IX

A doua zi și zilele următoare Milescu continuă a fi ca și mai-nainte, vesel, zgomotos, dar parcă nu destul de natural pentru cine-l cunoștea bine. Elena îl urmărea cu privirea peste tot. Îl rodea ceva. Să fi fost părerea de rău de a fi părăsit deprinderile lui din București ? Sau nepotrivirea celor ce gândea el despre viața de campanie, cu ceea ce era ea în realitate? Poate din toate să fi fost câte ceva.

Nevastă-sa își aducea aminte că Milescu revenea de la toate concentrările cu aceeași neliniște sufletească. Parcă activitatea oamenilor cu voință și hotărâre deștepta o părere de rău ironică în natura lui nehotărâtă; parcă disciplina grosolană a armatei, cu supunerea ei oarbă, cu diferențierea indivizilor după gradele de la tunică îl umplea de milă pentru cei de rând. Oricare ar fi fost pricina, Milescu, în asemenea împrejurări, se închidea în odaia lui de lucru și trăgea din armonică până s-o rupă; umplea văzduhul de fum și scuturătorile, de capete de țigară; se primbla dintr-un colț într-altul fluierând. Desigur, lumea, atunci, i se părea alcătuită rău.

Dar zilele treceau înainte; evenimentele se alungau unele pe altele, grave sau glumețe, după îmbinarea cauzelor. Comăneșteanu iubea pe Annicuța, așteptând venirea Nataliei ca un aiurit; rușii se apropiau de Dunăre pe toate liniile; maiorul Șonțu plăcea la toți, chiar și lui Milescu; Paraipan era mai reacționar ca oricând. Numai natura plutea nepăsătoare pe deasupra tuturor, legând trecutul de viitor, nimicul de nimic, printr-un singur punct al conștiințelor omenești, acela pe care cu toate astea oamenii pun așa de puțin preț și pe care numai cei ce iubesc îl înțeleg: momentul actual.

Luna lunii de mai se urca în limpeziciunea nopții ca un vis frumos în somnul unui suflet tânăr; plopii dormeau pe iaz; apa curgea la vale, desfătându-se în luminișul ce-i mângâia fața.

Comăneșteanu și Annicuța se primblau prin curte, prinși de braț. Ei tăceau. Ochii lor se ridicau spre lună, involuntar, atrași de taina discului ceresc. Fiecare simțea în sine atâtea porniri frumoase către celălalt, și cu toate astea nu îndrăznea să le spună, jenat parcă de mărturia luminii.

— Ce curioasă e luna! zise Comăneșteanu. Mă farmecă și mă hipnotizează. Aș avea parcă atâtea lucruri să-ți spun, și nu îndrăznesc.

— Nu-i așa? adăugă Anna repede, ca și cum vorbele lui ar fi răspuns întocmai gândurilor ei.

— Și, cu toate astea, trebuie să-ți spun. Trebuie să-ți spun că viața îmi pare din nou atrăgătoare; că mă simt înviorat; că fac totul din plin. Dumneata ești cu mult mai tânără decât mine, și poate nu înțelegi toată frumusețea ce mi-a revărsat-o în suflet iubirea mea de astăzi, fără umbră de părere de rău sau de tristețe…

— De ce tristețe?… Întrebă Anna, nedumirită.

El zâmbi, uitându-se la dânsa și strângându-i mâna la piept.

— Cum să-ți explic ?… Numai cine iubește drept și cinstit simte deplinătatea unei asemenea bucurii.

Anna se plecă sub obrazul lui și, jumătate glumind, jumătate serioasă, îl întrebă:

— Dar se poate iubi și nedrept? și necinstit?

— Nu se poate. Cine iubește așa, nu iubește.

— Atunci?

Zicând acest „atunci”, ochii ei străluceau de viață și hotărâre, gata parcă să scapere scântei de ură. Comăneșteanu se opri în fața ei, îi ridică părul de pe frunte și o privi lung.

— Ce minunată ești!… Ai un portret care să-ți semene?

— Da.

— Poți să mi-l dai?

— Da, însă la ce o să-ți servească portretul? N-o să mă ai pe mine întotdeauna?

