Epistola a doua

De la Marcus, către Tullia.

        Astăzi este Pastele evreilor, iar eu îţi scriu din fortul Antonia care se află în cetatea lor sfântă, Ierusalim. Mi s-a întâmplat ceva nebănuit şi încă nu îmi este pe de-a-ntregul clar ce s-a întâmplat. Sunt descumpănit, Tullia. Scriu atât pentru tine, cât şi în speranţa că voi înţelege eu însumi.

        Nu mai iau în bătaie de joc profeţiile. De fapt, în inima mea, niciodată nu le-am dispreţuit, chiar dacă despre profeţii am vorbit şi am scris cu aroganţă, înspăimântat, am ajuns să cred că am fost condus aici de puteri nevăzute şi că nu m-aş fi putut abate de la acest drum chiar dacă aş fi vrut să-1 evit. Dar ce puteri m-au condus, nu ştiu. Voi începe cu începutul.

        După ce am refuzat propunerile comode care ar fi putut să-mi uşureze drumul, am închiriat din Joppe un asin şi, depărtându-mă de ţărm, m-am alăturat ultimilor călători care plecau spre Ierusalim.

        Era un asin blând şi prietenos, aşa că ne-am înţeles bine unul cu altul. Nu mă îndoiesc că făcuse de multe ori drumul de la Joppe la Ierusalim şi înapoi, fiindcă ştia toate fântânile şi popasurile, toate satele şi toate hanurile. O călăuză mai bună nici c-aş fi putut avea şi bănuiesc că acel animal m-a îndrăgit, fiindcă nici la coborâşuri nu am urcat pe spinarea lui, mulţumindu-mă să merg pe jos tot drumul.

        De la Joppe la Ierusalim nu sunt mai mult de două etape de legiune, dar, pentru un călător obişnuit, marşul pe munte este mai obositor decât pe câmpie. N-are totuşi importanţă, fiindcă ludeea este o ţară roditoare şi frumoasă, cu un peisaj variat, în câmpie migdalii îşi scuturaseră florile, însă pantele munţilor erau acoperite de flori micuţe al căror parfum plăcut, uşor amărui m-a însoţit tot drumul. M-am odihnit, m-am simţit viguros, am avut din nou, Tullia, bucuria pe care o aveam în tinereţe când mă întorceam de la stadion cu trupul obosit.

        L) în cauza educaţiei, dar şi pentru că necazurile vieţii m-au obişnuit să fiu prudent, nu am dat importanţă aparenţei exterioare. Am preferat să nu mă deosebesc de mulţime din cauza obiceiurilor mele străine sau a veşmintelor şi nu am râvnit după servitori sau după alergători care să-mi anunţe sosirea. Este ridicolă o astfel de vanitate. Dacă s-a ivit cineva grăbit – împingându-şi şi ocărându-şi sclavii şi animalele – i-am cedat umil trecerea şi mi-am îndemnat asinul să umble pe lângă marginea drumului. M-am bucurat mai mult urmărind mişcările urechilor înţeleptului meu animal care din când în când îşi întorcea capul să mă privească, decât dacă vreun suspus ar fi oprit să mă salute şi să mă roage să călătoresc împreună cu el.

        Chiar dacă sunt îmbrăcaţi la fel ca noi, pe evrei îi poţi deosebi de alţii dintr-o privire, fiindcă au poalele veşmintelor împodobite cu franjuri. Veşmintele mele nu au franjuri, dar acest drum, pe care Roma 1-a transformat într-un excelent drum militar, este atât de vechi şi a văzut atât de multe neamuri, cătrecerea mea nici nu a fost luată în seamă, în locul de înnoptat, unde asinul m-a condus, am primit – ca şi ceilalţi călători – apă cu care mi-am potolit setea, am adăpat animalul şi mi-am spălat mâinile şi picioarele. Ai fi putut gândi că reprezentanţii tuturor popoarelor – alăturându-li-se evreilor – porniseră cu mult entuziasm la drum, să le sărbătorească eliberarea din sclavia Egiptului1, atât de multă lume poposise la acel han pentru noapte. Nici nu au avut timp servitorii să-i deosebească pe străini de evrei.

        Aş fi putut ajunge la Ierusalim a doua zi seara, dar nu eram atât de grăbit cum erau alţii. M-am desfătat respirând aerul proaspăt al munţilor Iudeii şi am admirat pantele acoperite cu flori strălucitoare. După istovitoarele plăceri ale Alexandriei, nu-am simţit sufletul eliberat şi m-am bucurat de fiecare clipă, Jar pâinea obişnuită a avut un gust mai bun decât toate bunăaţue Egiptului. Nu am amestecat vin în apă, pentru a nu-mi ulbura simţurile. Apa curată mi s-a părut mai gustoasă decât La evrei, Pastele comemorează Exodul şi ieşirea fiilor lui Israel din sclavia Egiptului. Israel este numele dat de Dumnezeu patriarhului Jacob după lupta sa cu îngerul. ai, ts.,., oricare altă băutură. Am umblat după bunul meu plac. Aşa se face că la asfinţitul soarelui, când păstorii îşi strângeau turmele pentru înnoptat, cântându-şi melodiile din fluiere de trestie, eu încă eram departe de Ierusalim. Aş fi putut să mă odihnesc şi, mai târziu, să continui drumul la lumina lunii, dar am vrut să mă bucur de priveliştea încântătoare despre care mi se povestise, pe care – cu aurul sclipitor şi cu albul marmurei templului scăldat în lumina orbitoare a soarelui – Ierusalimul o oferă călătorului ajuns acolo în miezul zilei.

        Aşa am vrut să fac cunoştinţă cu oraşul sfânt al evreilor. De aceea, spre marea uimire a asinului meu, m-am abătut de la drum pentru a schimba câteva vorbe cu un păstor care-şi ducea turma de oi la adăpost, într-o grotă de pe coasta muntelui. El a vorbit într-un dialect local, dar a înţeles limba mea aramaică şi m-a asigurat că în acea parte a Iudeii, unde aşezările omeneşti sunt mai dese, lupii nu se încumetă să umble. Cum nu avea câini de pază, obişnuia să se culce la gura peşterii, pentru a-i împiedica pe şacali să atace turma. Avea puţină pâine neagră de orz şi o bucată de brânză de capră drept hrană, de aceea s-a bucurat mult când am împărţit cu el pâinea mea de grâu, turta cu miere şi smochinele uscate.

        Pentru că nu eram evreu, a refuzat să mănânce carne împreună cu mine, dar nu s-a depărtat când m-am aşezat lângă el şi nici nu s-a ferit de atingerea mea. Am mâncat amândoi aşezaţi la gura peşterii, iar asinul s-a înfruptat din tufele de spini ce creşteau din belşug pe coastă. Apoi lumea a împrumutat culoarea violetă a anemonelor de munte, s-a lăsat întunericul peste pământ şi pe cer s-au aprins stelele. Deşi noaptea a fost rece, nu am simţit frigul, fiindcă dinspre grotă a venit tot timpul căldură de la oile îngrămădite una în alta. Mirosul de staul şi de lână a fost puternic, dar nu neplăcut. Mai degrabă a fost un miros protector, care m-a făcut să-mi, aduc aminte de copilărie şi de casă. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Nu am plâns din cauza ta, Tullia, am plâns pentru mine. Cred că au fost doar lacrimi de oboseală, fiindcă acest drum m-a stors de puteri.

        Am plâns pentru tot ceea ce am lăsat în urmă şi pentru tot ceea ce am pierdut, dar am plâns şi pentru tot ceea ce urmează să mi se mai întâmple, în acea clipă, m-aş fi putut apleca fără teamă să beau din izvorul uitării.

        M-am odihnit în faţa peşterii, sub cerul înstelat, ca drumeţii săraci. Am dormit adânc, iar când am deschis ochii am constatat ă păstorul îşi dusese deja turma la păscut. Nu-mi amintesc să fi vut vreun vis prevestitor de rău, dar când m-am deşteptat, totul – aerul şi pământul – mi s-a părut altfel de cum fusese mai

        * ainte de a mă fi culcat. Soarele lumina doar colina din faţă, oasta apuseană a muntelui era încă în umbră. Mi-am simţit trupul frânt, greu, neputincios, iar chipul asinului mi s-a părut rispat de suferinţă. Nu am putut înţelege originea acelei schimbări. Doar două zile de drum şi o noapte sub cerul liber nu outeau justifica o atare moleşeală. Sensibilitatea mea sporeşte la schimbările vremii, la fel ca atunci când visez sau când am presimţiri. De aceea, până la urmă, mi-am spus că, probabil, vremea era în schimbare.

        Starea de neputinţă şi spaimă m-a împiedicat să mănânc.

        Mâncarea a refuzat să alunece pe gât. Am sorbit două înghiţituri din burduful cu vin, dar nici vinul nu m-a întărit. Am gândit că poate voi fi băut apă spurcată, mi-a fost teamă că m-am îmbolnăvit.

        Câţiva călători urcau deja pe drumul de munte. Dar pentru mine a trecut mult timp până când am reuşit să-mi înfrâng moleşeală, să pun pe spinarea asinului desaga şi să-mi continui drumul. Am urcat muntele cu greutate. Abia după ce am ajuns pe creastă, am înţeles cauza ciudatei oboseli, fiindcă am fost lovit în faţă de vântul dogoritor şi uscat al deşertului, vântul care aduce boală şi dureri de cap, acel vânt continuu care le provoacă greaţă femeilor, se strecoară în case prin toate crăpăturile şi zguduie noaptea ferestrele.

        Doar într-o clipă, vântul mi-a uscat faţa şi mi-a înţepat ochii.

        Deja în înaltul cerului, soarele incandescent părea un bulgăre de foc. Atunci am văzut eu, ridicându-se pe cealaltă parte a văii, cetatea sfântă a evreilor, înconjurată de ziduri. Cu usturime în ochi, cu gustul vântului sărat în gură, am văzut turnurile palatului lui Irod, casele marelui oraş înghesuite una în alta, teatrul, circul şi, mai impunător decât toate, templul auriu şi alb, cu ziduri, porticuri şi colonade. Dar, cu toată acea lumină tulburătoare a soarelui, templul nu a avut splendoarea despre care mi Se povestise. Nu a strălucit nici marmura, nici aurul, sau poate Ca numai eu nu le-am văzut strălucirea. Fără îndoială, este un ernplu foarte mare, o minune inegalabilă a arhitecturii moderne ar> m ciuda măreţiei, nu a deşteptat în mine acel entuziasm de re erau animaţi evreii. L-am privit pentru că făcusem un drum nS ca să ajung la Ierusalim, dar 1-am privit cu indiferenţă. Nu ai eram nici tânăr, nici sufletul nu îmi mai era însetat de frumuseţe şi plin de fervoare ca atunci când văzusem prima oară templul din Efes, dar poate că şi vântul fierbinte, care îmi umplea ochii cu pulberea sărată a deşertului, depărta din mine orice umbră de entuziasm.

        Descumpănit şi trist m-a privit asinul când 1-am îndemnat să pornească din nou la drum. Pentru că, după ce am ajuns noi în vârful muntelui, el făcusecâţiva paşi până în locul de unde se putea vedea cel mai bine cetatea, după care se oprise, aşteptându-se probabil să cad în extaz, să urlu de fericire, să înalţ imnuri de slavă şi să rostesc rugăciuni. Dar eu nu am putut face abstracţie nici de slăbiciunea mea trupească, nici de vântul usturător. M-arn învinuit în gând pentru lipsa de entuziasm şi am regretat că sunt sclavul corpului meu. Agitându-şi indignat urechile, până la urmă asinul s-a supus poruncii mele şi a început să coboare furios pe cărarea şerpuitoare, iar eu am alergat cu greu pe lângă el, ţinându-mă de căpăstru, fiindcă mi se înmuiaseră genunchii.

        Pe măsură ce am coborât vântul s-a domolit, iar când am ajuns în fundul văii abia de s-a mai simţit. In sfârşit, spre amiază, am dat de calea romană, acolo unde drumul dinspre Joppe se uneşte cu cel dinspre Cesareea. Toată calea romană era plină de oameni ce se îndreptau spre cetatea Ierusalimului. Am observat că unii se opreau în fata porţii şi priveau spre dealul apropiat.

        Dar cei mai mulţi îşi acopereau faţa şi intrau grăbiţi în cetate.

