X

De când Annicuța spusese, în treacăt, că Natalia Cantă era hotărâtă să vie la Stănești, cu Sașa, Comăneșteanu nu mai avea liniște. Își aducea aminte de întrebarea ciudată ce i-o făcuse fata: „De ce ?”, și nu putea să-i limpezească bine înțelesul: știa Annicuța ceva? nu știa?

Pe de altă parte, viața lor împreună la Stănești se prelungea prea mult; intimitatea lui cu fata, sub ochii îngăduitori ai lui Milescu, începea să nu mai aibă noimă.

Hotărârile cele mai extravagante se urmau în spiritul lui; să ceară a trece într-un alt regiment, sau să se instaleze pe câmp, în corturi, ca ceilalți ofițeri, ar fi trebuit să se destăinuiască maiorului; să spuie drept fetei, era lucru greu și delicat; să aștepte pe Natalia și să-i vorbească, ar fi fost natural. Dar sufletul nerăbdător se anină adesea de o întâmplare, care îl duce la dezlegare pe căi neașteptate.

Într-o zi, intrând la Milescu, Comăneșteanu îl găsi făcând socoteli cu Paraipan. Voi să se retragă. Milescu însă stărui să rămână.

— Am sfârșit, Mihai; șezi.

Era cumpătat și serios, cu o pornire către intimitate.

— Vream să văd socotelile creștinului ăstuia… Cine știe de acuma când mă mai pot ocupa de afaceri.

Glasul lui era tremurător, parcă alte gânduri se legau de cuvintele rostite. Comăneșteanu se simți atras către el, și deodată îi veni să vorbească.

— Nicule, putem rămânea singuri un moment? Aș avea să-ți spun ceva…

— Cum nu, dragă!

Milescu își dete scaunul la o parte, gata să asculte.

— Suntem prietini vechi. Tu vezi că mă ia apa la vale…

Milescu se uita la el zâmbind cu bunătate, dar nu înțelegea.

— Șederea mea la voi nu se mai poate prelungi fără o explicare.

— Am priceput…

— Te rog. N-ai priceput nimic.

Comăneșteanu aprinse o țigară, parcă mai mult ca să facă ceva decât ca să fumeze.

— Ai vrea să mă ai de cumnat? zise el deodată.

Milescu nu putu răspunde nimic, ci numai se sculă și deschise brațele.

— Strânge-ți cleștele, omule, și ascultă-mă.

— Vino să te sărut… Nu se poate.

Se îmbrățișară prietenește, și după aceea Milescu căzu din nou în scaunul lui.

— Bravo!… Vasăzică, îmi ceri mâna Annicuței. Mă duc să chem pe Elencuța…

— Ba să stai unde te afli.

— Atunci, domnul meu, fii bun și te îmbracă în mare ținută… Da, mă rog, ia să ne înțelegem: fata te vrea?

— De, știu eu…

Milescu se uita pieziș la el.

— Nu-mi umbla cu mofturi! Ai furat inima fetei, și acum faci pe ștrengarul.

Comăneșteanu îl privi trist.

— Nicule, fii serios. N-am furat nicio inimă. Ba, dacă vorba n-ar fi prea romantică, aș zice că mie mi-a furat inima…

— Auzi dumneata!… Te-au călcat hoții.

Comăneșteanu se sculă supărat:

— Ești un om imposibil.

Milescu se duse după dânsul și-l îmbrățișă din nou.

— Am înțeles, știu și ți-o dau din toată inima, zise el mișcat. Nu te uita la glumele mele: ca să nu par prea sentimental, deviu prost. Șezi lângă mine… că de-acuma ești aici în casa ta: tu ești stăpânul și eu sunt mosafirul.

— Domol, zise Comăneșteanu. Sunt oarecare greutăți…

— Nu văd nicio greutate.

— Cu toate astea sunt… O simpatie veche…

— Ai copii la Paris? Am înnemerit fără să vreau?

— Omule, lasă glumele! N-am copii nicăierea. Am iubit o femeie…

Îi venea așa de greu să spuie, încât lui Milescu i se făcu milă. Îl luă de mână:

— Știu, Mihai. Nu e nevoie să mergi mai departe.

— De unde știi?

Milescu făcu o mișcare, ca și cum ar fi zis: „Astfel de lucruri se știu totdeauna”. Comăneșteanu se uita la el aiurit.

— Aș fi vrut să te-ntreb, urmă el încet, de nu sunt dator să mărturisesc adevărul către d-ra Anna?

