IX

De abia sfârșisem cu Principiile fundamentale ale istoriei și-mi puseiu în gând să explic aceste principii la o lucrare de istorie pragmatică. Încât de pe când scriam Istoria Românilor și ajunsesem la alegerea lui Cuza Vodă, mă gândeam să scriu odată viața și domnia lui, pentru a pune în lumină o personalitate, care după puținele lucrări ce știam despre dânsul, îmi apăruse ca mare și însemnată. Unindu-se acum această dorință cu aceea de a pune în practică principiile mele teoretice asupra chipului de a scrie istoria, mă apucai de așternut pe hârtie faptele domnitorului care răsărea tot mai mare sub pana mea, cu cât înnaintam în cercetările mele. În această lucrare [117] , căreia trebuea să'i jertfesc patru ani (1899—1903), m'am călăuzit de principiile seriilor istorice, urmărind nașterea, creșterea și ajungerea unor șiruri de fapte care conduceau toate la un rezultat mai mult sau mai puțin statomic, unul din ele găsindu-și capătul în urma formației desăvârșite, altele poposind numai câteva pe calea timpului, pentru a se pregăti de acolo spre o mare desvoltare. În capitolul introductiv redau seriile și modul cum ele s'au înfăptuit și rezultatele la care am ajuns. Scrierea e întemeiată pe un foarte bogat material de documente, așa că acesta fu aproape istovit; cel puțin în ceea ce privește documentele cunoscute, așternui o expunere a timpului în care această domnie și-a desfășurat inelele, din care răsărea pe deplin măreția faptelor îndeplinite și rodnicia lor pentru desvoltarea viitoare. Urmând sistemul stabilit de mine, că istoricul trebue să se abțină pe cât se poate mai mult de la judecarea evenimentelor și a personalităților, prin mijlocirea cărora ele se îndeplinesc, putui atinge toate întrebările și expuseiu toate împrejurările fără nici o umbră de părtinire, și nu mă temuiu deci de loc de frica ce mi-o arătau prietenii, că mă apucam de scris istorie contimporană. Lucrând totdeauna numai cu fapte stabilite, pe cât era cu putință, mai conform cu adevărul și cu spusele înseși ale personagiilor ce le săvârșeau, lăsasei asupra faptelor și oamenilor răspunderea, pe care nu o formulam nici odată cu judecăți personale.

Efectul acestei scrieri a mele asupra cugetului țării fu de tot covârșitor. Ea deșteptă pe criticii mari pentru figura înfăptuitorului României moderne, care amenința să fie acoperită prea timpuriu cu valul uitării. Dările de samă asupra Domniei lui Cuza Vodă (așa se întitulau cele 2 vol. ale mele consacrate lui), umplură. ziarele și revistele din care mai ales aleg pe acea lungă, dreaptă și frumoasă a regretatului profesor Anghel Demetrieseu publicată înConvorbiri Literare [118] .

Efectul scrierii mele și întoarcerea gândului poporului român cătră Cuza Vodă se văzu chiar îndată după răspândirea ei. Grigore Ghica Deleni, coborîtor dintr'o mare familie boierească, clasă ce nu prea avuse temeiu de a fi mulțămită cu Domnia lui Alexandru Cuza, luă inițiativa rădicării unei statui mareluî Domnitor, mărturisind în o scrisoare cătră mine, publicată în Arhiva de Iași [XIV, 183] [119] , că gândul spre aceasta îi răsărise din cetirea cărții mele.

Cât însă mă mâhni împrejurarea că subscripția mergea foarte slab, deoarece era combâtută de guvernul liberal, sub d. D. Sturza, cel mai mare dușman al lui Cuza Volă, care avea chiar aerul de a da a înțelege, că asemenea întreprinderi nu ar fi fost bine văzute în sferele superioare. Această părere se întări încă prin faptul, că D. Grigore Ghica, supunând M. S. Regelui inițiativa ce o luase, M. S. îl sfătuise să nu recurgă de loc la oficialități și să caute ca rădicarea acestui monument să se facă numai prin subscriere privată. Și guvernul conservator care urmă celui liberal nearătându-se mai dispus de a tolera subscrisul, se înrădăcină în gândul publicului că rădicarea unui monument întemeitorului Româmei modeme era rău văzută de curte și palat. După 6 ani de o stăruitoare muncă, abia se adunase vr'o 70.000 de lei. Dar norocul vru ca sculptorul italian Rafael Romanello [120]  din Florența, căruia comitetul se adresase pentru a executa statuia, să fie un artist tot atât de mare, pe cât de desinteresat, și el se primi a executa monumentul pentru un preț, care depășia cu puțin suma adunată.

Guvernul liberal văzând că nu a putut împiedeca facerea monumentului, se hotărî să lovească în alt chip amintirea lui Cuza Vodă, anume împiedecând așezarea lui în piața Unirii, cea mai centrală a Iașului și totodată aceea care prin numele ei și prin tradiție lega de dânsa amintirea celui mai mare act al Domniei lui Cuza: Unirea efectivă și reală a țărilor române. Am povestit aiurea toate peripețiile prin care nici această chestie și luptă energică și mohorîtă pe care o duseiu sprijinită în momentele de desnădejde de soția mea, Riria [121] , pentru a face ca la sfârșit să înving toate piedicile și pe partidul liberal și intrigile din comitet și să fac ca statuia să se înalțe în o formă mai măreață încă în Piața Unirii. Mai ales minunată fu izbânda repurtată de soția mea, care distruse legenda cu opoziția Capului statului contra sărbătorii marelui dispărut, în urma căreia M. S. [Regele Carol I] subscrise chiar suma de 20.000 de lei pentru fondul monumentului, spre marele năcaz al partidului liberal.

