X

Pe mine mă interesase totdeauna viața economică a societăților și în Istoria Românilor introdusesem pretutindenj, unde trebuea, cercetări în această îndreptare, fiind chiar cel întâiu care căutasem să pun în legătură desvoltarea poporului român cu starea lui economică. În domnia lui Cuza Vodă revenii cu mai multe amânunțimi asupra chestiei rurale, ajungând la rezultatul că totul revine în această privire și mai ales la dovedirea că țăranul chiar în epoca cea mai degradată a căderei lui, tot păstrase o legătură oare care cu pământul pe care cândva îl stăpânise. Dar încă înnainte de a scrie Istoria Românilor publicasem în Convorbiri Literare [143]  în anul 1872 un studiu asupra Reformei asezămintelor noastre [144] , în care mă ocupasem și de problema economică. Această materie am reluat-o în forma de mici articole separate care se opreau asupra întrebărilor de căpetenie ale economiei noastre, în gazeta politică Steaua României [145]  1880 și care articole fură apoi întrunite în un volum și publicată sub titlul Studii economice 1881, Craiova. În toate aceste studii atât mai vechi, cât și mai noui pătrunde mai ales ideea nevoii de a rădica agricultura noastră, izvorul cel de căpitenie al bogăției noastre naturale, și ca un corolar neapărat acea a rădicărei stărei țăranului român pe care istoria ni'l arată pe de altă parte ca fiind căzut tot mai adânc sub călcâiul claselor conducătoare.

Asupra acestor idei am revenit și stăruit fără încetare în tot cursul carierei mele, căutând să lărgesc și să adâncese patul în care ele curgeau. Ce mă mișca mai ales, era nedreptatea cu care fuseseră tratați țăranii în cursul veacurilor. Capitolele pe care le-am consfințit soartei lor vitrege în Istoria Românilor sunt din cele mai bune părți ale scrierii mele. Așa este capitolul Mihai Viteazul și Românii Ardealului, în care reiau istoria poporului român de peste munți, care rămăsese numai ca pătură țăranească, de la căderea lui sub Unguri până pe vremile eroului muntean, expunând toată seria cea lungă și dureroasă a căderii fraților noștii sub apăsarea celor 3 nații domnitoare ale Ardealului. Tot așa am stăruit mult asupra apăsării păturii țărănești din partea lui Mihai Viteazul, netemându-mă de loc de lovitura ce aduceam prin aceasta unui mare nume din Istoria Românilor și necăutând să acopăr adevărul sub mantia înșălătoare a unui patriotism nepotrivit; căci mie îmi stătea mai mult la inimă soarta păturei celei mai bogate a poporului român de baștină decât strălucirea unuia din reprezentanții neamnlui întreg. În acelaș volum (al III-lea al ediției I-a, al IV-lea al ediției II-a) revin asupra chestiei țăranilor în totalitatea ei, în capitolul Starea Țăranilor, în care arăt cu o bogată documentare pricinele care aruncau tot mai mult elementul țărănesc în ghiarele proprietarilor mari.

Dar nu numai în istorie m'am ocupat cu chestia țărănească, ci și ca chestie socială în deosebite articole de ziare și de reviste. Așa în articolul Mijloacele de îndreptare a țărănimii noastre, publicat în Arhiva 1907, publicat după cumplita răscoală din acel an. Eu văd mijlocul nu atât în împărțirea de pământ, cât în încurajarea arendărilor obștei și în desăvârșirea cultivării pământului, care să pună pe țăran în stare de a se îmbogăți, pentru a putea cumpăra el însuși pământ. Atrăgeam mai ales luarea aminte asupra primejdiei împărțirei de pământ din partea statului, fără nici o garanție de bani și de dări, așa ca el să încapă numai în mânile ceior destoinici. În orice caz tendința mea fundamentală era pentru reducerea prea întinselor latifundii, în care se împarte mai bine de jumătate din pământul cutivabil al țării, dorind ca aceste întinderi să încapă în mânile celor ce chiar singuri îi prețuesc valoarea prin acea că'l cultivă singuri; dar deosebirea între mine și economiști era că eu vroiam ca pământul latifundiar să încapă în mânile acelora ce ar avea dreptul a'l poseda prin hărnicia lor, iar nu la toți fără deosebire, așa ca să fie mai mult părăduit decât împărțit.

