi-a apărut în cale una dintre acele călăuze ce rătăcesc prin Alexandria în căutare de străini şi a început să mă tragă de mânecă, insistând să mă conducă la casele de prostituţie din Canopos, la far sau la templul boului Apis. Era un bărbat încăpăţânat şi nu am putut să scap de el. La un moment dat, vorbele lui au fost acoperite de un strigăt puternic. Arătând cu degetele murdare spre cel care striga, călăuza a început să râdă şi a spus:

        — Priveşte evreul!

        Într-un colţ al pieţei de legume am văzut un bărbat îmbrăcat în piei de animale, cu părul hirsut şi barba zburlită, cu faţa suptă de post, cu picioarele pline de răni şi crăpături. Cu ochi dilataţi, el striga fără răgaz un acelaşi şir monoton de vorbe în limba aramaică. Călăuza a spus:

        — Fără îndoială, tu nu pricepi ce spune.

        Dar, după cum ştii, eu vorbesc şi înţeleg bine limba aramaică, fiindcă mi-am petrecut tinereţea în Antiohia. Într-o vreme mă gândisem chiar la cariera de secretar al vreunui proconsul din Orient, dar după ce am intrat la şcoala din Rodos, am fost sigur că nu aceasta era vocaţia mea.

        Am înţeles deci mesajul pe care-1 striga cu glas spart, dar străpungător evreul venit din pustiu:

        — Cine are urechi de auzit, să audă! Împărăţia este aproape!

        Pregătiţi calea, drepte faceţi cărările!

        Călăuza a explicat:

        1. Probabil că numele Mezentius derivă din cuvântul grecesc mesos, adoptat în latineşte sub forma medium care înseamnă: mijloc, centru, dar şi intermediar între lumea celor vii şi lumea spiritelor. 4

        — El vesteşte sosirea regelui evreilor. Mişună prin oraş atât le mulţi evrei cu mintea rătăcită, veniţi din deşert, încât gărzile nici nu se mai ostenesc să-i biciuiască pe toţi. Poate-i mai bine că sunt lăsaţi să se certe singuri între ei. Cu cât se vor ciomăgi mai mult unii pe alţii, cu atât vom avea mai multă linişte noi, cei din gymnasium1. Nu există popor mai sângeros ca poporul evreu.

        Din fericire, evreii se dispreţuiesc între ei mai mult decât îi jjgpreţuiesc pe cei ce nu sunt evrei şi pe care ei îi numesc păgâni.

        În tot acest timp, glasul răguşit al celui venit din pustiu a repetat aceleaşi vorbe prin care anunţa împărăţia ce va să vină, până ce mintea mea obosită a confundat spusele lui cu un mesaj adresat doar mie. Ca şi cum prorocirile pe care le cercetasem toată iarna, lepădându-şi într-o clipă veşmintele înşelătoare ale cuvintelor obscure, s-ar fi abreviat într-o formă nespus de clară: împărăţia este aproape!”

        Călăuza a continuat să trăncănească, ţinându-mă strâns de mâneca tunicii.

        — Nu mai este mult până la Pastele evreilor. Ultimele caravane şi corăbii pentru Ierusalim sunt gata de plecare. Să vedem ce tulburări se vor maiîntâmpla şi anul acesta acolo!

        Nu ştiu cum de-am spus:

        — Aş vrea să văd oraşul sfânt al evreilor.

        Călăuza s-a agăţat iute de vorbele mele şi a strigat cu entuziasm:

        — Nemaipomenit de înţeleaptă hotărâre! Templul lui Irod este una dintre minunile lumii. Cine nu 1-a văzut, nu a văzut nimic.

        Cât despre tulburări, nici vorbă, am spus-o doar aşa, într-o doară.

        Drumurile Iudeii sunt sigure, iar la Ierusalim domneşte disciplina romană, fiindcă acolo este o întreagă legiune pentru menţinerea ordinii. Urmează-mă doar câţiva paşi! Eu am destule relaţii şi sunt sigur că-ţi voi putea găsi un loc pe o corabie care pleacă la Joppe sau la Cesareea. Bineînţeles, mai întâi ei vor spune că nu naai există nici un loc, dar nu-ţi fie teamă, voi pune eu o vorbă bună pentru tine. Ar fi o ruşine dacă nu s-ar putea găsi un loc pentru un atât de distins aristocrat din Roma.