        Deodată, asinul meu a început să azvârle din picioare. Mi-am ridicat ochii şi, dincolo de tufele de mărăcini ce creşteau pe dealul spre care priveau oamenii, am văzut trei cruci pe care erau răstignite trei trupuri răsucite de chinuri. O mulţime adunată pe partea dinspre poartă a dealului privea ţintă spre cele trei cruci.

        În faţa porţii era o atât de mare îmbulzeală, că nu aş fi putut să mă strecor înăuntru nici să fi vrut. Am văzut destui răufăcători crucificaţi şi m-am oprit de fiecare dată să le privesc agonia, atât pentru a-mi întări spiritul, cât şi pentru a mă obişnui să nu-mi trădez emoţiile în faţa suferinţei. In arena circului am văzut oameni omorâţi cu încă şi mai multă cruzime, dar la circ era vorba de altceva, fiindcă acolo, de fiecare dată, spectatorii aşteptau încordaţi un deznodământ promis. Răstignirea pe cruce este doar un mod umilitor şi încet de aplicare a pedepsei cu moartea. Dacă mi se va întâmpla cândva să fiu condamnat la moarte, mă va consola poate gândul că voi fi omorât cu o lovitură rapidă de sabie. Este singura bucurie la care are dreptul fiecare cetăţean al Romei.

        Să fi fost într-o altă stare de spirit, poate că mi-aş fi întors apul, aŞ fi încercat să uit presimţirile rele, mi-aş fi continuat drumul, aş fi intrat în cetate chiar şi făcându-mi loc cu coatele.

        Dar cei trei bărbaţi răstigniţi au sporit într-un mod de neînţeles „ainia din mine, chiar dacă era evident că nimic nu mă lega de destinul lor. Fără să fi înţeles de ce, dar în acelaşi timp ştiind că sa trebuie să fac, am ţinut asinul de căpăstru şi, croindu-mi drum prin mulţime, am urcat dealul.

        În apropierea celor trei cruci, câţiva soldaţi sirieni din cea de-a douăsprezecea legiune romană jucau zaruri şi beau vin. Nu putea fi vorba de sclavi sau de răufăcători, fiindcă printre soldaţii din gardă era şi un sutaş. Absent, mi-am îndreptat privirea spre crucificaţii care agonizau. Abia atunci am văzut tăbliţa prinsă cu cuie pe crucea din mijloc, deasupra capului celui răstignit. Şi pe ea era scris în greceşte, în latineşte şi în evreieşte: lisus din Nazaret, regele iudeilor. Pentru o clipă, mintea mi-a fost tulbure şi nu am înţeles sensul acelor cuvinte. Pe capul muribundului era pusă o cununăîmpletită din spini ce semăna cu o coroană de rege. Din fiecare rană făcută de vârfurile ascuţite ale spinilor sângele i se prelingea pe faţă.

        Aproape în acelaşi moment când ochii mei au desluşit cuvintele de pe cruce şi expresia chipului celui răstignit, soarele a dispărut de pe cer şi s-a făcut atât de întuneric, că abia s-au mai putut zări siluetele celor din preajmă. Ţipătul păsărilor s-a întrerupt dintr-odată, oamenii au amuţit. S-au mai auzit doar: zgomotul zarurilor ce au lovit scutul pe care fuseseră aruncate şi răsuflarea agonizantă a osândiţilor.

        Plecasem în căutarea regelui evreilor, aşa după cum – pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios – îţi spuneam, Tullia, în ultima scrisoare, în faţa porţii Ierusalimului, pe dealul Golgotei, aveam să-1 găsesc răstignit pe cruce, dar încă viu. Când am desluşit înţelesul cuvintelor de pe cruce şi am văzut coroana de sPini, nu m-am îndoit că 1-am găsit pe el, cel în căutarea căruia Plecasem din Alexandria, bărbatul a cărui naştere o anunţaseră Planetele, regele evreilor care – după prevestirile profeţilor – urma Sa ajungă suveranul lumii. Nu-mi pot explica cum de am înţeles atât de repede totul, însă, cu siguranţă, spaima pe care o încercasem lncă din zori mă pregătise pentru acea tulburătoare apariţie.

        Într-un fel, întunericul a fost o uşurare, fiindcă m-a împiedicat Sa~i văd pe de-a-ntregul suferinţa în înspăimântătoarele ore ale

        (K HI UI Agoniei. Observasem deja că fusese lovit peste faţă şi flagelat c Mănunchiuri de nuiele. De aceea era într-o stare mai jalnică decât ceilalţi doi răstigniţi, aparent oameni de rând, vânjoşi şi rezistenţi la supliciu.

        Natura şi oamenii au încremenit pentru o clipă, nici un zgomot riu s-a mai auzit. Apoi mulţimea a început să murmure şi să ţipe înspăimântată. Chiar şi sutaşul şi-a ridicat, pierdut, privirea spre cer. După ce ochii mei au început să se obişnuiască cu întunericul, am putut desluşi din nou contururile peisajului şi trăsăturile chipurilor oamenilor din preajmă. Când mulţimea a început să intre în Bănică, arhiereii – pe care i-am recunoscut după acoperământul Capului – şi cărturarii – care purtau veşminte somptuoase împodobite cu franjuri – au strigat oamenilor înspăimântaţi să nu le ne teamă şi 1-au umilit pe nefericitul răstignit, spunându-i să coboare de pe cruce pentru a dovedi că, într-adevăr, el este regele iiideilor. Multe alte vorbe batjocoritoare au strigat ei, vorbe care probabil erau în legătură cu promisiunile pe care osânditul le f$tcuse cândva mulţimii.

        ', „, în felul acesta au încercat ei să-i aibă de partea lor pe oamenii din popor şi au reuşit într-o oarecare măsură, fiindcă s-au găsit şi câţiva oameni simpli care să-1 hulească pe cel răstignit. Dar cei rnai mulţi au rămas cufundaţi în tăcere, ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă adevăratele sentimente. După trăsături şi după veşminte, am înţeles că cei mai mulţi privitori erau oameni săraci, veniţi din satele învecinate pentru a sărbători Pastele în Ierusalim. Şi m-a bătut gândul că în inima lor erau de partea regelui răstignit, chiar dacă nu îndrăzneau să-şi manifeste compasiunea, pentru Că se temeau de soldaţii din legiunea romană şi de autorităţile locale. In mulţimea de oameni simpli erau multe femei care îşi apoperiseră faţa şi plângeau.

        J) Auzind strigătele, răstignitul, numit în bătaie de joc rege, şi-a Ridicat capul cu greutate şi s-a îndreptat, sprijinindu-se de bârna î^ib care îi erau pironite picioarele în cuie. Ca să nu moară prea repede sufocat şi agonia să-i fie lungă, fusese crucificat cu genunchii îndoiţi. Gâfâind, a tras mai întâi aer în piept şi tot trupul lui însângerat a tremurat. Apoi, deschizându-şi cu greutate ochii, şi-a rotit privirea ca şi cum ar fi căutat pe cineva. Dar nu a răspuns celor care-1 umileau. El abia de mai avea putere să suporte suferinţele propriului său trup.

        Tâlharii cei împreună-răstigniţi cu el mai erau în putere. Cel j din stânga, profitând de agitaţie, s-a strâmbat mai întâi la mulţime, apoi şi-a întors capul spre cel pe care x.„jyi ^ „% pară superior, în ciuda posturii umilitoare în care era, i s-a adresat cu aroganţă: Nu eşti tu fiul lui Dumnezeu? Mântuieşte-te pe tine însuţi şi pe noi!

        ' Dar tâlharul din dreapta, dojenindu-1 de pe crucea sa, a spus întru apărarea celui numit rege: Noi pătimim pentru faptele noastre, dar acesta nici un rău nu a săvârşit.

        Si i s-a adresat cu umilinţă şi cu tristeţe regelui iudeilor, rugându-1: lisuse, aminteşte-ţi de mine când vei ajunge în împărăţia ta!

        Atât de aproape de moarte şi el încă mai vorbea despre o împărăţie! Să fi fost eu, cel de altădată, poate că aş fi râs de naiva şi perseverenta lui credinţă. Dar nu mi-a venit să râd.

        Vorbele erau prea triste şi răscolitoare, încă şi mai uimit am fost când regele iudeilor, întorcându-şi cu durere capul spre el, 1-a privit blând şi i-a spus cu glas stins:

        — Vei fi împreună cu mine în grădina paradisului!

        Nu am înţeles sensul spuselor lui. Pe lângă mine tocmai trecea unul dintre acei cărturari care supravegheau mulţimea cu ochi bănuitori. L-am oprit şi 1-am întrebat:

        — Ce a vrut să spună regele vostru când s-a referit la grădina paradisului? Şi de ce a fost răstignit, dacă nici un rău nu a făcut el?

        A râs dispreţuitor şi a spus:

        — Se vede că nu eşti din Ierusalim. Oare tu crezi mai mult în spusele unui tâlhar decât în sfatul bătrânilor poporului şi în procuratorul roman care 1-a judecat? El a pretins că este regele iudeilor şi a luat în râs numele lui Dumnezeu. Chiar şi de pe cruce, amintind de grădina paradisului, 1-a batjocorit pe Dumnezeu.

        S-a înfăşurat mai strâns, fiindcă i-a fost teamă că franjurii veşmântului său s-ar fi putut atinge de tunica mea. Gestul lui a fost o insultă. I-am spus:

        — Voi lămuri eu acest lucru!

        M-a privit ameninţător şi m-a avertizat: Mai bine ai avea grijă de tine! Tocmai de acesta să-ţi fie ttuiă? Dar el îi îndeamnă pe oameni la răzvrătire şi este mai Periculos decât amândoi tâlharii împreună. A pervertit el destui ameni, dar nu va mai perverti pe nimeni de-acum înainte.

        JFot răul acelei zile şi spaima din mine s-au transformat în anie. L-am îmbrâncit pe acel om si, abandonându-mi asinul şi uitându-mi rangul, rn-amîndreptat furios spre sutaşul din gardă căruia, pentru mai multă siguranţă, i-am vorbit în limba latină.

        — Sunt cetăţean al Romei, am spus eu arătând cu degetul spre cărturar. Evreul acela m-a ameninţat.

        În acea semiobscuritate, sutaşul m-a cercetat din privire, a oftat ca şi cum ar fi fost sătul de asemenea incidente şi, zdrăngănindu-şi armele, a făcut câţiva paşi înainte, obligându-i astfel pe oameni să se retragă şi să lase un oarecare spaţiu liber în faţa răstigniţilor. Apoi, pentru a arăta că este un om civilizat, m-a salutat în limba latină, dar după câteva cuvinte a schimbat latina pe greacă. Şi a spus el:

        — Nu-ţi pierde calmul, frăţioare! Dacă, într-adevăr, eşti cetăţean roman, este mai prejos de demnitatea ta să cauţi sfadă cu evreii, şi încă în ajunul sabatului.

        Apoi, întorcându-se spre mulţime, fără a arăta că vorbele lui sunt adresate în special arhiereilor şi cărturarilor, a strigat:

        — Luaţi-vă valea şi mergeţi la casele voastre! Aţi trăncănit destul. Gata! Pentru astăzi s-au isprăvit minunile. E timpul să va mâncaţi berbecii, rămână-vă oasele-n gât!

        Din spusele lui am înţeles că, în afară de cei care îi erau ostili aşa zisului rege, mulţi aşteptau să se întâmple un miracol şi doreau ca răstignitul să coboare prin puterile lui de pe cruce. Dar ei erau tăcuţi, fiindcă se temeau de arhierei şi de cărturari.

        Câţiva s-au supus poruncii sutaşului şi au plecat spre poarta cetăţii, unde nu mai era îmbulzeala de dinainte.

        Ca şi cum ne-am fi cunoscut de multă vreme, sutaşul m-a împins în joacă şi mi-a spus prieteneşte:

        — Hai să-i tragem o duşcă de vin! Eu îmi văd doar de slujba mea, nu-i treaba noastră ce fac evreii. Ei şi-au omorât întotdeauna profeţii. Şi-apoi, dacă le-a intrat lor în cap să-şi răstignească regele cu ajutorul romanilor, romanii nu aveau nici un motiv să-i împiedice.