Prin punerea în putință a țăranilor de a cumpăra pământ mărindu-și venitul cu arendările, s'ar ajunge cu încetul la desfacerea latifundiilor și la strângerea clasei proprietarilor mari, cari în o țară agricolă este tot deauna o ră întocmire socială. Căci nu este îndestulător ca să se sporească și întărească proprietatea mică. Este neapărat ca cea mare să fie redusă, așa ca să nu mai fie boieri și țărani, ci proprietari care să'și cultive ei singuri, nu numai decât cu brațele lor, dar prin îngrijirea, lor, pământul posedat de ei. Este o întocmire primejdioasă și păgubitoare, ca marii proprietari să posedă întinderi nemăsurate de pământ pe care'l arendează, iar ei trăiesc în țări străine storcând pământul țării prin cheltueala venitului în străinătate, iar arendașii istovesc și pe țărani de ultima lor vlagă.

Iată ideile pe care le-am apărat pururea în ceea ce privește raportul între proprietatea mare și proprietatea mică. În legătură, cu starea economică stau și alte chestii din care cea mai însemnată este cea Evreiască. Nu sunt antisemit, dar nu pot nici măcar gândi de a da drepturi unei mâni de oameni ce și păstrează caracterul strain în țara noastră. Mai ales care nu vorbește românește, ci jargonul cel nesuferit germano-jidovesc. Din acest punct de vedere, am combătut totdeauna, pretențiile exagerate evreești la împământenire și am susținut că singurul mijloc de a-i asimila ar fi de a-i însuși ca Români, pentru aceasta una ar trebui ștearsă deosebirea de religie și deci ar trebui botezați. Nu cer botezul ca o măsură de netoleranță, ci ca o încetare a piedicii căsătoriilor între Evrei și Români. Acestia nu ar putea decât să câștige prin introducerea sângelui Evreu în rasa lor, care le-ar aduce însușiri prețioase, de care Românii sunt mai săraci, ca spiritul de economie, pricepere în afaceri, gustul de întreprinderi ș. a. m. d. Am fost combătut cu înverșunare de Evrei din această cauză imputândumi-se că aș vrea să atentez la religia lor. Mi-am apărat ideile în un articol din anul 1902 din La Renaissance latine [146] , revistă redactată în Paris de principele Const. Brâncoveanu, articol întitulat La Question israélite en Roumanie. Cu acest prilej vrau să povestesc ce mi s'a întâmplat cu Luigi Luzzatti [147] , fost prim ministru în Italia, de origină evreu: cu trei ani înainte publicai cercetarea mea teoretică asupra Istoriei, Les Principes fondamenteaux de l'histoire. Luzzatti mi-a scris o scrisoare plină de căldură, în care mă felicită pentru fericitele mele concepții asupra naturei istoriei și-mi ceru voie să facă o dare de seamă amănunțită asupra cărții mele. Eu cunoscând valoarea lui Luzzatti ca economist, îi mulțămii pentru interesul ce'l arată pentru lucrarea mea. Văzând însă că trec mai multe luni fără ca să apară nici o dare de samă din partea lui, îl întrebai dacă avea de gând a-și îndeplini făgăduiala, pe care o așteptam cu cea mai mare nerăbdare. Nici un răspuns, precum nici la alte 2—3 scrisori ce-i adresai. Ce se'ntâmplase? În acest răstimp publicasem La Question, israélite en Roumanie, în care combăteam pretențiile exagerate ale Evreilor. Din acel moment eu nu mai existam pentru Luzzatti. Adevărurile desvoltate de mine în Principiile fundamentale se stânsese din mintea lui, care înainte de a fi filosof și om de știință, el era Evreu!!!

Am revenit în străinătate la chestia Evreiască, cu o altă împrejurare, iar foarte de samă.