        Şi m-a tras de mâneca tunicii cu atâta obstinaţie că, fără să o

        1 vrut, 1-am urmat până la casa unui armator sirian ce se găsea a câţiva paşi de piaţă. Acolo am aflat că nu sunt singurul străin loc rezervat pentru exerciţiile fizice. Alături de exerciţiile fizice practicate

        1Q palestra, în gimnazii erau predate şi gramatica şi literatura.

        Care doreşte să li se alăture călătorilor ce vor să ajungă pentru sărbătoarea Pastelul în Ierusalim, în afară de evreii veniţi special pentru Paşte din toate colţurile lumii, erau destui alţi călători care doreau să vadă ţinuturi noi.

        Şi, în timp ce călăuza se târguia cu furie în interesul meu, aşa cum doar grecii sunt în stare să se târguiască cu sirienii, mi-arn adus aminte că eu am un permis care-mi dă dreptul la un loc de dormit pe oricare corabie de călători ce navighează spre ţărmul Iudeii. Mi s-a spus că nu a mai rămas decât o corabie, singura care nu plecase încă din Alexandria, întârzierea, a precizat agentul armatorului, se datora faptului că acea corabie era nouă şi încă se mai lucra pe ea la finisaje. Dar a doua zi dimineaţă urma să fie ridicată ancora pentru primul ei voiaj. Aşa că, a mai spus el, mă pot considera un om norocos, fiindcă rar i se întâmplă cuiva să călătorească pe o corabie curată şi încă nepopulată de insecte parazite.

        Grecul mi-a cerut să-1 răsplătesc cu cinci drahme, iar eu i le-am dat fără ezitare, fiindcă datorită lui avusesem revelaţia unei prevestiri şi luasem o hotărâre. A fost foarte mulţumit şi a rămas acolo pentru a încerca să stoarcă ceva bani şi de la agentul armatorului sirian. Am destulă experienţă, de aceea şi de data aceasta am evitat să plec cu prea mulţi bani la mine. Înainte de a se însera, am fost la bancherul meu şi el a întocmit un document pe baza căruia să pot obţine la Ierusalim banii de care am nevoie.

        După ce mi-am plătit datoriile la han şi în alte locuri, i-am cinstit pe cei câţiva oameni pe care îi cunoscusem în Alexandria, fiindcă nu se cădea să plec fără să le spun rămas-bun. Dar nu am precizat unde voi merge, ca să nu râdă de mine, şi i-am asigurat că la toamnă mă voi întoarce.

        În acea noapte am vegheat până târziu şi am înţeles cât de mult îmiistovisem eu trupul şi sufletul în iarna fierbinte a Alexandriei. Fără îndoială, Alexandria este o minune a lumii, dar sunt mulţumit că am avut putere să plec. Să mai fi rămas puţin, m-aş fi pierdut în acel oraş avid de plăceri şi saturat de filosofie greacă. Dacă întârzie prea mult timp în Alexandria, un bărbat influenţabil ca mine poate atinge culmile epuizării, după care nu va mai găsi niciodată putere să plece.

        Am gândit că atât călătoria pe mare, cât şi cele două zile pe drumul roman ce duce la Ierusalim îmi vor vindeca sufletul şi trupul. Dar, cum era de aşteptat, în zori, când – la puţin timp după ce abia aţipisem – am fost deşteptat, mi-am spus că sunt fără îndoială nebun dacă m-am hotărât să părăsesc un oraş civilizat pentru a călători spre necunoscuta şi ostila ţară a evreilor, dintr-un capriciu al minţii obosite de obscure profeţii.