        Am mers după el până în spatele crucilor, unde erau câteva legături cu vesminte. După ce soldaţii împărţiseră veşmintele răstigniţilor, fiecare îşi legase partea, că să nu se încurce cu a celorlalţi. Sutaşul a luat de pe pământ vasul cu vin şi mi 1-a dat să beau. Nu prea mă îndemna inima să beau din vinul acela acru care li se dă soldaţilor din legiunile romane, totuşi am băut o gură, din politeţe. A băut şi el, apoi a râgâit şi a spus:

        — Cel mai bine este să te îmbeţi! Din fericire, treaba asta a mea se termină la căderea nopţii, în ajunul sabatului, nu obişnuiesc ei evreii să-şi lase toată noaptea cadavrele răstignite pe cruce.

        Gi a mai spus: I-Tot Ierusalimul forfoteşte ca un cuib de vipere.

        Nosc mai bine pe evrei, cu atât mi se întăreşte convingerea că C^mai bun evreu este evreul mort. De aceea, în ajunul sărbă-

        °erilor, în copacii de pe marginea drumului atârnă sperietori, ca i avertizeze pe cei certaţi cu legea la ce să se aştepte dacă vor Sţovoca dezordine în cetate sau dacă vor omorî vreun cetăţean P0man imprudent. Dar acesta, arostit el arătând spre regele udeilor, este un om nevinovat şi un profet.

        Cerul continua să fie întunecat. Din când în când se lumina colorându-se în roşu, dar se făcea apoi din nou negru. Aerul fierbinte îţi tăia respiraţia, înălţându-şi ochii spre cer, sutaşul a spus: '

        Poate că vântul desertului a ridicat un nor de nisip şi 1-a purtat spre răsărit. Dar un nor atât de întunecat eu nu am mai văzut până acum. Dacă as fi fost evreu, aş fi gândit că soarele şi-a acoperit faţa şi tot cerul s-a întristat de moartea fiului lui Dumnezeu. Fiindcă acest lisus a afirmat că este fiul lui Dumnezeu şi că, de aceea, va muri în chinuri cumplite.

        Nu a risipit sutaşul vorbe prea curtenitoare pentru persoana mea, ci a încercat doar – în ciuda întunericului – să desluşească, după faţă şi după veşminte, din ce categorie de bărbaţi ai Romei fac parte. A vrut să râdă, dar, râsul curmându-i-se brusc, şi-a ridicat din nou privirea spre cer şi a spus: Şi animalele sunt neliniştite. Câinii şi vulpile au fugit spre locurile mai înalte, iar cămilele s-au răzvrătit încă din zorii zilei şi nu au mai vrut să treacă dincolo de poartă, în cetatea Ierusalimului.

        Este o zi rea pentru tot oraşul.

        O zi rea pentru tot universul, am spus eu însumi, înspăimântat de sumbrele mele presimţiri.

        Sutaşul a tresărit la vorbele mele, a ridicat braţul ca şi cum ar fi vrut să le depărteze de noi, apoi a spus:

        — La drept vorbind, aceasta este problema evreilor, nu a romanilor. Procuratorul nu a vrut să-1 judece, el ar fi vrut să-1 elibereze.

        Dar mulţimea a strigat într-un glas: „Răstigneşte-1! Răstigneşte-1!”

        I&r marele preot al sanhedrinului11-a ameninţat că i se vor plânge cezarului, fiindcă îl protejează pe un instigator la revoltă. De aceea, Proconsulul, luând apă, şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, Sanhedrin – tribunal suprem al evreilor, cu sediul la Ierusalim şi prezidat <k un mare preot, creat la sfârşitul secolului III î. Hr.

        Pentru a se curăţa de sângele celui nevinovat. Iar evreii au urlat şi s-au fălit, spunând: „Sângele lui asupra noastră să cadă!”

        L-am întrebat: Cine este acum proconsulul Iudeii? Eu ar fi trebuit să ştiu, dar am lipsit multă vreme din Roma. Tocmai am venit din Alexandria unde am studiat toată iarna.

        Ponţiu Pilat, mi-a răspuns el, aruncându-mi o privire dispreţuitoare.

        Fără îndoială, gândise că sunt unul dintre sofiştii1 care hoinăreau fără rost prin lume.

        — Dar îl cunosc, am exclamat surprins. Sau, mai bine zis, ara cunoscut-o pe soţia lui, Claudia Procula.

        Odată, demult, fusesem invitat la locuinţa din Roma a familiei Proculus, unde asistasem la lectura unei ode plictisitoare, în care se făcea apologia bunelor făptuiri pe care această familie le împlinise în Asia spre cinstea şi onoarea Romei. Dar vinul fusese foarte bun şi mâncărurile fuseseră deosebit de rafinate, iar pe lângă toate acestea purtasem o conversaţie interesantă cu Claudia Procula, chiar dacă ea era mult mai în vârstă decât mine. Era o femeiesensibilă şi ne-am promis noi atunci de repetate ori că ne vom revedea. Deşi nu fuseseră promisiuni convenţionale, nu ne-am mai întâlnit totuşi niciodată. La un moment dat – îmi aduc vag aminte – auzisem că era bolnavă şi plecase din Roma. Dar tu eşti prea tânără, Tullia, nu cred că ţi-o aminteşti, în orice caz, frecventa curtea lui Tiberiu, mai înainte ca acesta să se fi retras la Capri.

        Noutatea mă uimise atât de mult, că pentru câteva clipe mi-am uitat vremea şi locul în care mă aflu, şi mi-am amintit de tinereţe şi de primele iluzii destrămate. Dar sutaşul m-a readus în lumea reală. El a spus:

        — Dacă eşti prietenul proconsulului, cetăţean roman şi străin de acest oraş, îţi atrag sincer atenţia că trebuie să fii prudent.

        Este mai înţelept să-ţi petreci zilele de sărbătoare ale evreilor doar în compania romanilor. Nu-ţi poţi imagina cât de mult poate spori fanatismul lor în aceste zile de Paşte. De aceea a preferat proconsulul să vină din Cesareea în Ierusalim, pentru a putea înăbuşi din faşă orice revoltă ce va să se nască. Poate că mulţimea s-a mai liniştit acum, după ce a asistat la patimile acestui om

        1. Sofist – filosof şi retor, care folosea ca metodă de argumentare raţionamentul corect din punct de vedere formal, dar nu întotdeauna corect şi din punctul de vedere al conţinutului.

        T, însă aici, în ludeea, de nimic nu poţi fi sigur. Cei care erau es-au ascuns. Nici n-ar fi ei în stare să stârnească tulburări, Oraş, fiindcă omul acesta nu a coborât încă de pe cruce.

        1 După ce a făcut câţiva paşi până în faţa crucilor şi i-a privit tent atât pe tâlhari, cât şi pe cel cu coroană de spini, sutaşul s-a, ţors şi a spus cu siguranţa cunoscătorului: gl va muri degrabă. Noaptea trecută, când 1-au prins şi 1-au dus în faţa sanhedrinului, evreii 1-au maltratat. Iar proconsulul poruncit să fie biciuit după cum se obişnuieşte la Roma, ca oamenilor să le fie milă de el şi să ceară absolvirea lui de pedeapsă, sau cel puţin să nu-şi prelungească prea mult agonia. După cum ştii, o flagelare bună înainte de răstignirea pe cruce este un act de binefacere pentru cel osândit, fiindcă-1 ajută să moară mai repede. Cât despre cei doi tâlhari, lor va trebui să le fie sfărâmate fluierele picioarelor. Nemaiputându-şi după aceea sprijini trupul, vor muri asfixiaţi mai înainte de căderea nopţii.

        În acel moment s-a auzit, ca un înspăimântător strigăt de jale, răgetul unui animal speriat, întunericul a fost alungat de o lumină roşie, tremurătoare, lugubră, iar mulţimea s-a cutremurat din nou înfricoşată, îngrozit, asinul meu a început să alerge spre drumul mare. Câţiva călători, care tocmai soseau în Ierusalim, au reuşit să-1 oprească, înălţându-şi capul, asinul a mai dat drumul unui răget cumplit, în care parcă fusese strânsă toată spaima animalelor şi a naturii. Am alergat în grabă până acolo.

        Asinul nu se mai împotrivea celor care-1 opriseră din goana nebună, dar tot trupul îi tremura şi era acoperit de sudoare. Am început să-1 mângâi ca să-1 liniştesc, dar acel asin, până atunci atât de liniştit şi de blând, şi-a întors cu furie capul şi a încercat să mă muşte. Unul dintre cei care-1 ţineau încă a spus că toată ziua animalele fuseseră parcă posedate de diavol. Şi a mai spus că doar uneori, când dinspre deşert suflă vântul turbat, animalele sunt atât de agitate.

        Apoi, dinspre poarta cetăţii a venit superiorul catârgiilor care, lupă ce a cercetat atent harnaşamentul şi semnul pe care aniWalul îl avea marcat la o ureche, mi-a spus mâniat: Acest asin este din grajdurile noastre. Oare ce i-ai făcut?

        Acă se va îmbolnăvi şi va trebui să fie sacrificat, tu eşti cel care Va Plăti paguba.

        ^ ftu însumi eram îngrijorat din cauza asinului, fiindcă nu mai „ Usem animal care să tremure atât de puternic. Am dat jos încărUra de pe spinarea asinului şi am spus încercând să mă apăr:

        — Dar voi toţi sunteţi puţin cam nebuni aici, în Ierusalim. N^ i-am făcut nici un rău acestui animal. Este înfricoşat, fiindcă astăzi 1-aţi răstignit pe regele vostru, îl sperie mirosul sângelyj şi al morţii.

        Dar cearta noastră s-a curmat brusc şi desaga mi-a alunecat di^ mână, fiindcă lumea întreagă s-a umplut dintr-odată de un vuiet straniu ce semăna cu un imens suspin, şi am simţit pământul clătinându-se sub picioare. Mai trecusem o dată printr-o astfel de încercare şi credeam că ştiu cauzele eclipsei de soare, comportamentului ciudat al animalelor şi propriei mele spaime. Nu era înţelept să intru tocmai atunci în cetate, chiar dacă singurul lucru pe care mi-1 doream era să mă arunc într-un pat, să-mi înfăşor capul cu pătura şi să încerc să uit lumea în care trăiesc.

        I-am dat catârgiului o drahmă1 din argint şi i-am spus:

        — Când Pământul tremură de durere, nu-i momentul potrivit de sfadă. Ai grijă de lucrurile mele! Le voi lua când voi intra în cetate.

        Împingându-1 şi lovindu-1 cu picioarele, catârgiul a încercat să-şi mâne animalul spre poartă, dar asinul nu a consimţit să se urnească din acel loc. Văzând că aşa stau lucrurile, până la urmă catârgiul i-a legat o piedică la picioarele din faţă, a luat desaga mea în spinare şi s-a întors la poarta cetăţii, în locul de închiriere a animalelor.

        Nu aş putea spune dacă de teama cutremurului de pământ nu am intrat eu atunci în oraş, sau dacă am fost constrâns de o putere – a cărei natură nu o pot înţelege – să mă întorc la răstigniţii de pe dealul Golgotei, oricât de greu îmi era să văd din nou suferinţa acelor oameni. Şi m-am rugat în inima mea, adresându-mă deopotrivă zeilor cunoscuţi şi necunoscuţi, cât şi larilor2 cei cu chip acoperit de văluri. Şi am spus puterilor neştiute: „Din propria mea dorinţă am studiat scripturile profeţilor, dar augurii voştri m-au făcut să părăsesc Alexandria şi mi-au condus paşii ca să ajung exact în acest moment aici, la Ierusalim. Venisem să-1 întâlnesc pe anunţatul rege al lumii, să fiu alături de el şi să-mi primesc răsplata. De aceea, daţi-mi mie răbdare să-1 pot onora până la moarte, chiar dacă din aceasta nu mă voi alege cu nimic!”

        Am urcat fără grabă dealul şi m-am alăturat grupului care privea spre cei răstigniţi. Erau mai puţini oameni acum. În spate, O drahmă din argint cântărea 3,65 gr.

        Lari – nume generic al divinităţilor ocrotitoare ale casei şi familiei, romani.

        „teva femei plângeau, dar nu le-am putut vedea faţa, fiindcă

        ° eau capetele acoperite, împreună cu ele era un tânăr frumos,

        3 chipul crispat de durere şi teamă, care încerca să le consoleze.

        Întrebat cine erau, iar servitorul unui cărturar mi-a răspuns

        — Femeile îl urmaseră pe lisus încă din Galileea, unde acesta 'Ibăticise mulţimea şi încălcase legile. Şi a mai spus:

        _ Bărbatul tânăr este unul dintre discipoli, dar nu poate fi cuzat de nimeni, fiindcă familia lui se are bine cu marele preot.

