III

Cum sfârșii bacalaureatul, Maiorescu propuse societâții Ju-nimea ce fusese înființată de el, de V. Pogor și de T. Rosseti și de Iacob Negruzzi [12]  cu câțiva ani mai înainte, să mă trimită cu ajuto-rul ei la Berlin, pentru a urma studiile superioare. Societatea îmi făcu o bursă de 150 de galbeni pe an și eu plecai din Iași în Sep-temvrie 1867 împreuna, cu Gheorghe Negruzzi, fratele lui Iacob, ambii fii ai lui Constantm Negruzzi, apoi cu Dimitrie Iamandi și Constantin Jianu, amândoi din Botoșani spre capitala Prusiei, mergând până la Cernăuți cu o botcă jidovească, căci drumul de fier încă nu era înființat în România. În tot timpul cât am stat în Berlin, Iacob Negruzzi casierul societăței Junimea mi-a trimes regulat banii și cu ceea ce mai putea rupe tatăl meu dela întreți-nerea familiei noastre, am trăit în Berlin 4 ani, până la 1871. Fiind că recunoștința niciodată nu a fost străină de sufletul meu, aduc și aici prinosul ei cătră acești doi bărbați Maiorescu inițiatorul și Negruzzi îngrijitorul carierei ce mi'am făcut'o. Acuma relațiile cu Maiorescu s'au cam răcit: pentru ce se va vedea mai la vale. Cu Negruzzi, deși mai puțin străin, ele nu s'au rupt.

Să arăt ce înrâurire a avut asupra mea petrecerea mea în Germania și studiile ce le-am făcut în universitățile de acolo, la Berlin și la Giessen.

Cum ajunseiu la Berlin, cu o slabă cunoștință a limbei ger-mane, însă înscris la ambele facultăți juridică și filosofică, ascul-tând chiar în anul I, când mă îngreuia necunoștința temeinică a limbei, un număr prea mare de 8 cursuri, patru juridice și patru filosofice. Cea întâi scrisoare pe care Maiorescu mi-a trimes la Berlin este din 2/14 Decemvrie 1867 sfârșind cu cuvintele:

«Ecrivez moi quelque chose sur l'impression que les profes-seur vous ont faits, surtout pour la philosophie. Je trouve que vous avez prie un peu trop de leçons. C'est du reste une precipi-tation que caractérise les étudiants de talent» [13] .

Pe lângă cursurile universitare mai urmam și lecții de piano la un vestit profesor de muzieă Radecke [14]  care însă fiind scump, 3 taleri (10 lei)1/2 de oră, nu puteam lua decât o lecție pe săptămâ-nă, pe lângă că mai trebuia să plătesc și chiria unui piano. Cunoștințele mele muzicale însă sporeau și prin ascultarea de bună muzică clasică, mai ales la concertul poporan al lui Bitse și prin aceea că mergeam în casa a două familii, a căror fete învățau la Berlin desăvârșirea studiilor de piano: acea a D-nei Barozzi, mama avocatului I. C. Barozzi din București. Fata ei — măritată mai târziu cu Socrate Boscoff, acum moartă, ca atâția alții eu care începusem viața, a căruia fiu George Boscoff este și el un pianist de talent — cânta minunat din piano. A doua pianistă era din Rusia. D-na Timanoff, a căreia fată, Vera, era pe atunci una din cele mai bune eleve a Conservatorului din Berlin și care acuma a ajuns o mare executantă.

Studiile la care mă dădui cu mai mare sârguință erau dreptul roman și istoria universală. Dreptul roman îl ascultam regulat 2 oare pe zi la profesorul Rudorff [15]  un mare romanist, cunoscut mai ales prin cartea lui Edicti perpetui quae supersunt [16] . Dreptul roman nu se poate pătrunde fără o cunoștință cât mai deplină a limbei latine și cunoștința acestei limbi dobândite de mine de la Columb [17]  îmi ușura, mult studiul acestei discipline juridice fundamentale. Posed și astăzi o condică mare în folio în care este scris de mine după notițele din clasă cursul pandectelor învățatului profesor, sporit și adaos cu nenumărata listă din alte cursuri.