        Iar când am înţeles că fusesem înşelat cumplit, acea stare de spirit în care mă aflam a dobândit un caracter statornic. Am găsit corabia abia după o îndelungată căutare, fiindcă mi-a fost greu să admit dintru început că acea epavă putrezită pe care, până la urmă, m-am îmbarcat, ar fi putut fi corabia cea nouă, gata să-şi ridice ancora pentru prima traversare a mării. Cât despre finisaje, sirianul nu minţise prea mult, fiindcă toată noaptea marinarii călăfătuiseră spărturile din coca. Ca să mai dreagă puţin putoarea insuportabilă ce venea din toate părţile, armatorul pusese să se ardă pe punte tămâie, care era – bineînţeles – de proastă calitate, în orice caz, mirosul cu care am fost întâmpinat când am urcat pe corabie mi-a amintit de casele de desfrâu din Canopos. Iar ca să i se dea plecării un aer cât de cât festiv, flancurile putrezite ale corăbiei fuseseră acoperite cu pânză de diferite culori şi cu buchete de flori vestejite, culese din gunoaiele pieţei celei mai apropiate.

        La drept vorbind, acea cocină smolită şi reparată în pripă ca să nu se scufunde semăna cu o târfă bătrână care nu s-ar fi încumetat să iasă la lumina zilei mai înainte de a se fi împodobit din cap până-n picioare cu ţesături în culori ţipătoare, de a-şi fi zugrăvit chipul cu un strat gros de vopsea pentru a acoperi ridurile, şi de a-şi fi turnat pe cap o cantitate convenabilă din cel mai ieftin ulei parfumat. Cu aceeaşi privire vicleană de târfă, ce m-a eliberat de toate falsele iluzii, m-a întâmpinat intendentul care, după ce m-a asigurat că nu am greşit corabia, mi-a arătat patul de lemn pe care urma să dorm, ce se afla în mijlocul unei mulţimi de oameni care ţipau unii la alţii în diferite limbi, cântau, plângeau, se certau şi îşi luau rămas-bun.

        După ce am văzut eu toate acestea, nici n-am putut să fiu furios.

        Dimpotrivă, am izbucnit în râs. Este evident că nici un om nu caută primejdiile, ci mai degrabă încearcă cu înţelepciune să le evite.

        Pe de altă parte, dacă am trăi într-o continuă teamă, gândind doar

        *a răul care ni s-ar putea întâmpla, viaţa ar deveni insuportabilă, fiindcă am ascultat învăţăturile multor filosofi, mi s-a întărit o anume convingere. De aceea nu cred că, sporindu-şi vigilenţa, un Ol*i îşi va putea prelungi timpul care i-a fost dat să-1 trăiască.

        Există şi în vremea noastră oameni bogaţi, dominaţi de egoism şi de superstiţii care, încălcând legile Romei, jertfesc în numele zeiţei cu trei chipurisclavi tineri, în speranţa că anii furaţi de la acei nefericiţi le vor prelungi viaţa, în oricare mare oraş din Orient poţi găsi vrăjitori sau preoţi renegaţi care cunosc cuvinte magice şi descântece, gata oricând să împlinească un astfel de sacrificiu pentru o sumă convenabilă de bani. După părerea mea, acest sacrificiu este doar un delir al cruzimii şi un mod de autoînşelare. Capacitatea omului de a se înşela pe sine însuşi şi de a confunda dorinţele imaginaţiei lui cu realitatea nu are limite. Mă îndoiesc totuşi că la bătrâneţe, dacă o voi apuca, voi fi atât de mult înspăimântat de moarte, încât să cad victimă unor astfel de superstiţii.

        Conştient de ridicolul situaţiei în care mă aflam, m-a consolat totuşi gândul că vom naviga de-a lungul coastei şi că sunt un bun înotător. M-am lăsat în voia bunei dispoziţii şi nu m-am mai gândit la şarlatania a cărei victimă fusesem. M-am hotărât să admit că totul este nemaipomenit de bine şi să mă bucur de călătorie. Mi-am rezervat pentru mai târziu plăcerea de a povesti istoria acestei călătorii pe mare, exagerând bineînţeles anumite situaţii, ca să pot scoate în evidenţă cumplitele mele suferinţe, fiindcă altfel povestea n-ar avea nici un farmec.