        Este, de fapt, un fanatic.

        Arătând apoi cu degetul spre femeia pe care o sprijinea tânărul, a spus cu glas batjocoritor:

        _ Bănuiesc că aceea este mama răstignitului.

        Deşi aş fi vrut să aflu mai degrabă despre lisus de la cei care-1 cunoşteau şi-i împărtăşeau ideile, nu am avut destul curaj să merg şi să le vorbesc. Mi s-a încărcat sufletul de tristeţe la gândul că mama celui răstignit pe cruce venise să vadă moartea dezonorantă a propriului ei fiu. Chiar şi duşmanii aşa zisului rege al iudeilor păreau să-i respecte durerea şi nimeni nu se apropia să le tulbure pe femeile care plângeau.

        Am rămas printre oamenii aceia de pe dealul Golgotei şi timpul s-a scurs încet. Cerul s-a întunecat din nou, încă şi mai mult ca înainte, aerul s-a făcut mai fierbinte şi mai uscat, muştele şi tăunii s-au lipit de ochii şi de rănile celor trei răstigniţi, iar trupurile lor au tremurat în spasme. Pentru încă o dată, regele lisus şi-a îndreptat trupul pe cruce, a deschis cu greutate pleoapele ochilor, şi-a înălţat brusc ochii spre cer şi a strigat cu glas tare:

        — Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

        A strigat el atunci cu un glas atât de prăbuşit, că nu i s-au putut înţelege clar vorbele. Mulţimea a fremătat. Oamenii s-au întrebat unul pe altul ce a spus. Unii dintre cei ce stăteau acolo spuneau că îl strigase pe Dumnezeu. Iar ceilalţi ziceau: „Pe Ilie

        11 striga acesta”. Despre Ilie, unul dintre cei mai vestiţi profeţi ai greilor, se spune că s-ar fi înălţat pe vremuri la cer cu un car de

        °c. De aceea, cei mai răutăcioşi, hulindu-1 din nou pe lisus, îi „ riSau să se înalţe şi el la cer ca profetul, sau cel puţin aşa am, ' (r) es eu. Cei curioşi, precum şi cei care încă mai aşteptau să se ample o minune, şuşoteau între ei şi sperau că profetul Ilie va

        °ri din cer cu carul lui de foc ca să-1 ajute. De aceea, mulţi sui, temându-se să nu fie orbiţi, se depărtaseră de cruci şi se şuteau să-şi acopere faţa în momentul apariţiei carului de foc.

        De pe crucea răstignirii, regele a mai spus ceva. Dar numai cei din apropiere 1-au auzind rostind: „Mi-e sete!” Iar un bărbat milos, alergând îndată în spatele crucilor şi luând un burete, 1-a umplut de vin oţetit din vasul soldaţilor. După care, punându-1 î^ vârful unei trestii, 1-a dus la gura lui. Nici soldaţii, nici sutaşul nu i s-au împotrivit. Nu ştiu dacă a reuşit să bea, fiindcă în acel moment întunericul a fost atât de mare, încât chipul nu i s-a mai putut deosebi de crucea pe care era răstignit. Dar buzele, fără îndoială, fuseseră umezite, fiindcă ultimele cuvinte rostite ca o eliberare în îngrozitoarea clipă amorţii au fost clare. Cu un ultim efort, şi-a sprijinit trupul de bârna pe care îi erau pironite picioarele şi a strigat:

        — Împlinitu-s-a!

        Şi a început din nou mulţimea să se contrazică asupra înţelesului acelor vorbe. S-a auzit apoi o trosnitură groaznică, iar trupul lui lisus a rămas atârnat de mâini. Şi, plecându-şi capul, şi-a dat sufletul. M-am simţit uşurat pentru el, fiindcă, orice lege a ţării va fi încălcat, chinurile îi fuseseră mult prea cumplite.

        Am ştiut sigur că a murit, fiindcă, în clipa când nu a mai fost, Pământul a plâns şi s-a cutremurat. Mai întâi s-a trezit un vuiet din adâncuri, surd, dar mai înspăimântător decât tunetul, apoi s-au auzit despicându-se pietrele şi rostogolindu-se cu zgomot mare. M-am aruncat la pământ, ca şi ceilalţi care erau acolo.

        Cutremurul a durat puţin, dar toată lumea a fost îngrozită.

        Linişte de moarte s-a lăsat peste tot pământul până când, dintr-odată, s-au auzit copitele animalelor de povară care rupseseră pripoanele şi alergau speriate de-a lungul drumului. Apoi, încetul cu încetul, cerul s-a luminat, iar oamenii s-au ridicat de pe pământ, scuturându-şi praful de pe veşminte. Neclintite, crucile se înălţau ca şi până atunci pe dealul Golgotei, dar lisus din Nazaret, regele iudeilor, atârna dureros de braţe şi nu mai respira. Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el îl păzeau pe lisus, după ce au văzut cutremurul şi cele întâmplate, s-au ridicat de pe pământ înfricoşaţi şi s-au strâns să-1 privească, şuşotind între eiSutasul a spus:

        — Omul acesta drept a fost!

        Iar eu cred că şi soldaţii tot aşa au gândit. Străpungându-i apoi cu privirea pe evreii înspăimântaţi, a strigat mâniat pe el însuşi şi pe toată lumea:

        — Cu adevărat, fiul lui Dumnezeu era acesta!

        ^mintindu-mi de scripturile profeţilor, pe care le cercetasem ată iarna în Alexandria, am oftat descurajat şi am spus în aptă, pentru mine însumi: „Pace ţie, suveran al lumii! Pace

        *. Rege al evreilor! Împărăţia ta nu a fost să fie”.

        ' Si, totodată, m-am hotărât să cercetez mărturiile privitoare la le ce s-au întâmplat, să cunosc operele acestui om şi motivele ondamnării lui, împotriva căreia nimeni nu se ridicase. Bănuiesc ă planurile politice îi vor fi fost teribil de stângace. Sau poate că a avut sprijinul nici unei persoane influente, n-ar fi de mirare.

        Oare ce om cu mintea întreagă ar fi acceptat să-i sprijine pe nişte evrei animaţi de speranţa cuceririi lumii?

        Pe cer apăruse din nou soarele, însă lumina lui era stranie şi fetele oamenilor păreau livide şi înspăimântătoare. Trebuie să-ţi mărturisesc, Tullia, că nu sunt în stare să-ţi descriu aspectul exterior al regelui evreilor şi aceasta este doar vina mea. Totuşi

        — Am văzut cu ochii mei, de aceea ar trebui să mi-1 amintesc, chiar dacă chipul îi era schimbat de înspăimântătoarele chinuri prin care trecuse. Dar de nimic nu-mi pot aminti, în afară de faptul că faţa îi era vânătă şi umflată de lovituri, precum şi de sângele care i se prelingea pe obraji de la cununaîmpletită din spini.

        Chiar dacă nu mi-1 amintesc, nu se poate să nu fi perceput ceva divin pe chipul lui, fiindcă după ce am citit tăbliţa de pe cruce, eu nu m-am îndoit nici o clipă că el este adevăratul rege al evreilor, cel anunţat de profeţi.

        Acum, după ce totul s-a sfârşit, aş putea scrie că în faţa morţii şi-a păstrat demnitatea, dar mi-e teamă că aceste cuvinte sunt doar fructul imaginaţiei mele. Spiritul meu a păstrat imaginea umilă a unui om supus, care-şi acceptă resemnat destinul. Dar cum de a putut accepta umilinţa şi supunerea un rege care ştia că se născuse pentru a guverna lumea? Chiar şi ultimele lui cuvinte m-au contrariat. Ce se împlinise? Moartea?

        Fusesem prea răscolit şi confuz. De aceea nu mă uitasem cu atenţie la trăsăturile chipului său, ca şi cum ar fi fost o lipsă de espect să-1 privesc în timp ce trecea prin cumplitele chinuri, în P Us> tot timpul fusese întuneric, uneori un întuneric atât de are, încât siluetele osândiţilor se confundaseră cu crucile pe re erau răstigniţi. Când soarele a strălucit din nou, el era deja rt, dar – din cauza respectului pe care acest om mi-1 inspirase -

        1 atunci nu am îndrăznit să-1 ofensez, cercetând cu privirea lui încremenit.

        După moartea regelui, o parte din mulţime a plecat, în jurul crucilor, locul a rămas gol. Cărturarii şi arhiereii s-au grăbit şi ej să ajungă acasă pentru a se pregăti de sabat, doar câţiva slujitori au rămas să observe ce se va mai întâmpla în continuare. Unul dintre cei doi tâlhari răstigniţi a început deodată să se vaite de insuportabilele lui chinuri. Atunci, două femei milostive s-au dus în dreptul vasului cu vin şi 1-au implorat pe sutaş să le dea voie să umezească cu vin buzele tâlharului care se tânguia. Au îmbibat cu vin acelaşi burete de mai înainte, 1-au prins în vârful aceleiaşi trestii şi le-au dat să bea celor doi răufăcători însetaţi.

        După poziţia soarelui, trecuseră deja trei ore de când eram eu acolo. Sutaşul începea să dea semne de nerăbdare. Misiunea lui se încheiase şi ar fi vrut să scape cât mai degrabă de sarcina supravegherii celor doi tâlhari încă în viaţă. A răsuflat uşurat, fiindcă soldatul plecat să-1 aducă pe călău s-a întors destul de repede de la fortul Antonia. După ce a privit cu ochi de cunoscător trupul neînsufleţit de pe cruce, călăul a confirmat moartea lui lisus. Apoi, cu sânge rece, a zdrobit cu un mai de lemn fluierele picioarelor celor doi tâlhari. Scrâşnetul înspăimântător al oaselor sparte a fost însoţit de răcnetele şi de plânsul celor doi tâlhari, dar călăul i-a consolat, asigurându-i că, doar din milă şi pentru binele lor, le-a zdrobit fluierele picioarelor. Soldatul care-1 escortase pe călău se numea Longinus. Pe el nu 1-au convins vorbele cu care călăul confirmase moartea regelui evreilor. A împuns cu suliţa coasta lui şi i-a străpuns inima, iar din pieptul lui lisus a curs sânge şi apă.

        Soldaţii au strâns de pe jos lucrurile lor şi veşmintele răstigniţilor, hârjonindu-se între ei, destinşi acum – fiindcă neplăcuta corvoadă se apropia de sfârşit. Când gemetele celor doi tâlhari s-au stins, câţiva provocatori, ascunşi în mulţime, au profitat de ocazie şi au început să-i hulească pe romani. Dezamăgiţi, soldaţii s-au apropiat cu mişcări leneşe de mulţime şi au împins-oînapoi cu scuturile, în învălmăşeala care s-a produs, unul dintre cei care îi înjurau pe romani s-a ales cu maxilarul zdrobit. A fost destul ca prietenilor lui să le piară subit cheful de huiduit şi să o ia la goană, jurându-se totodată că, după ce vor face rost de arme, îi vor omorî pe toţi romanii din Ierusalim. Sutaşul m-a lămurit că acei provocatori nu erau discipoli sau adepţi ai lui lisus, ci doar oameni fără căpătâi ce se-nsoţeau cu tâlharii şi cu răufăcătorii. U, -; > /. –, >tj Gândind probabil că-i este mai de folos să fie curtenitor cu ine, sutaşul s-a scuzat pentru incidentul cu evreii. Spera – a ai spus el – că observasem cu câtă uşurinţă reuşise să-i potoască. Proconsulul, a spus el, interzisese să fie omorâţi evreii, dar

        6U era Uşor de respectat acest ordin. Şi nici nu voia Ponţiu Pilat „ fie arestaţi agitatorii, fiindcă, întotdeauna, în jurul acestora unt antrenaţi mulţi alţii, gata să se proptească în fata porţii f rtului Antonia, zbierând şi provocând dezordine. Pe scurt, trebuiau vitate cu orice preţ înfruntările violente, cel puţin în perioada sărbătorilor. Aceasta era noua politică a lui Ponţiu Pilat. La început, tni-a mai spus sutaşul, el folosise mijloace violente de constrângere, de pe urma cărora se alesese doar cu mulţi duşmani şi chiar cu reproşuri din partea împăratului. La sfârşit, sutaşul a spus:

        — Numele meu este Adenabar. După ce-mi voi isprăvi treburile, te voi însoţi cu plăcere până la fortul Antonia şi te voi prezenta proconsulului când îi voi da raportul. Nu este bine să mergi singur în oraş. Ticăloşii ăştia au mirosit că nu eşti de-al lor şi, în plus, au văzut că ai vorbit cu mine. Dacă un cetăţean roman este atacat sau omorât, este o adevărată pedeapsă să faci o anchetă pentru a găsi vinovatul. Pentru că în acest oraş blestemat sunt o sută de mii de ascunzători.