El o privi din nou în rotunjimea senină a chipului și nu răspunse. Era într-însa, ca în toate femeile sănătoase, ajunse la deplină dezvoltare sufletească și trupească, o instinctivă pornire împotriva a tot ce e nesigur, a tot ce e vag și fuge. Pentru ce umbra unui portret?

În privirea lui și-n privirea ei se încrucișau două dorinți: a lui, trecând peste capul fetei și pierzându-se în lumea nematerială; a ei, oprindu-se în el.

Anna îi luă mâinile și i le strânse cu putere.

— O să mă ai întotdeauna, întotdeauna!…

Apoi, dusă ca de o forță căreia nu-i putea sta împotrivă, se aruncă la pieptul lui, tremurând:

— Nu-i așa?…

Din cerdac, glasul lui Milescu bătea toba ca la mezat:

— Bârr-ram, bârr-ram… Areci o dată! areci de două ori! și de… trei!

Anna se depărtă de Mihai cu o repeziciune de fulger și fu numaidecât stăpână pe sine:

— Iaca și Pâcală!

Milescu se puse să alerge prin curte, strigând:

— La o parte, domnilor, că trece trenul!

Apoi se duse buzna la Anna și Mihai, îi luă pe amândoi de câte o mâna și dete cu ei o fugă până la podeț. Elena și maiorul veneau în urmă.

Ajuns la pod, Milescu se opri deodată. Apa curgea în bătaia lunii, plină de luciri misterioase.

— Pii!… ce frumos e!… Annicuțo, cheamă pe Elencuța și pe maior.

Se așezară toți cinci sprijiniți de răzămătoarea podețului. Milescu tăcea.

— Ce miros de răcoare și de primăvară! zise Elencuța. Nu mi-ai spus nimic, Nicule, de impresiele tale de pe Dunăre.

— Ce să-ți spun, dragă?

Elencuța se uită la el. Părea plecat.

— Nicule, adio.

— Salutare, Nicule! zise Anna, râzând.

El se uita la ele și zâmbea. Glumele nu se prindeau. Puterea farmecului naturii îi înrâurea pe toți.

— Ce mare artist ar fi cel ce ar putea să facă un asemenea tablou! zise maiorul.

Anna se uită la soră-sa, sperând să întâlnească o privire ironică. Elencuța, însă, părea cufundată într-o dulce melancolie, fără să vadă și fără să audă.

Milescu vorbea singur, probabil zicea vreun vers.

Elencuța veni lângă el.

— Zi tare, Nicule.

El se uită la dânsa.

— Ce să zic?

— Ce spuneai adineoare?… Știu că nu vei fi vorbind singur.

El își trecu brațul sub brațul ei și îi rosti încet:

Un castel pe malul mării…

Annicuța asculta.

— Tare, tare, zise ea.

— Un castel pe malul mării

Preajma codrilor o ține,

Domn pe legile uitării

Amintirilor din sine.

Stă domnița de-o vecie

În castelul din pădure,

Așteptând mereu să vie

Făt-Frumosul ei s-o Jure.

Vin, coboară din poveste

Făt-Frumos, pe-un corn de lună;

Fii ce ești și ce nu este:

Trup iubirei de nebună.

Trec castelului prin față,

Plutitori pe drum de spume,

Doi lunateci prinși în brață,

Doi nebuni ce fug de lume.

El vâslește; ea, de frică,

Stă la pieptul lui, tăcută;

Când lopețile ridică,

El se pleacă și-o sărută.

Doamna din balcon îi vede…

Ea se-ndoaie… cade parcă…

Și adio!… Doamna crede

Că e dânsa cea din barcă.

Annicuța sări:

— Cum? cum? Ia mai zi o dată!

Maiorul asculta, plecat de tot pe răzămătoarea podului. Milescu suflă în ochelari, cum făcea întotdeauna la vremuri grele, și zise din nou poezia.

Chipul maiorului se luminase de tot. Pe fruntea lui înaltă se juca lumina, dându-i sclipiri de fildeș.

— Ce minunate sunt unele vorbe din graiul omenesc!… zise el, domol, lui Comăneșteanu.

— Mă tem că sunt numai vorbe, răspunse Annicuța.