        Ancora a fost ridicată, vâslaşii au început să tragă haotic la rame, izbindu-şi între ei lopeţile, pupa corăbiei s-a depărtat de chei, iar căpitanul a răsturnat peste bord o cupă, invocând numele zeiţei destinului. Nici că ar fi putut să aleagă mai bine zeiţa căreia să-i aducă ofrandă, fiindcă el ştia că doar norocul bun ne-ar fi putut purta până la ţărmul Iudeii. Călătorii evrei şi-au ridicat braţele spre cer şi au strigat în limba lor sacră, implorându-1 pe zeul lor să-i apere de primejdiile mării. La marginea prorei, o fată, împodobită cu o coroniţă de flori, a ciupit strunele lirei, acompaniată la flaut de un tânăr. Vântul a purtat până la noi o melodie cântată în ultima vreme mai în toate tavernele Alexandriei. Atunci au constatat îngroziţi pelerinii evrei că pe corabie se afla o trupă de actori, dar era prea târziu pentru a se mai plânge. Şi, pentru ca nefericirea să le fie deplină, tot atunci au văzut că pe corabie erau mai mulţi călători din alte neamuri decât evrei. Nu erau bogaţi acei evrei ce-şi începuseră mai târziu pelerinajul spre oraşul lor sfânt. Au fost deci nevoiţi să accepte cu resemnare prezenţa noastră, mulţumindu-se să-şi spele continuu vasele de mâncare1.

        În zilele noastre, singurătatea este un privilegiu rar. Niciodată nu am putut suporta prezenţa sclavilor care să-mi supravegheze fiecare gest şi să mă protejeze la fiecare pas. Îmi este milă de aceia care din cauza poziţiei înalte sau dorinţei de confort sunt obligaţi să-şi trăiască viaţa, zi şi noapte, înconjuraţi de sclavi, în timpul călătoriei nu am avut motive să mă plâng nici de supărătoarea prezenţă a sclavilor, nici de singurătate, fiindcă, vrând-nevrând, a trebuit să împart dormitorul comun cu mulţi oameni ciudaţi şi dubioşi. Evreii au dormit împreună în aceeaşi sală şi, fiindcă li s-a permis, au aprins focul într-o ladă cu nisip ca să-şi pregătească mâncarea după ritul lor, cel puţin de atâta fericire tot au avut parte.

        Altfel, ar fi ajuns în ludeea pângăriţi de vecinătatea păgânilor şi poate că nu li s-ar mai fi permis să-şi continue pelerinajul până la oraşul sfânt. Legile şiritualurile lor de purificare sunt severe.

        Să nu fi avut noi parte de o mare calmă şi de un vânt domol care să umfle tocmai cât trebuie pânzele, mă îndoiesc că am fi putut ajunge vreodată în ludeea, fiindcă vâslaşii – bătrâni fleşcăiţi, cocârjaţi, schilozi, care gâfâiau şi-şi pierdeau răsuflarea când trăgeau la rame – arătau la fel de prăpădiţi precum corabia însăşi. Dar nu toţi erau sclavi. Cei mai neputincioşi erau lepădăturile din port ce acceptaseră umilitoarea muncă de sclav pentru un blid de mâncare. Ar fi amuzant să-i vezi pe aceşti vâslaşi de pe galeră în rolul corului dintr-o comedie satirică. Chiar şi pe maestrul vâslaşilor, care bătea ritmul de pe un podium, îl pufnea râsul când vedea cum li se izbeau una de alta vâslele sau când pe vreunul îl apuca din senin somnul şi cădea de pe bancă abandonându-şi vâsla. Bănuiesc că-i biciuia doar ca să nu-şi piardă îndemânarea, altfel ştia el prea bine că n-ar fi putut obţine mai mult de la ei, oricât de straşnic i-ar fi lovit.

        Prea multe nu am de povestit despre călătoria propriu-zisă, Pentru că nu mă aflam tocmai în cel mai potrivit loc de încurajare a pornirilor pioase sau de pregătire a spiritului pentru întâlnirea cu sfântul oraş al profeţiei ce mă împinsese la drum. Pentru La evrei, bazinul (numit mikva) cu apă de izvor sau de ploaie ce asigură o purificare rituală celui care se scufundă în el era purificator şi pentru vasele de mâncare fabricate de neevrei. Un izvor, un curs de apă sau marea (cazul acestui text) putea îndeplini funcţia de mikva.