        A râs puţin şi a spus:

        — Dar cel mai bine este să evităm încurcăturile inutile, mai ales că înfăţişarea ta îmi place şi, pe lângă aceasta, îi apreciez pe oamenii învăţaţi. Eu însumi ştiu să scriu şi să citesc, dar latina nu o cunosc bine. Fortăreaţa Antonia nu este prea mare, totuşi sper să găsim un loc de înnoptat pe măsura demnităţii tale.

        După care mi-a povestit că proconsulul iubeşte simplitatea, nuilţuniindu-se să tragă la fortăreaţa Antonia când soseşte în Ierusalim.

        — Bineînţeles, a spus în continuare Adenabar, el s-ar putea simţi mai bine în imensul palat construit în vremea lui Irod, dar iiind garnizoana prea mică, nu vrea să o disperseze în două părţi.

        Antonia este o fortăreaţă inexpugnabilă, care domină toată zona Amplului.

        Arătând apoi cu degetul spre trupul neînsufleţit al lui lisus de Pe cruce, a început să râdă şi a spus: a ~ In viaţa mea nu am văzut un lucru mai amuzant ca atunci and acest profet lisus i-a alungat cu biciul din pragul templului vânzătorii de porumbei şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani. Nici nu au îndrăznit arhiereii să i se împotrivească fiindcă era însoţit de mulţi oameni. Când a intrat el atunci fJ Ierusalim, călare pe un asin, cei mai mulţi oameni din mulţime în extaz, şi-au aşternut veşmintele în calea lui, salutându-1 cţ, 'ramuri de măslin în mâini, slăvindu-1 şi numindu-1 Fiul lu^

        David. Dar nu au îndrăznit să-i spună rege, chiar dacă îl consj.

        Derau regele lor. După câte ştiu, el era, într-adevăr, înrudit c regele David, atât pe linie paternă, cât şi maternă.

        Cu o mişcare discretă a capului, a arătat înspre grupul de femei de pe coasta dealului şi mi-a spus în şoaptă:

        — Printre femeile acelea este şi mama lui.

        Când mulţimea a început să se risipească, sfârşite de durere femeile s-au prăbuşit la pământ, ridicându-şi ochii spre cruce, dar fără să-şi mai fi acoperit faţa. Nu mi-a fost greu să intuiesc care dintre ele e mama. Era încă tânără, iar în acea clipă chipul ei mi s-a părut cel mai frumos chip de femeie văzut vreodată, în acel chip împietrit de durere era ceva pur, grav şi inaccesibil. Şi chiar dacă veşmintele nu i se deosebeau de cele ale femeilor de rând, înfăţişarea dovedea că este de viţă regească.

        Aş fi vrut să o duc din acel loc, să o consolez, să-i spun că fiul ei era mort, că suferinţa lui se sfârşise. Dar am fost intimidat de chipul ei nobil, închis în suferinţă, şi nu am îndrăznit nici să mă apropii. Pe pământ, alături de ea, o altă femeie, a cărei faţă pasionată era într-o perpetuă frământare, privea fix spre cruce, parcă neînstare să înţeleagă pe de-a-ntregul ce se întâmplase.

        Cea de-a treia femeie era mai în vârstă. Pe chipul ei grav de evreică se putea citi mai degrabă mânie şi dezamăgire decât tristeţe, ca şi cum nu ar fi putut încă ierta neîmplinirea miracolului pe care până în ultima clipă îl aşteptase.

        Apoi ca sub puterea unei vrăji, privirea mea a rămas ţintuita pe chipul mamei lui lisus şi nu am auzit nimic din vorbele lui Adenabar. Abia când m-a apucat de braţ, m-am eliberat din acel miraj. El a spus:

        — Am împlinit tot ceea ce aveam de făcut şi nu vreau să mai stau o clipă în acest loc sinistru. Să-şi strângă singuri cadavrele evreii, dacă nu le place să atârne de cruci în timpul sabatului, că asta nu-i treaba romanilor!

        A lăsat totuşi lângă cruci câţiva soldaţi de gardă. De fapt, e^ cred că şi-a părăsit postul ca să-1 însoţească pe călău, fiindcă acesta se temea să se întoarcă la fort doar cu o escortă de doi oldaţiPrietenii tâlharilor, care poate că stăteau deja la pândă, r fi putut să-1 atace, deşi drumul părea pustiu, iar în apropierea Ortii nu era nimeni. Dinspre oraş, mirosul de carne friptă ajunsese în'ă Pe deal, dar mie nu-mi era câtuşi de puţin foame.

        P Mai este încă destul timp până la apusul soarelui, a spus Adenabar scrutând cerul. Sabatul evreilor începe în momentul and pe cer se aprind primele trei stele, în seara aceasta îşi vor mânca ei mielul pascal, deşi unii, din nu ştiu care sectă, 1-au mâncat deja ieri seară. Ieri şi astăzi, templul a fost un imens abator. Dintr-o mie de miei a ţâşnit sânge şi încă dintr-o mie. De la fiecare animal sacrificat preoţilor li s-a dat spata, iar lui Dumnezeu i s-a dăruit grăsimea.

        Când am ajuns noi la poarta oraşului, Adenabar i-a poruncit ursuz catârgiului care-mi păzea desaga să o ia în spinare şi să ne urmeze până la fort. Bărbatul nu a îndrăznit să se împotrivească.

        Am mărşăluit spre fortul Antonia escortaţi de soldaţii legiunii, ale căror încălţări ţintuite loveau cu mare zgomot strada pietruită.

        Erau foarte bine antrenaţi şi respirau normal, spre deosebire de mine care am ajuns la fortăreaţă gâfâind şi sleit de puteri. Evreul a trântit încărcătura de pe spinare în dreptul arcadei fortului, refuzând să intre înăuntru. Chiar dacă Adenabar m-a asigurat că n-are nici un rost să-i dau bani, 1-am răsplătit cu doi oboli1, lucru ce nu 1-a împiedicat să ne ameninţe cu pumnul şi să-i blesteme pe romani când s-a aflat la o distanţă convenabilă. Dar când soldaţii şi-au ridicat ameninţător lăncile, a rupt-o la fugă, iar aceştia, amuzaţi de precipitata lui goană, au izbucnit în hohote de râs.

        După ce am intrat în imensa curte pavată a fortului, oarecum nesigur, Adenabar s-a oprit şi a început să mă cerceteze cu atenţie din privire. Am înţeles că nu aveam o ţinută care să inspire încredere proconsulului, chiar dacă pe dealul supliciului acest aspect nu deşteptase sutaşului Adenabar nici o suspiciune. Dar ui curtea fortului domnea rigoarea şi ordinea romană şi am recunoscut deîndată mirosul de cazarmă. Acel miros de metal, de Piele, de leşie şi de fum, care nu este deloc dezagreabil, dar care

        11 Aminteşte într-o clipă unui bărbat să-şi scuture praful de pe Picioare şi să-şi aranjeze cum se cuvine pliurile veşmântului, în mijlocul curţii se înălţa altarul legiunii, în faţa căruia am dat de onoare, dar portretul împăratului nu 1-am văzut acolo.

        Vjbol – subdiviziune monetară din aramă, cântărind sub un gram, care Servea la darea restului şi la micile cumpărături zilnice.

        Adenabar s-a scuzat pentru posibilităţile modeste de spălat explicându-mi că în fort se face mare economie de apă. Totuşi m-^ condus la sala ofiţerilor, unde a poruncit unui sclav să se ocupe de baia mea şi să-mi aducă vesminte curate de schimb. Şi mi-a spus că, în timp ce mă voi spăla şi schimba, el va prezenta proconsulului raportul, anunţându-i totodată sosirea mea.

        M-am dezbrăcat şi m-am spălat, mi-am uns şi mi-am pieptănat părul, mi-am schimbat tunica şi mi-am periat mantia. Am gândit că este mai bine să-mi pun inelul de aur la degetul mare, chiar dacă de obicei nu îl port în public, pentru a nu atrage atenţia asupra mea. Toate acestea le-am făcut în grabă şi am reuşit să ajung în curte exact în momentul când procuratorul Ponţiu Pilat al cărui chip avea o expresie neliniştită, cobora scara turnului.

        Un oarecare evreu bogat, care solicitase o întrevedere cu procuratorul, aştepta în curte. Nu acceptase să intre, pentru a nu fi impur în ajunul sabatului.

        Fără îndoială, era un bărbat important care păstra relaţii bune cu romanii, din moment ce guvernatorul consimţise să-1 primească, deşi nu mai era mult până la căderea nopţii. Am ajuns în curte şi m-am alăturat grupului de gură-cască al soldaţilor. Lucrul pentru care venise evreul la Ponţiu Pilat era în legătură cu cele ce se întâmplaseră ziua. Cu demnitate şi cu voce senină, bărbatul bătrân şi bogat i-a cerut procuratorului permisiunea să coboare trupul neînsufleţit al lui lisus din Nazaret de pe cruce, pentru a-1 îngropa în grădina sa din apropierea locului supliciului, mai înainte de a fi începutsabatul.

        După ce i-a mai întrebat încă o dată pe cei care se aflau împrejurul lui dacă este adevărat că regele evreilor de pe cruce a murit, Ponţiu Pilat a spus:

        — De pe urma lui m-am ales deja cu mulţi duşmani şi cu destulă supărare. Şi soţia mea este bolnavă din cauza acestui incident inutil. Ia-1 de pe cruce şi pune-1 unde 1-ai pune-n mormânt, să se termine odată cu această poveste plictisitoare!

        După ce a dat secretarului darul cuvenit, evreul s-a retras la fel de demn precum sosise. Iar proconsulul şi-a întrebat uimit suita:

        — Nu este acesta acelaşi losif din Arimateea, unul din preoţii sanhedrinului care 1-a condamnat? Dacă lisus avea pe ascuns nişte protectori atât de înalţi, oare de ce nu a profitat de influent^ lor la timpul potrivit? Ne-ar fi scutit de acea penibilă judecată” care nu ne onorează.

        Pupă ce Adenabar mi-a făcut semn, m-am apropiat şi 1-am lutat cum se cuvine să saluţi un proconsul, spunându-mi totodată umele. A răspuns indiferent la salutul meu respectuos, dar, entru a arăta că memoria lui este bună, a spus: „ _ Desigur, ştiu cine eşti. Tatăl tău a fost astronomul Manilius, tu eşti şi din familia celebrului Mecena1. Păcat c-ai ajuns

        — Tr-o zi atât de proastă în Ierusalim! Din fericire, cutremurul de amant nu a făcut pagube importante în oraş. Deci, ai văzut şi tu um a murit lisus din Nazaret? Mult zgomot pentru nimic. Peste un an, nimeni nu-şi va mai aminti de el.

        Nemaiaşteptând răspunsul meu, a spus în continuare: Soţia mea va fi încântată să te vadă. Nu se simte bine, dar nu mă îndoiesc că se va ridica cu plăcere din pat să cineze împreună cu noi. De altfel, nici eu nu mă simt prea bine. Vechiul reumatism nu-mi dă pace şi, după cum vezi, funcţia din Ierusalim mă obligă să alerg în sus şi-n jos pe scări abrupte.

        În ciuda celor spuse, mişcările lui sunt energice şi suple. Dar există în el o nelinişte care-1 împiedică să stea mai mult de-o clipă în acelaşi loc. Este un bărbat nu prea robust, cu un început de chelie pe care încearcă să-1 ascundă sub părul de pe ceafă pieptănat înspre frunte, are ochi reci şi iscoditori. Ştiam că nu avusese o carieră prea strălucită şi că doar datorită soţiei reuşise să fie numit procurator. Nu este deci proconsul, ci subaltern al proconsulului din Siria. Dar bărbat antipatic nu este. Ştie să zâmbească şi se ia în râs pe sine însuşi. Eu cred că el ştie cum trebuie să se poarte ca reprezentant al Romei, dar într-o ţară atât de turbulentă nu este uşor de făcut o judecată dreaptă. De aceea, întâmplarea cu lisus din Nazaret 1-a descumpănit.

