II

Pe atunci era ca școală secundară în Iași numai așa numita Academie (astăzi Liceul Național). În decursul studiilor mele în această minunată școală s'au făcut mari schimbări în lumea ideilor mele. Dintre profesorii ce au avut asupra mea cea mai mare înrâurire însemn pe Zaharia Columb, originar din Transilvania și profesor de limba latină, o fire aspră și întunecată, dar foarte cunoscător în materia lui și unul din oamenii cei mai drepți și mai exacți ce am întâlnit în viață. Înaintea lui toată clasa tremura de frică, căci toți se temeau a nu fi înfruntați cu vocea lui cea răsunătoare și cu privirea lui cea încruntată. Îmi aduc aminte că într'o zi el care locuia țocmai la Socola și venia la clasă cu o trăsurică, întâlnise un băiat din clasa II venind prin noroiul străzilor ce pe atunci era îngrozitor, tot cătră școală și'l luase în trăsură; dar întrebându-l cum face perfectul de la verbul facio și băetul răspunzând greșit, îi spune: «mișelule, coboară din trăsură!». La Columb am învățat foarte bine latinește, ceea ce mi-a fost apoi de mare ajutor în studiile mele de drept roman la Universitatea din Berlin, unde chiar fui obligat să trec teza și examenul oral de doctorat în limba latină [7] . Alt profesor ce deșteptă în mine iubirea de țară și acea a istoriei era Mihail Buznu care făcea lecții foarte frumoase și elocvente de istoria Românilor. Pe cât însă mă încântase Buznu în cursul inferior, pe atât mă desgustase declamațiile pompoase și fără rost a profesorului de istorie din cursul superior C. Chirnischii care avea poate scuza că era și telegrafist!

Pe când eram în clasa IV de la Academie dădui în biblioteca tatălui meu peste scrierea lui Volney, Les Ruines [8] .Cunoștința mea cea temeinică a limbei franceze dobândită de la tatăl meu și de la contactul cu Athanasiade și cu inginerul Gaildry, îmi dădu putința înțelegerii acestei scrieri elocvente și adânc cugetată, de și cam declamatoare. Această carte îndrumă mintea mea spre citiri cătră care îi deschise calea profesorul Buznu. De abia sfârșisem această cetire și dădui peste altă lucrare de acelaș gen, de și scrisă în cu totul alt spirit, anume Istoria Civilisației în Europa și în Franția de F. P. G. Guizot [9] . Mergând într'o zi la Vitlimescu bibliotecarul principelui Grigore Sturza, și căutând prin bogata bibliotecă a principelui, dădui peste cele 5 volume ale lui Guizot care mă fermecase prin titlul lor, și mă rugai de tatăl meu să le împrumute pentru mine. Tot la Vitlimescu încă văzui eu creșterea gândacilor de mătase care mă interesa și mă pasiona într'un grad foarte mare și de unde mi-a rămas un gust deosebit pentru această îndeletnicire practică, pe care mai târziu o puseiu în aplicare prin o cultură la grădina lui Rivalet, fostă a principelui Sturza, de la Socola lângă Iași.

Istoria civilizației de Guizot mă câștigă cu desăvârșire pentru istorie, cu toate că îmi era îngreuiată prin faptul că cunoașterea evenimentelor pe care se întemeia expunerea autorului nu'mi era pe deplin însușită. Pe atunci tatăl meu intrase ca Director al Penitenciamlui central din Iași și'mi aduc aminte cum îndată ce dobândeam un ceas liber de la ocupațiile mele școlare, mă duceam în grădina penitenciarului, unde cu cartea pe masă și cu capul sprijinit pe mâni, sorbeam cu o nespusă sete magistralele expuneri ale marelui istoric francez.