        Aceasta rni-ar fi trebuit toată credinţa pelerinilor şi respectul pe care-1 aveau ei pentru templul din Ierusalim. In fiecare zi s-au rugat evreii cu braţele ridicate la cer: seara, dimineaţa şi în miezul zilei şi au cântat imnuri descurajatoare sau triumfătoare pentru slava zeului lor. Când nu au cântat evreii, dinspre prora s-au auzit melodiile greceşti pe care le repetau artiştii şi, de fiecare dată când vântul nu umfla destul pânzele corăbiei, dinspre partea de jos a calei s-au înălţat suspinele jalnice ale corului vâslaşilor, însufleţite de loviturile biciului.

        Grecoaica cu coroniţă de flori care la începutul călătoriei cântase acompaniindu-se din liră se numea Myrina. Era o fată slăbuţă, cu un nas micuţ şi cu ochi verzi, reci şi iscoditori. Avea un glas frumos, cânta bine din liră şi, în ciuda fragedei tinereţi, executa cu măiestrie dansuri acrobatice. Era o bucurie să o priveşti în fiecare zi în timp ce dansa. Dar preapioşilor evrei nu le plăcea să o vadă. Îşi acopereau faţa şi se plângeau că le aţâţă dorinţele.

        Myrina este un nume de amazoană. Ea însăşi mi-a povestit fără sfială că i s-a dat acest nume pentru că este subţire ca o trestie şi nu are sâni. Dansase deja în ludeea şi în oraşele greceşti din provincia Pereea de pe cealaltă parte a Iordanului. Mi-a povestit că, în Ierusalim, Irod construise un teatru, dar nu trăgea vreo speranţă că ar putea juca acolo, fiindcă autorităţile ofereau foarte rar un spectacol pentru oamenii din popor, care erau prea săraci să plătească. Evreii urăsc teatrul în aceeaşi măsură în care urăsc tot ceea ce vine de la civilizaţia greacă, chiar şi apeductele, iar aristocraţii sunt prea puţini pentru a umple un teatru. De aceea, ea şi ceilalţi actori urmau să călătorească până la oraşul construit de romani pe celălalt mal al Iordanului, unde se afla garnizoana celei de-a douăsprezecea legiuni. In ciuda asprimii, mi-a mărturisitea, spectatorii, care erau în bună parte soldaţi romani, debordau de entuziasm. Aveau de gând să joace şi în Tiberiada, oraşul princiar de lângă Marea Galileii, iar la întoarcere în Cesareea, cetatea romană de pe ţărmul Mării Mari.

        Această conversaţie amicală am avut-o într-o oarecare după-amiază. În timpul nopţii, strecurându-se cu prudenţă printre oamenii adormiţi, Myrina a ajuns în patul meu şi mi-a şoptit că aş putea-o face fericită dacă i-aş oferi două monede de argint, fiindcă ea şi ceilalţi actori erau foarte săraci şi nu aveau destui bani să-şi cumpere costume de scenă. Altfel, m-a asigurat ea, nu ar fi venit niciodată în patul meu, fiindcă era o fată onorabilă.

        Scotocind în punga cu bani, ani găsit o monedă grea de zece drahme şi i-am dat-o. S-a bucurat şi a fost uimită de generozitatea mea, m-a strâns în braţe şi m-a sărutat, şoptindu-mi că nu va încerca să se împotrivească dorinţelor unui bărbat atât de ietenos. Rjar> după ce a înţeles că nu voiam nimic de la ea – fiindcă, la drept vorbind, eram sătul de femei după iarna din Alexandria – m-a întrebat cu glas inocent dacă mi-ar face plăcere să împart aşternutul cu fratele ei, un băiat tânăr şi imberb. Nu am fost niciodată atras de aceste obiceiuri ale grecilor, chiar dacă la şcoala din Rodos am avut şi eu, ca toată lumea, un admirator platonic. După ce am asigurat-o că nu doresc nimic şi că i-am oferit acei bani doar din prietenie, ea a dedus că făcusem un legământ de castitate, lucru pe care 1-am confirmat pentru a încheia discuţia, apoi ea m-a lăsat în pace.