        — Dacă m-aş hotărî să mă întorc acum în camerele mele, a spus el amărât, sunt sigur că imediat se va găsi un evreu să mă cheme în curte pentru cine ştie ce încurcătură legată de sărbă-

        °area lor de sabat. Pentru Roma este uşor de ordonat să fie espectate tradiţiile ţării colonizate, numai că acest ordin face ln mine mai degrabă un slujitor al evreilor decât un guvernator.

        V A început să se plimbe neliniştit prin curte şi mi-a făcut semn să-l urmez. M-a întrebat: aiuŞ Cilnius Maecenas, demnitar roman (69 î. Hr. – 8 î.Hr.) de origine

        °bilă etruscă, prieten al împăratului Augustus. A încurajat literele şi artele.

        — Ai văzut templul? Află că doar în prima curte avem voie intrăm noi, păgânii. Mai departe de asta, nici un bărbat împrejur nu are dreptul să pătrundă. Ca şi cum n-am trăi imperiul roman. Nici portretul împăratului nu-1 putem expune Lvedere. Pentru că pedeapsa cu moartea nu-i o joacă. Cu toate acestea, din când în când, câte unui călător nebun, ros de curiozi.

        Ţaţe, îi trece prin cap să se îmbrace cu straie evreieşti pentru § vedea interiorul interzis al templului, chiar dacă acolo nu este nimic deosebit de văzut. Dacă-i prins, este lapidat fără milă. Este dreptul lor, dar te asigur că nu-i cea mai agreabilă moarte. Sper să nu-ţi treacă prin minte astfel de idei.

        M-a întrebat prudent despre noutăţile din Roma şi a răsuflat vizibil uşurat când a auzit că toată iarna studiasem filosofia în Alexandria. După ce a înţeles că sunt absolut inofensiv din punct de vedere politic, s-a arătat foarte binevoitor şi, uitându-şi reumatismul, m-a condus în curtea interioară urcând apoi sprinten treptele până în impunătorul turn al fortăreţei care domina cartierul templului. Scăldat în lumina de crepuscul a soarelui, acest templu, cu numeroase curţi şi porticuri, se vădea a fi o somptuoasă creaţie arhitecturală. Mi-a arătat curţile concentrice de sfinţenie crescândă, care desemnează locul cămătarilor şi străinilor, locul femeilor, locul lui Israel, locul preoţilor, precum şi edificiul central unde se află Sfânta sfintelor. Acolo, doar marele preot poate pătrunde într-o anumită zi din an.

        L-am întrebat dacă este adevărat ceea ce se spune mai în toate ţările lumii, şi anume că, în sanctuarul lor, evreii venerează capul din aur al măgarului sălbatic. Proconsulul m-a asigurat că toată povestea aceasta nu are nici o bază reală. Şi, pentru a-şi întări afirmaţia, a spus:

        — Înăuntru nu este nimic. Doar vid. După incendiu, furios, Pompei a intrat în templu însoţit de câţiva ofiţeri şi a constatat că dincolo de valuri nu era nimic. Acesta-i adevărul.

        După aceea a venit un slujitor care 1-a anunţat pe proconsul că este aşteptat, aşa că am coborât, în prima curte îl aştepta un emisar al marelui preot. Era însoţit de câţiva gardieni ai templului. Cu o voce smiorcăită, el a explicat că, mai înainte de începerea sabatului” leşurile răstigniţilor trebuie date jos de pe cruce. Condescendent, Ponţiu Pilat i-a spus că, din partea lui, n-are decât să dea jos tot ceea ce are de dat jos. Apoi, pentru a respecta obiceiul, s-ati contrazis între ei dacă este treaba evreilor sau a romanilor să hoare cadavrele de pe cruce, deşi era evident că trimisul marelui reot se pregătise să o facă, pentru că de aceea plecase cu gardienii P Bolului după el. Misiunea gardienilor era să care leşurile până locul unde se aruncau şi se ardeau gunoaiele.

        Pupă ce au încetat controversa care făcea parte din protocol, oconsulul i-a atras atenţia să nu se atingă de trupul lui lisus, hiar dacă încă nu fusese coborât de pe cruce, pentru că acordase jeia unei alte persoane acceptul să-1 îngroape. Această noutate a plăcut deloc mesagerului marelui preot. Neputândtotuşi să angajeze într-o dispută care depăşea obiectul misiunii sale, a încercat să afle cine este cel care ceruse trupul lui lisus şi care sunt motivele acestei atitudini. Dar, plictisit de reproşurile lui indirecte, Ponţiu Pilat 1-a întrerupt brusc cu vorbele:

        — Ceea ce a fost spus, a fost spus! Şi s-a întors cu spatele la emisar, dându-i de înţeles că întrevederea se sfârşise. Nevoit să se resemneze, evreul s-a retras împreună cu însoţitorii lui.

        I-am spus procuratorului: Chiar şi mort, regele evreilor îţi dă bătaie de cap!

        Tu ai spus-o, mi-a răspuns Ponţiu Pilat. Cred că am destulă experienţă pentru a nu-mi sparge capul cu zădărnicii, dar această condamnare nedreaptă mă tulbură mai mult decât m-aş fi putut aştepta. Astăzi, în zorii zilei, el însuşi, lisus, mi-a mărturisit că este regele evreilor, dar a precizat că împărăţia sa nu este în această lume. Eu am înţeles că acest om nu reprezenta un pericol politic, de aceea nu am vrut să-1 condamn, dar evreii m-au constrâns să o fac.

        Şi-a lovit palma mâinii stângi cu pumnul şi a spus mâniat:

        — Am fost victima conspiraţiei născute din agitaţia şi furia evreilor. Ei 1-au prins în puterea nopţii, au convocat preoţii sanhedrinului şi 1-au judecat. Pentru vina de a-1 fi insultat pe Dumnezeu, puteau să-1 omoare cu pietre, chiar dacă nu au dreptul să omoare.

        Wu ar fi fost pentru prima dată când cineva este lapidat fără judecată, iar după aceea ar fi putut spune liniştiţi că gardienii Amplului nu s-au putut opune incontrolabilei furii a mulţimii anţuite. Numai că, de data aceasta, neavând destul curaj să Q-_ J ' ' t/reneze mulţimea, i-au amestecat pe romani în treburile lor j. „&rn trimis unui principe din Galileea, să-1 judece el, fiindcă r” S~ n Nazaret în Galileea a crescut şi tot acolo a început să-şi Pândească doctrina. Dar acea vulpe vicleană de Irod Antipa s-a mulţumit doar să-şi bată joc de el şi să-1 trimită înapoi la ca să-1 judec eu şi păcatul de moarte pe grumazul meu să atârne

        — Dar lisus? Am îndrăznit să întreb eu. Ce a vrut să spună când a afirmat că împărăţia lui nu este în această lume? Deşi n sunt superstiţios, nu pot ignora nici că Cerul s-a întunecat îndu, rător – ca nimeni să nu-i vadă pe de-a-ntregul suferinţa, nici că Pământul s-a cutremurat la moartea lui.

        Proconsulul mi-a aruncat o privire mânioasă şi a spus sec:

        — Nu era nevoie să aud şi din gura unui străin vorbele pe care soţia mea le tot repetă de azi dimineaţă. Iar pe sutaşul Adenaba?

        Am să-1 pun la arest dacă-1 mai aud spunând că lisus a fost fi. Ui lui Dumnezeu. Această superstiţie siriană este insuportabilă Aminteşte-ţi, Marcus, că eşti roman!

        M-am felicitat pe mine însumi că în acel moment de sinceritate, când, din turnul fortului, privisem împreună cu Ponţiu Pilat templul evreilor, nu i-am vorbit despre cărţile profeţilor care mă împinseseră spre Ierusalim. Mânia lui m-a îndârjit şi mai mult în hotărârea de a cerceta şi de a înţelege toată această istorie. Pentru că nu este în obiceiul unui procurator roman să fie tulburat de moartea unui evreu răstignit pe cruce. Şi acest lucru îmi întăreşte convingereacă regele evreilor trebuie să fi fost un om excepţional.

        După ce m-a invitat la cină, Ponţiu Pilat a urcat abătut scările care duceau spre camerele sale. M-am întors în salonul ofiţerilor, unde vinul curgea în valuri. Mi se spusese în Alexandria că vinul din ludeea este foarte bun. Într-adevăr, este un vin răcoritor şi nu prea dulce, iar când îl amesteci cu apă nu-şi pierde savoarea.

        Am discutat cu ofiţerii şi toţi au spus că Ponţiu Pilat îl condamnase pe regele evreilor la răstignire împotriva voinţei sale. Să nu fi fost constrâns de evrei, niciodată nu ar fi acceptat el o astfel de nedreptate. Este adevărat – au spus ei – că lisus fusese biciuit şi batjocorit de soldaţi în curtea fortului, dar acest lucru se întâmplase doar pentru a se păstra obiceiurile legiunii şi a se distra puţi° soldaţii. După aceea, ei ar fi vrut să-i dea drumul să plece. Tot1 cei cu care am discutat mi-au lăsat impresia că se simt vinovat1 şi că au nevoie – pentru liniştea lor – să se disculpe, aruncând vina pe evrei. Cutremurul de pământ le lăsase o impresie puternică Ş1; sub influenţa vinului, câţiva au povestit istoriile auzite de la evr^1 despre miracolele făptuite de lisus. Vindecase bolnavi, alungage demoni, şi chiar – cu puţin timp mai înainte de a fi fost prins '

        — Nviase un bărbat din împrejurimile Ierusalimului, mort şi pus e multe zile în mormânt.

        Această ultimă povestire mi s-a părut a fi o foarte bună dovadă, pre cât de repede se răspândesc zvonurile după ce se întâmplă va ieşit din comun. Mi-a fost greu să-mi ascund zâmbetul când am văzut pe acei bărbaţi relativ instruiţi ascultând cu gura ascată istorii neverosimile. Unul dintre ei pretindea că ştie chiar i numele celui deşteptat din moarte. Cu cel mai serios aer din l'ume, el a afirmat că această surprinzătoare înviere, despre care g-a aflat repede în tot Ierusalimul, i-ar fi iritat cumplit pe preoţii templului. De aceea au hotărât ei să-1 ucidă pe făcătorul unui astfel de miracol.

        Pentru a ilustra excesiva intoleranţă a evreilor, un oarecare comandant al unei unităţi de cămile cantonată undeva la hotarele desertului şi transferată în Ierusalim pentru Paşte a povestit că, în urmă cu un an sau poate doi, regele Irod al Galileii dăduse morţii un profet venit din deşert. Mulţimea era atrasă de vorbele acelui profet care îi boteza pe oameni cu apă din Iordan pentru a le înlesni calea spre împărăţia care, spunea el, urma să vină.

        Comandantul îl văzuse cu ochii lui pe acel bărbat ce purta pe el o piele de cămilă şi nu mânca niciodată carne.

        Mi s-a mai povestit că pe malul Mării Moarte, în mijlocul deşertului, într-un loc unde nu este uşor de ajuns, se stabilise o comunitate evreiască alcătuită din câteva sute de bărbaţi care studiau scripturile şi aşteptau împărăţia anunţată de profeţi. Acei bărbaţi austeri, organizaţi după o ierarhie bazată pe diferitele lor grade dd iniţiere, folosesc un calendar diferit de cel al cărturarilor evrei.

        Când s-a lăsat întunericul şi au fost aprinse lămpile, m-am ridicat să plec la cină, ocazie tocmai bună pentru ofiţeri să glumească puţin pe seama mea. Dar totodată, având ei nu ştiu din ce cauză încredere în mine, mi-au destăinuitcă, în ciuda interuicţiei, reuşiseră să introducă în fort două dansatoare şi un grup e mstrumentişti din Siria. Aşa că, după ce proconsulul se va Uce la culcare, mi-au spus că sunt bine-venit, ca să împart cu ei cea ^bucurie, în mod vădit, aveau nevoie de o oarecare recomensă după acel Paste al evreilor care le dăduse romanilor destulă bat*ie de cap.