De la începutul cugetării mele mai libere, ea fu îndrumată prin o fericită întâmplare tocmai cătră îndestularea hranei de a cerceta ideile care stăpâneau desvoltarea popoarelor. De aceea să nu se creadă că lucrarea mea, poate cea mai însemnată, Teoria Istoriei [10]  este o scriere întâmplătoare, răsărită sub pana mea din îmboldirea mai târzie a minții. Ea este crescută împreună cu mine din cele dintâi clipe, când mintea mea începea să înțeleagă rostul cugetării.

În 1866 fiind în clasa V la Academie, mai mulți băeți întemeiarăm societatea de elevi, intitulată societatea studioasăal cărei președinte fui ales eu. În ședința din 22 Aprilie 1866 cetii în această societate o lucrare asupra importanței si utilității istoriei, în care atingeam întrebări de teoria acestei științe, pe care, bine înțeles, le expuneam după ideile timpului. Istoria era pentru mine pe atunci învățătoarea vremilor de față și anume din intreitul punt de vedere: moral, politic și științific. Însemnătatea de căpetenie a istoriei îmi părea a consta în aceea că ea învăța pe un popor cum să scoată din studiul trecutului învățătura trebuitoare pentru a realiza la el ideile libertății și a egalității. De pe atunci, la vârsta de 19 ani, istoria nu mai era pentru mine «cunoștințe cu deamânuntul a tuturor faptelor ce le au făcut Domnii, toate luptele ce le au purtat; ci cercetarea stării societății sub cutare sau cutare regim». Stilul în care am scris această primă a mea încercare pe câmpul științei, și asupra căruia de aceea și stăruiesc mai mult, este încă încărcat cu neologisme; dar se observa în el un avânt al gândirei și frumoase asemăluiri: Așa spun într'un loc: «Mintea este o undă limpede, în care se reflectă faptele și obiectele ca în o oglindă. Imaginea e pură cât timp unda e liniștită și dacă arunci în ea o peatră, o bucată de țărnă, și îndată imaginea va apărea tremurândă și difuză ochilor noștri. Aruncați în mintea noastră acea piatră, acea țărnă, pasiunile și ignoranța, n'ar deveni imaginea faptului și prin urmare exprimarea — istoria lui?» Și aiurea, unde vorbesc de caracterele istoriei mai vechi care cunoșteau mult mai puțin evenimentele cum le cunosc cercetările mai noue cu toate că erau mai apropiate de ele, închei cu minunata comparație: «Și soarele, de și este vara mai depărtat de pâmânt decât iarna, totuși vara el încălzește mai mult».

În această întâia a mea încercare de autor, se văd însușirile care vor desvolta pe acele de mai târziu, precumpănirea ideilor în expunerea trecutului și stilul meu limpede și colorat.

Pe când eram în liceu, mai multe împrejurări venise să adaugă izvoarele din care mintea mea să-și soarbă cultura. Mergând în casa verii mele Cleopatre Petit, fiica lui Teodor Stamate, unul din Moldovenii ce fuseseră pentru întâia oară trimiși la învățătură în ță-rile strâine, împreună cu al doilea al meu unchiu, ambii veri buni ai mamei mele (Alexandru Costinescu arhitectul cazărmei de la Copou din Iași), aveam. prilejul de a asculta muzică aleasă, căci vara mea cânta foarte bine din piano și ea începu să'mi dea lecții din acest instrument, pe care le urmai apoi la Conservatorul din Iași, condus pe atunci de Francisc Caudella, tatăl D-lui Eduard Caudella, eminentul nostru compozitor; aci în conservator luai lec-ții de la profesorul Constantin Groș, până ce absolvii conservatorul urmând mai departe studiile muzicale și la Berlin cu pianistul Ra-decke [11] . Bărbatul Cleopatrei, un Francez Paul Petit ce era coafor, fusese pictor înainte de a îmbrățișa această meserie și el se apucă să'mi dea lecții de desemn de figuri în care ajunseiu iarăși la oare care progres. Prin aceste doue arte îmi desvoltai mintea și pe calea artistică, cum fusese deșteptate spre iubirea naturii prin petrecerea la țară și grădinărie, cum fusese deprinsă cu liniile pre-cise prin desemnul liniar, încât din toate părțile mintea mea se disciplina și se îmbogățea, pe când trunchiul ei principal se răsă-dise în câmpul istoriei.