        Ca să-mi mulţumească totuşi într-un fel, Myrina mi-a spus că evreii emancipaţi consideră că nu săvârşesc un păcat dacă se distrează cu o femeie străină, atâta timp cât aceasta nu frecventează societatea femeilor neamului lor. Şi mi-a povestit în şoaptă, în întunericul dormitorului comun, câteva întâmplări care nu cred să fi fost adevărate, fiindcă frecventându-i eu pe evreii erudiţi din Alexandria, le ştiam felul particular de a gândi.

        Într-un sfârşit, dinspre Orient, asemenea unor umbre depărtate, au apărut la orizont munţii Iudeii şi marea a avut strălucirea pietrelor preţioase. Atunci mi-a destăinuit Myrina visele ei. Nu a fost ceva neobişnuit, fiindcă multe fete tinere se confesează unui prieten mai vârstnic, înţelesese bine că gloria unei dansatoare este efemeră. De aceea, voia să strângă bani ca să poată deschide cândva un magazin modest de parfumuri şi o casă decentă de prostituţie, undeva, într-un oraş mai tolerant de la ţărmul mării.

        Privindu-mă cu ochi inocenţi, mi-a mărturisit că timpul necesar realizării unui astfel de vis s-ar micşora simţitor dacă ar avea norocul să întâlnească un amant bogat. I-am urat din toată inima să aibă parte de un asemenea noroc.

        Să fi fost din cauza ofrandei pe care căpitanul o închinase zeiţei destinului, să fi fost din întâmplare sau din cauza perseverentelor rugăciuni ale evreilor, nu ştiu. Adevărul este că am ajuns în portul Joppe cu trei zile mai înainte de Pastele evreilor, lnţepaţi cumplit de insecte, flămânzi, însetaţi şi murdari, dar

        1&ră să fi avut parte de întâmplări neplăcute pe mare. În acest an> Pastele s-a întâmplat să cadă sâmbăta, în ziua de sabat, de aceea este deosebit de important. Evreii erau atât de nerăbdători să ajungă la templu încât, dupăce şi-au făcut în mare grabă abluţiunile impuse şi au mâncat împreună cu neamurile lor, au plecat în aceeaşi noapte spre Ierusalim. Era o noapte minunată, miliarde de stele străluceau deasupra mării, era într-adevăr uşor de mers pe drumul luminat de lună. Portul era plin de corăbii, chiar şi de corăbii mari venite din Italia, Spania şi Africa. Atunci am înţeles eu că dragostea evreilor pentru templul lor este o sursă de bogăţie pentru toţi armatorii din lume.

        Cu toate că nu sunt un om orgolios, nu am vrut să călătoresc împreună cu trupa de actori greci. Ei au insistat mult, probabil că vedeau în mine un protector, fiindcă printre ei nu era nici un cetăţean roman. Dar eu am vrut să termin scrisoarea începută în timpul călătoriei pe mare, sperând că vei înţelege împrejurările particulare ce m-au împins spre această ciudată aventură.

        În acest moment sunt într-o cameră de han şi încerc să închei scrisoarea, fiindcă sunt obosit după călătoria pe mare. M-am spălat, mi-am pudrat tot corpul cu pulbere cicatrizantă, fiindcă tare multe gângănii m-au înţepat cu furie tot drumul. Am dăruit săracilor veşmintele de pe mine. Aş fi vrut să le ard, dar numai ce am spus asta, că s-au şi găsit destui să-mi atragă atenţia că se va stârni un adevărat scandal dacă le voi arde. Acum, după ce bărbierul mi-a scurtat părul şi 1-a uns cu ulei şi, după ce mi-am cumpărat veşminte noi, încep să mă regăsesc. Consecvent principiului simplităţii, nici de această dată nu am prea multe lucruri cu mine. De fapt, în desagă am doar hârtie curată de papirus şi accesorii de scris, precum şi câteva mărunţişuri din Alexandria, pe care să le dăruiesc în ocaziile ce poate că se vor ivi.