        Ovoarele scumpe, draperiile care acopereau pereţii şi pernele cu itori din stofe fine, îngrămădite pe triclinii, încercau să disieze austeritatea apartamentului guvernatorului, aflat în turnul Hfortăreţe! Mâncarea a fost servită în splendide vase siriene. Vinul s-a băut chiar din cupe de sticlă! Fusese invitat şi comandantul garnizoanei, un bărbat liniştit, ca să nu spun mut. Nu mă îndoiesc că era un bun strateg, dar prezenţa Claudiei Procula şi a doamnei care o însoţea îl intimida atât de mult, că nici nu putea să deschid^ gura. In afară de noi doi, mai fuseseră invitaţi Adenabar şi secretarul proconsulului. Parfumul pe care-1 răspândeau în jurul cele două femei rivaliza cu uleiul bine mirositor ce ardea în lămpi Am fost bucuros să o revăd pe Claudia Procula, chiar dacă sincer să fiu, nu aş fi recunoscut-o de aş fi întâlnit-o întâmplător pe stradă. Era extrem de palidă şi apatică, iar pentru a ascunde cele câteva fire albe care începuseră să apară, îşi vopsise părul în roşu. Doar ochii îi erau neschimbaţi şi am recunoscut în ei acea neliniştită sensibilitate care mă fascinase în zilele tinereţii mele, când am întâlnit-o prima dată la Roma, în casa familiei Proculus.

        A întins spre mine mâinile subţiri, îngrijite, privindu-mă lung în ochi. Apoi, spre marea mea stânjeneală, şi-a înfăşurat braţele în jurul gâtului meu, strângându-se în mine, m-a sărutat pe amândoi obrajii şi, izbucnind într-un plâns năvalnic, a spus:

        — Marcus, Marcus, sunt atât de fericită că ai venit să mă consolezi în această seară înspăimântătoare!

        Comandantul garnizoanei şi-a întors privirea, ruşinat atât pentru amfitrionul nostru, cât şi pentru mine. Iar proconsulul, el însuşi oarecum încurcat, a spus:

        — Gata, Claudia! Încearcă să te stăpâneşti! Noi ştim că suferi.

        Şi-a desprins braţele de gâtul meu şi, în acea clipă, nu mi s-a părut prea frumoasă cu lacrimile ce alunecau pe fardul obrajilor ofiliţi, amestecate cu vopseaua albastră din jurul ochilor. A bătut din picior şi a spus încordată:

        — Nu este vina mea dacă sunt chinuită de vise rele. Doar te-am prevenit să nu te atingi de acel bărbat sfânt!

        Văzând cum îi este ofensată demnitatea, am înţeles că funcţia obţinută cu ajutorul influenţilor părinţi ai Claudiei trebuie să-1 fi costat mult pe Ponţiu Pilat. Bănuiesc că, într-o astfel de situaţie, un alt bărbat i-ar fi poruncit soţiei să plece şi să se liniştească.

        Dar el doar i-a mângâiat neputincios umerii şi a rugat-o să se calmeze. Iar însoţitoarea, o femeie deosebit de frumoasă, a început să-i repare fardul de pe obraji.

        După ce a luat căuşul din mâna sclavului, proconsulul l-a cufundat în craterul de vin amestecat cu apă, apoi a turnat îi1 preţioase de sticlă, de care –dintr-un motiv neştiut – se că era mândru. Mai înainte chiar de a-1 servi pe comandantul T-nizoanei, mi-a întins mie prima cupă cu vin. Acesta a fost primul eflin din care am înţeles ca dăduse deja ordin să-mi fie cercetat sacul, ^um. Lăsasem special la vedere acea scurtă scrisoare de recoandare, pe care am primit-o în momentul când am fost sfătuit a părăsesc cât pot de repede Roma. Pe recomandare este scris un nume pe care nu-1 menţionez. Dar, mai mult ca oricând, înţeleg acum cât de mare este puterea acestui bărbat, chiar şi aici, în Orient, încă o dată îţi mulţumesc, Tullia, că ai obţinut şi mi-ai dat acest scut de apărare când m-ai forţat să plec din Roma!

        După ce a sorbit din cupa cu vin, Ponţiu Pilat, a încercat să surâdă şi a spus cu glas stins că începe să înţeleagă de ce evreii nu permit femeilor să servească masa împreună cu bărbaţii. Dar Claudia Procula, care era acum calmă, m-a invitat să mă aşez alături de ea şi a început să-mi mângâie părul. Şi a spus întru apărarea ei:

        — Nu-i nimic rău în asta. Dacă mă gândesc bine, aş fi putut să-ţi fiu mamă, sărman orfan care nu ai avut parte de mamă!

        I-am spus:

        — Pentru zei nimic nu este imposibil. Dar ar fi trebuit să naşti un băiat când încă nu aveai cinci ani.

        Complimentul fusese exagerat, între noi doi este o diferenţă de cel puţin cincisprezece ani, dar n-are importantă, fiindcă toate femeile adoră vorbele înşelătoare. A fost amuzată, m-a mustrat în joacă şi m-a acuzat de ipocrizie, după care a prevenit-o pe însoţitoarea ei să fie prudentă şi să nu se încreadă în vorbele mele, fiindcă în tinereţe fusesem cel mai abil seducător din Roma Şi că încă de la paisprezece ani ştiam pe de rost toate operele lui Ovidiu. Din fericire, s-a abţinut să amintească şi de averea pe care o moştenisem.

        ^ Acest joc nu i-a displăcut proconsulului. Dimpotrivă, am simţit Ca ar fi făcut orice, numai să o vadă binedispusă pe Claudia. Mi-a recornandat să-mi păstrez calmul şi să nu uit că o soţie de proconsul este inviolabilă. M-a asigurat apoi că, obligată să trăiască printre eyrei, Claudia Procula abandonase obiceiurile frivole ale societăţii „omane, devenind o persoană serioasă. Şi este interesant că el Suşi şi-a spus proconsul, nu procurator.

        „orbind noi despre totul şi despre nimic, am început să mâncăm, avut destule ocazii să cinez mult mai bine, dar nu pot spune că ceva ar fi lipsit de la masă, în ciuda obiceiurilor moderate ale proconsulului. Iar principiile de bază ale artei culinare au fosţ respectate, fiindcă totul a fost proaspăt şi de foarte bună calitate A fost amuzant când proconsulul i-a alungat pe servitorii care tocmai puseseră pe masă un mare vas de argilă. După ce ei au ieşit, Ponţiu Pilat a ridicat capacul. In încăpere s-a răspândit mirosul plăcut de carne friptă şi de rozmarin, iar comandantul garnizoanei şi Adenabar nu şi-au putut reţine strigătul de uimire.

        Râzând, proconsulul a spus:

        — Şi aceasta dovedeşte cât de puţine drepturi avem noi în ţara evreilor. Proconsulul Romei trebuie să alerge după carne de porc pe celălalt mal al Iordanului şi să o aducă pe ascuns la fortul Antonia, ca un criminal.

        Aşa am aflat că pe partea răsăriteană a Mării Galileii sunt crescuţi porci pentru legiunea romană, dar că, pentru a nu-i provoca pe evrei şi a nu le da prilejul să-i urască încă şi mai mult pe romani, în Ierusalim este absolut interzisă introducerea cărnii de porc. Aşa că, străjerii de la hotare trebuie să ţină seama de această interdicţie, cât de buni prieteni ar fi ei cu romanii. De aceea carnea de porc de pe masa guvernatorului fusese adusă prin curierul diplomatic, protejat de sigiliul imperiului roman.

        Profitând de momentul oportun, Adenabar, care nu vorbise deloc până atunci, a spus:

        — Aceasta îmi aminteşte de singura întâmplare regretabilă, pentru care lisus din Nazaret, regele iudeilor, ar putea fi, pe bună dreptate, învinuit. S-a petrecut în locul numit Gadar, în partea de răsărit a Iordanului. Acest lisus nu era un bărbat superstiţios şi încălca fără teamă legile templului, chiar şi legea sabatului dacă i se ivea prilejul să o facă. Dar trebuie să fi resimţit acelaşi dezgust faţă de carnea de porc ca şi ceilalţi evrei, fiindcă acum un an, plimbându-se împreună cu discipolii lui prin împrejurimile Gadarului, a convins o turmă de o mie de porci să se arunce de pe ţărmul înalt în mare. Toţi porcii s-au înecat, iar păgubosul proprietar al turmei a fost tare necăjit. Dar răufăcătorii au trecut hotarul şi au ajuns în Galileea. Iar de chemat la judecată, nimeni nu i-a chemat, fiindcă ei toţi erau prea săraci. Este drept că din când în când mai muncea câte unul, dar nu ar fi putut niciodată să răscumpere o astfel de pagubă. Proprietarul a trebuit să-şi accepte deci nefericirea. Nici nu cred că ar fi putut să găsească el vreun martor pentru judecată, fiindcă faima omului din Nazaret dusese deja şi pe cealaltă parte a Iordanului, iar lumea se de el din cauza miracolelor făptuite.

        Adenabar a povestit cu mult entuziasm această întâmplare, iar la sfârşit, ridicându-se din patul convivial, s-a aşezat pe marginea lui şi a izbucnit în râs. Abia atunci şi-a dat seama că povestirea u. amuzase pe nimeni, fiindcă trăncăniserăm noi despre nimicuri, joar ca să uităm un moment de lisus, aşa cum se cuvine între bunii comeseni, dar nu ştiu dacă îl vom fi uitat în tot acest timp.

        Descumpănit, Adenabar a încetat să mai râdă, iar Ponţiu Pilat a spus:

        — Am vorbit deja destul despre acest om.

        Dar Claudia Procula, pierzându-şi calmul, a început să tremure şi i-a strigat soţului ei:

        — El a fost un om sfânt, un vindecător şi un făcător de minuni cum nu a mai existat până acum în lume! Dacă ai fi fost bărbat şi adevărat roman, nu 1-ai fi condamnat! Zadarnic ţi-ai spălat tu mâinile cu apă în faţa mulţimii! De vinovăţie nu te vei putea curăţa niciodată! Singur ai spus că nimic rău nu ai găsit la acel om. Atunci, cine guvernează Ierusalimul? Tu sau evreii?

        Faţa proconsulului s-a făcut galbenă. Puţin a lipsit să arunce cupa din mână de furie, dar în ultima clipă şi-a dat seama că distrugerea unui atât de scump obiect tot nu ar fi putut repara nimic. A încercat să-şi păstreze calmul, ne-a cercetat pe toţi din privire şi probabil s-a simţit mai uşurat pentru că niciunul dintre servitori nu era de faţă.

        — Eu cred doar în ceea ce văd cu ochii mei, a spus el străduindu-se să pară liniştit. El nu a înfăptuit nici un miracol când a fost adus înaintea mea. Nici în faţa lui Irod, deşi acesta îi poruncise să-şi dovedească puterea. Toată povestea aceasta a lui lisus din Nazaret a fost schimbată într-o afacere politică şi eu nu am putut fece nimic altceva decât să-1 condamn. Iar din punct de vedere Juridic, nu eu 1-am condamnat la moarte. Le-am permis doar evreilor Sa facă ce vor dori. Politica este politică şi deciziile politice sunt niai degrabă roadele oportunităţii decât ale judecăţii drepte. Este ine să-i laşi pe evrei în legea lor când sunt afaceri neimportante, Pentru a nu le zgândări orgoliul naţional. Dar când este vorba esPre afaceri de mare importanţă, puterea este în mâinile mele.

        ^ Aşa crezi tu? 1-a întrebat Claudia Procula insidios. Atunci,

        01 se face că ai renunţat la apeductul Ierusalimului? Nu fusese area ta idee, de care erai atât de mândru? Oare nu urma să fie acest apeduct cel mai mare monument ridicat în timpul manda~ tului tău de guvernare? Arată-mi-1! Pentru că planurile şi calcule^ diferenţelor de nivel au fost totuşi întocmite.

        Nu am putut abuza de puterea mea pentru a fura aur din trezoreria templului, i-a răspuns Ponţiu Pilat încercând să se apere Dacă evreii nu-şi cunosc interesul, lor să le fie ruşine, nu mie!

        Domnul meu! A continuat ironic Claudia. În toţi aceşti ani nu ai făcut nimic altceva decât să te înclini în faţa dorinţelor evreilor, fie ele de mică sau de mare importanţă. Cel puţin de data aceasta nu poţi spune că nu ai avut posibilitatea să-ţi dovedeşti vigoarea, şi încă pentru o cauză dreaptă. Oare de ce nu ai avut încredere în vorbele mele? Doar ţi-am spus să nu te atingi de acel bărbat nevinovat.

        Vrând probabil să salveze situaţia, Adenabar a spus în glumă: Numai din cauza femeilor Ierusalimului şi a încăpăţânării lor proverbiale s-a renunţat la apeduct. Fiindcă singura lor distracţie este mersul la fântână, unde pot trăncăni în voie. Cu cât drumul este mai lung şi mai anevoios, cu atât mai mare este bucuria celei care ajunge la fântână.