Din această luptă reiese pentru desvoltarea ideilor mele dovada, cât de mult țineam la realizarea adevărului istoric, cât de mult mă revoltasem la ideea că meritul și gloria adevărată să fie întunecată de intrigi și invidie, și cât de mare îmi fu bucuria, când văzui toate uneltirile puse la pământ și falnicul monument al lui Cuza Vodă tronând în mijlocul Iașului, pe singurul loc pe care istoria i-l pregătise.

Este o foarte interesantă serie istorică acea care plecase de la seria domnului Cuza Vodă până la întruparea marelui domnitor, în monumentul menit să'l veșnicească.

În timpul când scrisesem lucrurile înșirate mai sus, făcusem mai multe călătorii, atât în țară cât și în străinătate, care deveniră fie care din ele, un izvor pentru pana mea. Înzestrat, cum am arătat mai sus, cu darul de a-mi întrupa cugetarea în icoane, descrierile acestor călătorii, precum și alte întipăriri din natura mai mici și mai concentrate, îmi dădură prilejul de a arăta o altă parte a însușirilor mele intelectuale, acele de seriitor și de stilist care răsar și din scrisul consacrat istoriei, ba chiar și din acele de filosofie sau mai bine zis de știință a istoriei. Asupra acestui din urmă, observ că o antologie a prozatorilor francezi sau străini ce au scris franțuzește, m'a cuprins și pe mine în numărul acelora vrednici de a fi citați ca exemple de proză limpede și frumoasă în limba franceză.

Volumul meu, Amintiri din călătorie (Iași [122] ) și multe mici tablouri din natură publicate în Românul Literar [123] și în Arhiva [124] , dovedesc această destoinicie a mea în încrederea descriptivă și mai ales este însemnată o altă însușire ce se observă la una din aceste descrieri «O excursie la Karlsbad», în care predomnește un humoresc și un comic din cele mai puternice. Aceeași notă comică se resfrânge în o poemă eroi-comică Rața lui Burlă [125]  în care îmi bat joc de lupta cea strașnică între 3 filologi de samă: Burlă, Hasdeu și Cihac de la etimologia cuvântului rață [126] .

Multe fuseseră izvoarele ce'mi adapaseră mintea, numeroase și bogate erau florile ce răsăriseră în grădina îmbelșugat stropită.

Altă direcție a minței mele, asupra căreia vreau să atrag luarea a minte, este acea critică. Înzestrat cu un bogat strat de idei nu se putea ca ele să nu reacționeze în critica operilor străine, când ele se ciocneau cu ale mele, pe care după repetate recugetări, le socoteam de singurele adevărate. În câmpul cel întins al criticii mă avântaiu încă de la primele mele încercări, așa ca studiul asupra Istoriilor civilisației [127] , în care mai ales răspingem teoriile lui Buckle. Apoi în multe alte articole, în care elementul critic juca un rol mai mult sau mai puțin întins. Așa și studiul asupra, Învățământului școlar [128] , în Teoria lui Rösler [129] , în comparație dintre doi istorici ai lui Mihaiu Viteazu: Bălcescuși Teutschländer [130] , în studiul asupra lui Iuga Vodă, în care răspingeam părerea lui Onciul despre identitatea celor doi Iuga, identitate la care la sfârșit și el însuș reaunță în critica originii numelui de Arges după Hasdeu; în critica cea distrugătoare a unei încercări neisbutite de Istorie a Românilor de I. Șoimescu [131]  și în mai multe altele.

Dar critica mea nu se mârgini numai la scrieri românești. Ea se întinse în curând și la cele strâine, unde bine înțeles că răspunderea era mai mare și întreprinderea mai grea. Cu toate aceste isbutii tot așa de bine și articolele mele care atacau mai mult sau mai puțin celebrități europene, fură primite de marile reviste franceze și germane cărora le trimeteam, ba care adese ori îmi erau cerute de directorii lor. Așa, în afară de critica lui Rickert, de care am vorbit și mai sus, am înserat pe rând în marea revistă franceză «La Revue critique» diriguită de D. Arthur Chuquet, membru al Academiei morale și politice din Paris la care și eu eram corespondent, o critică contra cărții lui Gustav le Bon, Lois psychologiques du développonent des peuples [132] ; contra lui G. Tarde și a scrierei lui La logique sociale [133]  și în contra lui Labriola, Essai sur la conception matérialiste de l'histoire [134] . Tot pe atunci apărând o nouă istorie universală, concepută din punct de vedere geografic, acea a lui Helmolt [135]  1902, scrisei în contra acelui sistem absolut falș, care voia să trateze istoria după țări și regiuni geografice, fără a mai lua în privire cronologii, o critică foarte desvoltată în La Revue de Synthèse historique [136] . Obiectivul principal însă al criticilor mele era tot marele logician H. Rickert [137] , care închipuia în acel răstimp o nouă teorie, aceea a valoarei, pe care o criticam în limba franceză în La notion de valeur en histoire [138]  în La Synthèse [139] , apoi în limba germană în Deutsche Litteratur Zeitung 1906 [140] . Cu prilejul acestei primiri a criticei mele în marea revistă germană, bag de samă că această revistă nu primea de obiceiu decât articole de critică, scurte, cum fac în La Revue critiquw [141]  din Paris. Pentru mine mi-au facut o excepție, publicând articolul meu, Der Wertbegriff in der Geschichte [142] , care cuprinde vreo 50 de pagini, în 4 numere consecutive, în fruntea revistei. Și mai tot deauna revistele străine, pentru a nu vorbi de cele din țară, unde lucrul se înțelege mai ușor, îmi publicau și'mi publică articolele totdeauna în fruntea numerelor în care apar.