Tot pe atunci unchiul meu Alexandru Costinescu, care nu știu pe ce temeiu se gândea să ajungă Domn al Principatelor U-nite și în așteptarea realizării acestui vis, se retrăsese din toate ocupațiile lui și trăia la via fratelui său Dimitrie Costinescu, lă-sându-și copiii fără învățătură regulată. Fiul său, bunul și vechiul meu prieten Emil Costinescu, ajunse unul din oamenii cei mai în-semnați ai țărei, datorită unei cultivări autodidacte și a unei in-inteligenți bogat înzestrate. Alexandru Costineseu, săturat de o aș-teptare care nu s'a mai realizat, se hotărî în 1863 să se strămute la București în postul de arhitect al Statului și luă cu el și pe copii lui. Se legă atunci o corespondență foarte stâmitoare între mine și Emil, fiul lui Alex., care corespondență ținu mulți ani și din care posed și acuma mai multe sute de scrisori. Această corespondență în afară de nobila hrană sufltească ce mi o dădea prin cultivarea unei prietenii din cele mai sfinte, mai contribuise la desvoltarea cunoștințelor mele în limba franceză, de oare ce este toată scrisă în această limbă.

În 1866 sfârșind clasa a V a liceului statului intram în Institutul Academic, o școală privată eminentă, în care predau cele mai însemnate puteri profesorale din Iași și în deobște din țară: N. Culiano, T. Maiorescu, Gr. Cobălcescu, I. Caragiani, I. Melik, P. Poni, I. Paicu și alții. Maiorescu văzându-mă sârguitor și priceput, prinse o mare simpatie pentru mine și mă luă sub a lui protecție. Mă duceam adeseori în casa lui, unde mai ales mă atrăgea muzica cea foarte bună ce se făcea din când în când. Îmi aduc aminte mai ales de o serată, în care avui prilejul de a asculta din instrumentul pe carel cunoșteam și eu, pianul, pe D-ra Hrisoverghi acuma D-na Binna.

În Iunie 1867 la vârsta de 20 de ani dădui bacalaureatul ce tocmai atunci se înființase în Iași, încât eu avui onoarea de a'l inaugura. Dar cu prilejul acestui examen mintea mea fu pusă în o grea cumpână. Eram foarte legat cu familia Ciurea și mai ales doctorul Ioan Ciurea, medicul Institutului Academic, mă prețuia foarte mult. Avea un frate Gheorghe Ciurea care se pregătea și el de bacalaureat. Acest examen era pe atunci îndestul de împovărat, mai ales materiile matematice; învățând între altele și trigonometria sferică și cosmografia matematică, pe lângă toate obiectele litere ca greceasca, latina și franceza. Bietul prietenul meu Gheorghe era o minte foarte pricepută în toate trebile practice și avea cele mai bune apucături pentru agricultură; dar cele teoretice și mai ales abstracțiile algebrei și ale trigonometriei, atât plană cât și mai ales sferică, nu erau pentru capul lui. Pentru a îndatora familia, întreprinseiu sarcina peste putință de îndeplinit, de a face să pătrundă în mintea lui Gheorghe gustul demonstratiei algebrei și trigonometriei. M'am chinuit atât de mult cu această însărcinare ce mi-o luasem asupra-mi, încât am contractat un fel de amețeală, ca un fel de învârtire a ideilor în cap, așa că nu mai puteam lega cuvintele unele de altele. Mă temeam să nu înnebunesc și această zdruncinare a facultăților mele intelectuale ținu mai mulți ani și mă prigoni și la Berlin pricinduindu-mi cele mai cumplite suferinți, căci nu cred să fie ceva mai grozav în lume decât teama de a-ți pierde mintea.