        Nu sunt femeile din Ierusalim chiar atât de proaste cum credeţi voi, a spus Claudia Procula. Totul s-a întâmplat prea repede, pe neaşteptate, în afara legii. Este surprinzător până şi faptul că unul dintre discipolii lui 1-a vândut. Dacă cel puţin ai fi avut tu curajul să amâni judecata până după Paşte, poate că totul ar fi fost altfel. Pentru că oamenii simpli au fost şi sunt de partea lui şi tot de partea lui sunt încă mulţi alţii, oameni care singuri îşi spun cei blânzi şi aşteaptă împărăţia anunţată. Sunt mai mulţi decât îţi imaginezi tu. Un oarecare preot al sanhedrinului a venit deja să-ţi ceară acceptul pentru a-1 înmormânta pe lisus în livada sa, nu-i aşa? Ştiu destule lucruri pe care tu nu le ştiiŞtiu chiar şi lucruri pe care discipolii lui simpli le ignoră. Dar acum este prea târziu. Fiindcă tu 1-ai ucis!

        Ridicându-şi amândouă braţele spre cer, Ponţiu Pilat a cerut ajutor zeilor Romei şi chiar şi gemului protector al împăratului, după care a strigat:

        — Dacă nu 1-as fi dat evreilor să-1 răstignească, ei m-ar fi denunţat la Roma şi ar fi spus că nu sunt prietenul împăratuluiOare nu ţi-am interzis,Claudia, să le mai întâlneşti pe acete femei exaltate? Obsesiile lor nu fac altceva decât să-ţi sporească neliniştea şi oboseala.

        Cercetându-ne apoi din privire pe fiecare, Ponţiu Pilat a întrebat:

        _ Dar voi, bărbaţi ai Romei, ce aţi fi făcut dacă aţi fi fost în locul meu? V-aţi fi pus în pericol poziţia de guvernator şi cariera, ar pentru un evreu care creează discordie între cei de aceeaşi credinţă cu el?

        Comandantul garnizoanei, care nu rostise nici o vorbă până atunci, a deschis în sfârşit gura şi a spus:

        — Un evreu nu este decât un evreu şi fiecare evreu este un spion. Flagelarea, trecerea printre lănci şi răstignirea pe cruce, aceasta este politica justă pentru a-i linişti!

        Adenabar a spus:

        — Pământul s-a cutremurat la moartea lui. S-ar părea că, într-adevăr, a fost fiul lui Dumnezeu. Tu nu ai avut de ales, a trebuit să le faci pe plac evreilor. Dar cine a murit nu se mai întoarce.

        Iar eu am spus:

        — Aş vrea să ştiu mai multe despre împărăţia sa.

        Cu ochii măriţi ne-a privit Claudia Procula şi a întrebat:

        — Dar dacă el se va întoarce? Ce veţi face atunci?

        A întrebat cu atâta patimă, că am fost străbătut de un fior şi am simţit cum mi se ridică părul de pe cap. Şi am făcut un efort pentru a-mi aminti că 1-am văzut cu ochii mei pe regele iudeilor când a murit pe cruce.

        Ponţiu Pilat a privit-o compătimitor pe Claudia, a scuturat din cap şi a spus domol, ca şi cum s-ar fi adresat cuiva cu mintea rătăcită:

        — Din partea mea, n-are decât să se întoarcă. Dar vom vedea atunci, draga mea, ce este de făcut.

        Apoi a intrat discret un servitor şi 1-a chemat pe secretar.

        Ponţiu Pilat a suspinat uşor şi a spus:

        — Peste câteva clipe vom auzi veşti noi. Hai să nu mai vorbim despre acea întâmplare tristă!

        Am terminat de mâncat într-o atmosferă descurajantă şi încordată. Vasele au fost strânse, s-a băut vin, iar eu, pentru a le

        ^veseli puţin pe femei, am fredonat câteva melodii auzite în vernele din Alexandria. După care, cu o voce agreabilă şi exera> Adenabar a cântat un cuplet obscen, compus de soldaţii e ei de-a douăsprezecea legiuni romane. Când secretarul s-a ors, Ponţiu Pilat, vrând să arate că are încredere în noi, i-a să nu se sfjască de noi şi să prezinte noutăţile aflate. Era clar Proconsulul plătea informatori evrei care-i dădeau raportul la orice oră, fie chiar şi noaptea. Secretarul procuratorului a expus metodic ştirile, una după alta:

        — Când pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos. Acel bărbat care 1-a vândut pe lisus din Nazaret s-a întors la templu şi a azvârlit în fata preoţi! 0l.

        Cei treizeci de arginţi pe care îi primise ca răsplată a trădării Marele preot al templului este nemaipomenit de indignat şi furios pe doi preoţi ai sanhedrinului, losif şi Nicodim, care împreună au coborât de pe cruce trupulneînsufleţit al lui lisus şi 1-au îngropat în apropierea locului unde fusese răstignit, într-un mormânt săpat în piatră, în care nimeni, niciodată, nu mai fusese pus. Pe lângă giulgiul de in, Nicodim a cumpărat o sută de livre de smirnă şi aloe pentru îmbălsămarea defunctului. Dar oraşul s-a liniştit şi în fiecare casă se sărbătoreşte ajunul Paştelui. Adepţii lui lisus s-au risipit ca cenuşa răscolită de vânt, iar sfatul templului a reuşit să-i calmeze pe cei nemulţumiţi cu o frază bine ticluită ce umblă din gură-n gură: „Mai bine unul să moară, decât tot poporul să piară”. Toată lumea vorbeşte doar în şoaptă despre lisus. S-ar putea spune că respectul superstiţios, pe care îl avea pentru el mulţimea, a scăzut după ce oamenii au văzut că nu a făcut nici un miracol şi a pierit de o moarte umilitoare.

        După ce a aruncat o privire spre noi, a tuşit stânjenit, a încercat să râdă, apoi a continuat: Ar mai fi un lucru despre care n-aş fi preferat să vorbesc dacă n-ar fi venit de la două surse diferite. Lisus a ameninţat că va învia în cea de-a treia zi după moarte. Nu am putut afla cine a răspândit acest zvon, dar se pare că marele preot este foarte îngrijorat şi caută un mijloc pentru a împiedica producerea unui asemenea miracol.

        Nu v-am spus eu? A strigat cu glas triumfător Claudia Procula.

        Asta nu înseamnă că marele preot al templului crede că lisus ar putea învia din moarte, s-a corectat repede secretarul proconsulului. Lui îi este teamă că discipolii lui lisus vor fura trupul din mormânt şi îi vor amăgi pe oamenii simpli. De aceea preoţii templului au fost supăraţi când au înţeles că nu-i pot arde trupul împreună cu trupurile celor doi tâlhari morţi pe cruce.

        După ce a ascultat toate acestea, Ponţiu Pilat a spus amărât:

        — La aşa ceva nu m-am aşteptat. Din cauza acestui om, nici noaptea nu am pace.

        A fost atât de tulburat de această poveste naivă, că ne-a chemat deoparte pe mine şi pe Adenabar, pentru a-1 asigura încă dată de moartea lui lisus. Noi îl văzusem cu ochii noştri când a urit şi-1 văzusem de asemenea pe soldatul care-i străpunsese cu suuţa când trupul lui lisus nu mai avea viaţă. Amândoi m jurat că acel bărbat numit lisus a murit atârnat pe cruce.

        Am avut o noapte neliniştită, pentru că băusem vin, dar mai din cauza evenimentelor tulburătoare ale zilei. Cu toate că pram obosit, am dormit prost şi am avut vise rele. Somnul mi-a fost deseori întrerupt de refrenele repetate la nesfârşit de ofiţerii ueti, fiindcă salonul lor nu era departe de camera mea. Iar la sfârşit, în zorii zilei, au răsunat trâmbiţele şi melodia lor răguşită a fost purtată pe deasupra oraşului. Tot ce văzusem şi auzisem în ziua dinainte a revenit în gândurile mele. Regele evreilor şi împărăţia lui mi-au răscolit din nou inima.

        Pentru a-mi limpezi gândurile şi a nu uita nimic din ceea ce văzusem cu ochii mei, am început să scriu. Am scris până când a apărut Adenabar care avea ochii umflaţi şi capul încă greu de vin. El mi-a propus să cobor în curte, dacă vreau să văd ceva amuzant, în prima curte a fortului aşteptau câţiva mesageri trimişi de sanhedrin şi de marele preot, în ciuda faptului că era zi de sabat, şi încă marele sabat. Ponţiu Pilat îi lăsase să aştepte puţin, iar după ce,într-un sfârşit, s-a hotărât să coboare, le reproşase vehement că în ultima vreme nu făcuseră altceva decât să tulbure pacea tuturor.

        Dar ei erau foarte agitaţi şi spuneau că ultima înşelătorie ar putea fi încă şi mai rea decât prima, fiindcă, fără îndoială, fanaticii adepţi ai lui lisus îi vor fura trupul din mormânt, pretinzând apoi că, respectându-şi făgăduiala, nazarineanul înviase în cea de-a treia zi după moarte. De aceea se tânguiau şi-1 implorau pe guvernator să trimită soldaţi romani care să păzească mormântul, fiindcă în oamenii lor nu puteau avea încredere. Şi-i mai cereau să pună sigiliul de proconsul pe mormântul lui lisus, ca să nu se încumete nici un evreu să-1 forţeze.

        Dar Pilat, bătându-şi joc de ei şi numindu-i babe proaste, le-a

        8Pus: S-ar părea că vouă vă este încă şi mai teamă de el acum decât când era viu.

        S-au tânguit ei şi i-au promis că după sabat îi vor trimite aruri preţioase, explicându-i că legea le interzisese să o facă în, a de sabat. Până la urmă, Ponţiu Pilat le-a făcut pe voie şi a

        1 ordin ca doi soldaţi să facă de gardă în faţa mormântului.

        Aceştia urmau să meargă acolo însoţiţi de scribul secretar al legiunii care să pecetluiască mormântul. Nu cu sigiliul proconsulului cum ceruseră evreii, ci cu sigiliul celei de-a douăsprezecea legiuni romane. Dar el ştia că noaptea, dincolo de zidurile fortului, doi soldaţi nu pot fi în siguranţă. De aceea, garda urma să fie întărită cu patru sau cu opt oameni, după cum va hotărî comandantul gărzii.

        Gândind că o plimbare îmi va face bine, 1-am însoţit pe scrib până la mormânt. Pe locul supliciului, cele trei cruci însângerate încă mai erau înspăimântătoare, chiar dacă bârnele orizontale fuseseră desprinse odată cu coborârea de pe cruce a leşurilor celor răstigniţi. Nu prea departe de acel loc, într-o grădină frumoasă, am dat de mormântul tăiat în stâncă, a cărui gură era acoperită cu o imensă piatră de moară. Doar doi bărbaţi zdraveni ar fi putut să o dea la o parte. Fiindcă soarele dogorea deja, scribul a hotărât să deschidă mormântul. Gardienii templului, care fuseseră tot timpul de pază, 1-au asigurat că, după ce trădătorii sanhedrinului, losif şi Nicodim, ajutaţi de slujitorii lor, acoperiseră gura mormântului, nimeni nu se mai atinsese de piatra de deasupra.

        Când scribul a pecetluit gura mormântului cu sigiliul legiunii, am simţit un miros puternic de smirnă, care mi s-a părut că vine din interior. Dar poate că m-am înşelat. Tot atât de bine ar fi putut fi vorba de florile acelei grădini, care-şi răspândeau în jur parfumul.

        Cu vorbe grosolane, cei doi soldaţi şi-au spus pe şleau părerea despre misiunea lor, dar se vedea că sunt mulţumiţi, fiindcă la căderea serii alţii erau cei care urmau să păzească mormântul.

        M-am întors în fortul Antonia şi am scris până noaptea târziu pentru a mă elibera de gândurile triste. Dar nu am fost mai uşurat, Tullia, fiindcă nu te-am mai simţit aproape ca altădată.

        Pentru mine, istoria regelui iudeilor nu s-a terminat. Vreau să ştiu maimulte despre împărăţia sa. Mi-am făcut deja un plan şi doresc să-i cunosc discipolii, pentru a auzi din gura lor învăţătura pe care el le-a transmis-o.