        Şi cel mai avut călător şi cel mai umil poate găsi în piaţa din Joppe un mijloc de a ajunge la Ierusalim. Aş fi putut închiria o litieră cu escortă, un car tras de doi boi sau o cămilă condusă de o călăuză. Dar am mai spus-o, cred sincer că singurătatea este un privilegiu. De aceea, voi închiria un asin pe spinarea căruia voi pune traista mea de călător, un burduf cu vin şi un sac cu mâncare, după care voi face drumul pe jos, aşa cum îl fac toţi pelerinii. Efortul fizic nu poate fi decât de bun augur după atâta lâncezeală în Alexandria, cât despre hoţi, n-am de ce să mă tem, fiindcă drumul este plin de oameni ce se îndreaptă spre Ierusalim pentru Paşte şi e păzit de soldaţii celei de-a douăsprezecea legiuni romane.

        Tullia, dragostea mea, să ştii că nu ţi-am povestit despre

        ^/[yrina şi despre femeile din Alexandria că să te ofensez sau să-ţi trezesc gelozia. O! De-ai suferi puţin, de te-ai frământa puţin pentru mine! Mi-e teamă însă că eşti mulţumită, fiindcă ai scăpat <Je mine prin vicleşug. Dar nu-ţi cunosc gândurile şi, cine ştie, s-ar putea să ţi se fi întâmplat ceva pe drum. De aceea îţi promit că la toamnă mă voi întoarce în Alexandria ca să te aştept până la sfârşitul sezonului navigabil. Mi-am lăsat acolo toate lucrurile, nu am luat nici măcar o carte cu mine. Dacă nu voi fi în port, adresa mea o vei putea afla de la casa romană de călătorii sau de la bancherul meu, dar inima îmi spune încă de pe acum că şi la toamnă te voi aştepta la fel că în ultima toamnă şi voi privi deznădăjduit la corăbiile ce vor sosi din Italia.

        Nu ştiu dacă vei avea răbdare să citeşti până la capăt scrisoarea mea. M-am străduit să fie cât mai plină de viaţă, dar în acest moment, când tocmai o închei, sunt grav. Toată viaţa am oscilat între Epicur1 şi şcoala de la Portic2, între plăcere şi renunţare, în Alexandria mi-am istovit în exces trupul şi sufletul în căutarea plăcerilor şi voluptăţii. Tu ştii tot atât de bine ca şi mine că plăcerea şi amorul sunt două lucruri diferite. Plăcerea se poate practica la fel ca atletismul sau înotul, dar plăcerea neînsoţită de iubire aduce doar tristeţe. Se întâmplă rar, de aceea este aproape de necrezut să întâlneşti fiinţa pentru care eşti făcut.

        Pentru tine m-am născut, Tullia, iar inima aceasta nebună îmi spune că şi tu te-ai născut pentru mine. Aminteşte-ţi noaptea din Baiae, printre trandafiri.

        Nu lua prea în serios profeţiile despre care ţi-am scris. Şi prea puţin îmi pasă dacă din vârful buzelor tale orgolioase vei şopti zâmbind: „Marcus a rămas acelaşi visător incurabil”. Dacă nu aş fi fost un visător, nu m-ai fi iubit. Dar nu ştiu dacă mă mai iubeşti.

        Joppe este un port vechi, în întregime sirian, în timp ce-ţi scriam, am constatat că începe să-mi placă aici. Tullia, dragostea niea, nu mă uita! Scrisoarea o voi purta cu mine şi o voi trimite din Ierusalim după Pastele evreilor, când corăbiile vor pleca înapoi la Brindisium.

        LFilozof grec (Samos sau Atena 341 î. Hr. – 270 î. Hr.).

        * Loc unde Zenon (335 î. Hr. – 264 î. Hr.), fondatorul stoicismului, îşi făcea cunoscută filosofia. Toţi filosofii stoici se adunau sub Portic, la Atena.