— Nu știu. Ar trebui s-o mai aud o dată sau s-o cetesc. Dar chiar așa dacă ar fi, vorbele astea sunt atât de evocative, încât eu văd castelul, văd pe domnița nebună, văd pe înamorați… „Preajma codrilor o ține”… Minunat!

— Da, da. Însă pe urmă?… Cum vine pe urmă, Nicule?

El repetă încet:

— Domn pe legile uitării

Amintirilor din sine…

— Poftim!… Ce-nsemnează asta ? „Domn pe legile uitării amintirilor din sine”?… Dar la sfârșit: „cade parcă”, și adio, salutare domnițo, că-i trebuie omului rimă la barcă.

Maiorul se încălzea.

— „Domn pe legile uitării amintirilor din sine”… e foarte frumos; numai trebuie înțeles. Poate că rima de la barcă cu parcă să fie cam îndrăzneață, deși e perfectă. În schimb, însă, ce adevărat trec ei în barcă, unul în brațele altuia… „Când lopețile ridică”… Cum zice?

Milescu repetă strofa. Comăneșteanu se plecă la urechea maiorului.

— Vrea numai să-l supere.

Annicuța urmă:

— Dar junele Făt-Frumos, ce-i cu el? S-a coborât călare pe un corn de lună… ca să fie ce nu este… Nicule, nu ți-e bine?

Milescu zâmbea, fără putere de a răspunde. Știa că Annicuța glumește, dar totuși îi venea cam peste mână s-o audă bătându-și joc de sufletul lui. Elencuța suferea de-a binelea. Ea vibra la tot ce era vers sau muzică, fără să înțeleagă adesea toate cotiturile. Cu un obraz necăjit, se uita la soră-sa ca la un dușman.

— Vasăzică, nu vă place, încheie Milescu.

— Mie îmi place foarte mult, zise maiorul.

— Îmi pare rău. Voiam să vi-l și cânt…

— Te rog, Nicule! Haidem la piano, adaugă nevastă-sa.

— Dacă nu place la toți, nu.

Milescu se uita la Anna și la Comăneșteanu ca un copil fricos la părinți. Mihai se duse la el, îl luă de braț și-l îndrumă spre casă.

— Să-mi spui încă o dată poezia.

Anna se ținea după dânșii:

— Vai de noi!… Încă o dată!… zise ea cu aer comic.

Milescu se opri. Își pierduse răbdarea.

— Așa faci, urâto? Lasă, că-mi mai cazi dumneata în mână… curând-curând. Ca mâine vii să-mi ceri consimțământul; și nu ți-l dau.

Annicuța sărea și cânta.

— Nu-mi pasă; sunt majoră.

— Da, de majoră… Ai să fii minoră toată viața ta… Și ce vorbesc eu de consimțământ!… Parcă te vrea cineva?… Comăneșteanu mi-a spus verde, în ochi, că nu te ia… Alții, idem…

— Eu n-am spus nimic, zise Comăneșteanu.

Annicuța bătu din palme.

— Și chiar așa dacă ar fi, dumneata nu poți să te însori.

— De ce? întrebă Mihai râzând.

— Fiindcă mai ești însurat o dată. N-ai o casă de copii la Paris?…

Comăneșteanu izbucni într-un hohot de râs. Annicuța se oprise și se uita la el.

Maiorul veni repede înaintea lui Comăneșteanu și-l opri un moment pe loc:

— Iată o lecție de strategie.

Annicuța, care, cu firea ei vioaie și ironică, era gata să zâmbească de teoriile maiorului, rămase și ea nedumerită de înțelesul vorbelor lui. Parcă, în adevăr, toată siguranța cu care ataca dânsa pe Milescu nu mai avea niciun efect de când se mărginea numai să se apere; iar Milescu, care fusese așa de slab în apărarea poeziei, devenea primejdios atacând. Constatarea acestui adevăr, în loc să îndemne pe Annicuța a deveni din nou agresivă, o făcu, printr-o instinctivă pornire a sufletului femeiesc împotriva a tot ce e acțiune violentă, să dea înapoi. Milescu, dimpotrivă, dete năvală înainte:

— Lasă, jupânițo, că ne răfuim noi… Ți-ai mai comandat rochii vătuite?…

Elencuța râdea din toată inima. Annicuța se întoarse către soră-sa:

— Râzi, că tare e de spirit!