La istorie ascultam cursurile lui Mommsen [18] , Curtius [19] , Ranke [20] , Gervinus [21]  și alții, precum mă mai ocupam și cu estetica, cu istoria muzicii și vizitam foarte des muzeul de pictură și sculptură din Berlin, pentru a cunoaște din monumente chiar istoria acestor arte.

Căutam astfel să mă folosesc pe toate căile de petrecerea mea în un așa de mare centru cultural ca Berlinul. Dar lucru curios; de și am învățat destul de bine limba germană, nu am uitat de loc pe acea franceză și gândirea mea a rămas tot sub înrâurirea acestei din urmă limbi, cu toată însușirea din partea mea pentru germană.

În 1871 dădui ambele doctorate obținând la ambele notarea magna cum laude [22] . Doctoratul în drept a trecui la Berlin și anume în limba latină. Pentru a putea vorbi latinește, luai ore de exerciții cu un bătrân profesor de latinește Apitius care'mi revăzu și textul latin al tezei mele, spre a-i îndrepta limba. Apitius se minuna unde am învățat așa de bine latinește, de nu mi-a găsit în 98 de pagini decât vr'o 15 greșeli de stil. Cu câtă bucurie putui să-i spun, că aceasta o făcusem cu profesorul meu din Iași, Zaharia Columb.

Luasem ca subiect de teză o întrebare de cele îndrăznețe, dar care îmi reuși pe deplin, anume dovedirea că și la Romani principiul participării la o societate numai cu o răspundere bănească limitată (societatea în comandită, ear nu pe acțiuni) era cunoscută. Disertația mea De publicanorum societatum historia ac natura iuridicali, Berolini 1871, făcu oare care senzație și acum după 37 de ani de la tipărirea ei am primit o cerere de la Lepsius [23]  să trimit unei librării câteva exemplare. Îmi aduc aminte că la susținerea în public a tezei, pregatisem cum era obiceiul întimpinările și răspunsurile de mai înainte cu trei colegi de ai mei bine înțeles și unele și altele în latinește; dar mi se spuse că puteam fi înterpretat de oricine asupra celor conținute în teză. Și într'adevăr în ziua disputației se rădică unul în corona cum se zicea pe atunci și îmi făcu o întimpinare la care răspunseiu destul de bine în latinește, deși nepregătit pentru întâmpinare. În urmă întreaga adunare izbucni în aplauze.

În timpul studiilor mele la Berlin cad cele dintâi ale mele publicații românești pe tărâmul sociologic și istoric. Cea dintâi scriere a mea ce văzu lumina tiparului fu Cultura națională [24]  în care pun de la început principiul că «Trebue bine să ne însemnăm, noi Românii că ori ce pas pe calea propășirii nu poate avea însemnătate pentru noi, decât in măsura în care reflectează asupra naționalităței noastre. Cosmopolitismul nu e pentru noi» [25]

Întâile cuvinte puse de mine spre a fi cetite de public au fost deci o închinare către naționalitatea română, Naționalist am fost de la cea dintâi îngânare a minții mele pe tărâmul cugetării și așa am rămas până acum și așa nădăjduesc să trec în pământ. E curios să povestesc cum mi-a venit această, primă inspirație a gândului meu. Profesorul meu de piano Radecke [26]  îmi dăduse să învăț o sonată de Beethoven op. 1 al cărei final aduce așa de bine cu un cântec românesc. Îmi veni în minte să cercetez, pentrucă caracterul muzicei lui Beethoven îmi păru asemănător muzicei românești; cu alte cuvinte dacă muzica se poate colora deosebit după graiul poporan. O idee începu să'mi zbârnâie prin minte, când tocmai cântam finalul sonatei. Deocamdată mă sculai repede de la piano și pusei pe hârtie frase, din care apoi se desfășură în chip logic studiul întreg. După ce sfârșii lucrarea, o trimeseiu lui Iacob Negruzzi, care'mi răspunse într'un chip foarte măgulitor [27]  și așa am început a scrie. Această scriere a mea înfățișează un interes fiind că este o lucrare absolut originală, neluată de la nimenea; căci nici un popor nu avea nevoie de a reflecta la așa ceva sau la cele ce ar fi trebuit s'o facă, nu se ivise omul. La cele mari și civilizate se desvoltă cultura pe cale inconștientă. La noi ea se introdusese pe cale voită și precugetată și era deci prin lucrul ce s'a dat teoriei, și această teorie am dat-o eu, generalizând lucrarea ca pentru toate popoarele.