Milescu dete din cap serios:

— Asemenea mărturisiri sunt primejdioase până ce nu te simți legat cu putere de o viață nouă. Anna e o fire semeață… Poate să primească bine și să înțeleagă sinceritatea cu care îți deschizi inima, dar poate să se și supere… Știu eu?… Sunt atâtea colțuri în sufletele omenești!…

Comăneșteanu se uita la el fix.

— Da’, mă rog, ești bine încredințat ca nu mai iubești pe cealaltă? întrebă Milescu rar.

Mihai plecă ochii în jos.

— Vezi, asta e greutatea cea mare, răspunse el cu anevoie.

— Atunci ? Trebuie s-alegi: or una, or alta.

Era oarecare asprime în vorbele lui Milescu. Fără voie, omul al cărui spirit se deschidea cu înlesnire tuturor pornirilor sufletești pe cât timp rămâneau abstracte devenea strâmt și egoist de îndată ce intra în joc o rudă.

Comăneșteanu își ridică privirile către el, lung.

— Eu căutam în tine pe vechiul prieten, Milescule. Și dau de tutor. Știu că așa e bine să fie: or la deal, or la vale. Dar dacă lucrurile s-ar petrece în realitate cum se petrec în cărți, viața ar fi un model de aforisme zilnic aplicate, în care, ici și colo, câte o pasiune unică ar veni să întrerupă monotonia lor cinstită… Vezi bine însă că încă nu e așa.

— Ba eu cred că e așa…

— Lasă-mă să vorbesc… Și eu am simțit ca tine greutatea de a fi judecător drept când e vorba de înclinările unei persoane din familia ta, și am înțeles cât e de greu să fii larg în vederi. Egoismul ne orbește. Ni se pare că se răsfrânge asupra noastră o parte din reaua opinie ce și-ar face-o lumea asupra rudei noastre.

— Așa și este.

— Ba nu este așa. Nu afirma cu atâta încredere, că foarte puține lucruri se pot afirma în mod absolut. Dacă vrei să judeci, trebuie să aibi puterea de a te desface de nenumăratele prejudecăți ce-ți întunecă vederea.

— Vacs! zise Milescu, vrând să se scoale.

Comăneșteanu se uită la el atât de curios, încât Milescu se simți jenat de vulgaritatea vacsului său și se înroși.

— Pardon…

— Eu căutam în tine un prieten căruia să-i deschid inima întreagă…

Milescu, ca întotdeauna, lupta cu propria lui slăbiciune:

— Bine dragă, spune.

— Vream să spun că sunt neliniștit. M-am lăsat farmecului de a iubi pe cumnata ta fără să știu de mai iubesc sau nu pe… cealaltă.

Milescu se uita lung la el, ca la o raritate omenească, și sfârși prin a bate din palme încremenit:

— Bine, Mihai, e cu putință un asemenea lucru?

Comăneșteanu înălță din umeri.

— Și… știi că se poate să vie, zise Milescu.

— Știu… Tocmai de aceea țineam să-ți vorbesc…

Nehotărâți, tăcură amândoi. Milescu răsuci o țigară, lung. Comăneșteanu aștepta.

— Curios!… zise Milescu, gândindu-se. Suntem două firi diametral opuse…

— Adică?…

— Așa. Tu ai, probabil, o facultate grozav de dezvoltată, pe care eu n-o am deloc.

— Mai limpede?

— Tu poți iubi deodată două femei, pe când eu nu pot iubi niciuna.

Comăneșteanu zâmbea. Milescu, care bănuia înțelesul zâmbetului, adaose încet:

— Elencuța e pentru mine o mână de suflet încântător, fără de care n-aș putea trăi… Eu nu pot iubi, zise el sculându-se; cel puțin nu pot iubi cu răzvrătiri de astea sufletești… Și, dacă-mi dai voie, cred că nici nu se poate iubi în lume cu înțelesul ce-l dau eu iubirii…

Comăneșteanu se uita la el:

— Da unde se poate iubi dacă nu în lume?

Milescu începu să râză:

— Ne-am încurcat de tot. Și, cu toate astea, tot aș vrea să-ți spun… În lume, desigur. Dar în lumea mea. De îndată ce o femeie începe să mă intereseze, și cu cât mă interesează mai mult, cu atât se transpune mai lesne într-o imagine. Acolo ea stă de sine și parcă tot mai depărtată de cea reală…

— Cu alte cuvinte, tu, cu cât iubești mai mult, cu atâta iubești mai puțin…

Milescu izbucni într-un hohot de râs, surprins de nelogica lui explicare.