— Da’ ce crezi, Mihai ?… urmă Milescu; tot ce e pe dânsa e fals… Și nu-ți mai spui că e și șchioapă.

Annicuța venise în fața lui, cu mâinile în șolduri, parcă ar fi vrut să se arăte cât era de bine făcută, și da din cap.

— Nu crezi ? zise Milescu lui Mihai. Vino-ncoace, domnișoară!

Apoi, cu tocul de la cizmă, trase o linie lungă pe pământ:

— Te rog. Dacă nu e adevărat, umblă pe linia asta. Annicuța, sigură de sine, se așeză în capul liniei. Ceilalți priveau.

— Să nu ieși de pe linie!… strigă Milescu. Având!…

Fata făcu câțiva pași repezi. Cumnatu-său o opri.

— Nu așa, puiule. Încetinel. Și ia-o de-a capo.

Annicuța veni din nou în capul liniei, și porni încet, parcă ar fi umblat pe frânghie. După patru pași, puse piciorul alături.

Milescu bătu din palme.

— Am înțeles.

Apoi se întoarse țanțoș către Comăneșteanu:

— Adevărat e, domnule, că-i șchioapă?

Annicuța, nervoasă, râdea și revenea cu încăpățânare pe linie. Cu cât devenea mai nervoasă, cu atâta umbla mai rău. Ceilalți râdeau. Milescu se uita la ea serios.

— Are haz. Pare șchioapă de-a binelea. Apoi se duse la dânsa și o luă de mână.

— Acuma destul!

Fata se smuci din mâna lui și încercă din nou să umble pe linie. Dar acum era atât de aprinsă, încât nu putea face niciun pas drept.

Milescu o apucă de braț cu putere și o duse spre casă. Annicuța se lăsă în voia lui. Era gata să plângă.

— Sus, copii, la muzică! strigă Milescu.

Fata, înainte de a pune piciorul pe scară, se opri.

— E adevărat că sunt șchioapă? întrebă foarte serios.

Lui Milescu îi venea să se topească de râs, însă se stăpâni cât putu și îi zise:

— Ce copilăroasă ești tu, Annicuțo…

— Atunci de ce n-am putut să merg pe linie ?

— Cine știe… Fiindcă se uitau toți la tine… Aprinde repede lumânările la piano, că viu numaidecât.

Înseninat astfel, Milescu își primblă mâinile pe clape de câteva ori, încheind gamele cu putere în acordurile lor finale.

Ceilalți se așezaseră în scaune, mulțumiți de-a regăsi căldura camerei după răcoarea umedă a nopții.

Milescu începu o melodie ușoară, ce părea că vine din depărtările adânci ale notelor de jos și se urcă spre notele de sus ale violinei cu o suavitate fermecătoare:

Un castel pe malul mării

Preajma codrilor o ține,

Domn pe legile uitării

Amintirilor din sine.

Pe cuvântul „codrilor” sunau două note atât de curios, încât parcă fiori din singurătatea munților treceau prin aer. Vocea lui Milescu se mlădia pe acorduri; vorbele se umpleau de înțelesuri.

Maiorul își rezemase capul de jelț și plecase în vremuri bune; Comăneșteanu privea înaintea ochilor; Elencuța sta dreaptă pe scaun, cu sufletul plutitor în adieri calde.

Când muzica ridică sus vorba „amintirilor”, glasul lui Milescu se pierdu într-o notă aproape fără ființă.

El tăcu. Ceilalți veniră încet lângă piano, coborâți din unghiuri depărtate, neîndrăznind parcă să vorbească.

Milescu se sculase în picioare și se uita și el fără scop, când dete cu ochii de Annicuța.

— Da ce faci, dragă? o întrebă el mirat.

Fata își ridicase rochia atât cât să-și vadă vârful piciorului, și, cu capul plecat, cu coatele în aer, încerca să umble pe o scândură. Pentru dânsa muzica parcă nici nu fusese. Ideea că putea în adevăr să fie șchioapă o muncea.

Un râs general întâmpină pe biata fată, iar ea, rușinată, căzu pe un scaun, ascunzându-și obrazul în mâini.