Puțin timp după ce sfârșisem de scris Cultura națională începu să mă preocupe ideea altei lucrări, căci demonul scrisului fusese deslănțuit în mintea mea și nu era să se mai astâmpere. Anume, împins de dorința mea după idei în desvoltarea omenirii, puțin timp după, scrierea mea în Berlin, și cu toate că eram foarte ocupat cu cele 8 cursuri și cu studiul muzicei, cetiiu câteva recenziuni asupra unei cărți ce pe atunci făcea mare zvon în lumea învățată: Istoroia civilizației în Anglia de Henric Tomas Buckle [28]  și mă puseiu să cetesc această carte care mă interesă în gradul cel mai înalt. Dar părerile istoricului englez se loviră în mintea mea de o împotrivire îndărătnică și mă hotârii să'l combat. Fiind că cunoșteam Istoria civilizației în Europa și în Franța de Guizot [29]  și mai cetisem șiIstoria civilisației de Hartpole Lecky [30]  și acea a desvoltărei intelectuale a Europei de W. Draper [31]  apoi întreprinseiu un studiu comparativ asupra Istoriilor civilisației [32] , în care analizaiu aceste patru scrieri. Mai ales însă îmi dădui silința a combate părerile greșite ale lui Buckle, și aceasta am făcut'o așa de bine încât după 30 de ani de la acea critică, am reprodus în Principiile fundamentale 1899 [33]  și mai în urmă în Theorie de l'histoire 1908 [34] argumentele aduse de mine încă de atunci contra părerilor lui Buckle. Și acest studiu asupra Istoriilor Civilizației [35]  fu publicat în Convorbirile literare [36]

Altă scriere a mea apărută tot în revista lui Iacob Negruzzi în Studiile asupra stărei noastre actuale [37] , în care atinseiu mai ales o întrebare capitală, acea a stărei noastre economice atât de înapoiată pe atunci. Cu acest studiu gândirea mea se aruncă asupra vieții materiale a poporului român, parte ce devine mai târziu un element esențial al cercetărilor mele istorice, dar care pe atunci urmăria mai mult atragerea luarei aminte asupra rolului însemnat pe care chestiile economice îl aveau și în viața actuală a țării noastre.

Dela această cercetare care țintea mai mult pe Români, mă îndreptai iar cătră o întrebare generală în analiza Operei lui Edgard Quinet: La creation [38] , operă admirabilă a unui poet-filosof care cel întâi aduce geologia în câmpul istoriei și puse principiul cel mare că evoluția de la o vreme va părăsi materia pentru a trece în domeniul inteligenței, iar cataclizmul trecut al pământului s'a prefăcut acuma în schimbările neîncetate ale civilizațiilor.

Astfel începu acea clătinare neîncetată a minții mele într'o istorie pragmatică și teoria ei care s'a mânținut și accentuat și în decursul lungii mele cariere științifice.

Pe când eram la sfârșitul studiilor mele în Berlin se frământa în țară și în Viena între studenții români planul de a se face o mare sărbare pe mormântul lui Ștefan cel Mare la mânăstirea Putna în Bucovina. Hotărându-se lucrul, se publică un concurs pentru cea mai bună cuvântare de ținut pe mormântul eroului. Comisia ce trebuia să judece lucrările trimise era alcătuită din Cogălniceanu, Maiorescu și Alecsandri [39] , și ea hotârî ca să mă însărcineze pe mine cu ținerea cuvântărei [40]  ceea ce făcui în mijlocul unei mulțimi nesfârșite de Români adunați din toate părțile locuite de ei, spre marea mulțumire a tuturor. Cuvântarea fu tipărită în mii de exemplare [41]  și răspândită în toate țările române, contribuind la înviorarea simțimântului național și la rădicarea conștiinței neamului. Înțelege ori cine cât de mult a trebuit să contribue această izbândă a mea la întârirea îndreptării naționaliste a cugetului meu.