— Asta e curat povestea bețivului căruia îi tremura mâna și vărsa vinul; astfel că, cu cât bea mai mult, cu atâta bea mai puțin… După aceea, gândindu-se, adaose: Și totuși, Mihai, nu e atât de nelogic ceea ce-ți spun… Nu pot iubi în lume, adică în afară, tocmai pentru că acolo nu se poate face înfiriparea din nou a creațiunii mele sufletești. Motivul pornește din lume, dar numai motivul; creațiunea se face în mine; iar când ea încearcă să se așeze alături de motiv, e atât de superioară lui, încât îl zdrobește… Ha? ce zici?

— Zic că ești poet.

— Nu sunt poet; sunt așa. Iar tu ești altfel. Tu ești ceea ce se cheamă un homme à femmes ; ești din aceia pe care femeile îi simt cum simt gâștele ploaia… Crezi că n-am înțeles chiar de la început, din prima seară când ai venit la mine, că pe Annicuța o lua apa, cum spui tu? Acuma ia să cercetăm pe bolnav mai de aproape; vasăzică, ești bântuit de două patimi…

Iar începea cu ironia. Era, firește, un fond de antipatie ascunsă a omului fără noroc pe lângă femei, care biruia puterea prieteniei și se urca la suprafață. Fiecare părea a-l înțelege și a-l ierta, socotindu-se pe sine mai presus de celălalt, unul prin superioritatea teoriilor, altul prin a faptelor.

— Crezi, Mihai, că o mai iubești ? întrebă Milescu.

— Cred că nu, deoarece simt că Anna i-a luat locul.

— Atunci de ce te temi?

— Mă tem de una din acele ciudate contraziceri ale sufletului, care te face deodată să-ți pară rău că nu mai ești ceea ce doreai să nu mai fii.

— Înțeleg. Atunci eu socotesc că e mai bine să nu vorbim încă Annei. Cu o fire ca a ta, dacă vei vedea pe Natalia, pe când încă nu ești destul de legat de Anna ca să simți trebuința de a o ocroti, dar destul de legat ca să-ți pară rău de libertatea pierdută, mai lesne te poți întoarce către Natalia. Dacă ai fi deja bărbatul Annei, nu m-aș teme de nimic.

— De ce ? întrebă Comăneșteanu, simțind că sunt unele lucruri ce scapă observării lui de om neînsurat.

— Fiindcă din momentul ce ți-ai împărțit numele și viața cu o femeie, chiar dacă am presupune că n-o iubești, ea exercită oarecum o parte din egoismul comun și dobândește dreptul de a nu suferi prin tine, dacă nu pentru altceva, ca să nu te facă să suferi la rândul tău printr-însa. Iar dacă o și iubești, femeia ta ți se pare un lucru sfânt…

— Atunci ce e de făcut? Nu s-ar putea să grăbim lucrurile?

Milescu se uită la dânsul liniștit.

— Crezi?

Comăneșteanu își aduse aminte de război.

— Ai dreptate, zise.

Convorbirea părea astfel că a ajuns la marginea ei firească. Se despărțiră oarecum nemulțumiți unul de altul. Comăneșteanu, cu părerea de rău ce urmează totdeauna după o destăinuire personală, Milescu, cu teama de a fi fost naiv și ridicol cu explicările lui sufletești.

Trecură încă două zile liniștite. Anna se interesa de război mai mult ca oricând, urmărind mișcarea trupelor.

Cu o hartă întinsă pe masă, cerea explicarea tuturor știrilor. Plecată pe birou, părul ei atingea fruntea lui Comăneșteanu. El se lăsa mai mult ca oricând plăcerii primejdioase de a respira parfumul de tinerețe ce înconjura toată ființa ei. De când vorbise cu Milescu, un văl de nesiguranță i se lăsase pe gânduri: nici într-un fel nu era bine, sau era bine în toate felurile, cu condiție numai de a trăi lângă Anna. De ce se destăinuise ? Ce nevoie sufletească îl îndemnase să mărească, în explicarea lui cu Milescu, temerea de a iubi din nou pe Natalia, când simțea limpede că nu o mai iubește ? Au, oare, Elencuța avea dreptate când zicea că bărbații sunt atât de neînțeleși în unele feluri de a suferi?

De îndată ce Anna nu mai era lângă el, nehotărârea îl muncea într-atât, încât începuse să dorească tocmai lucrul de care până aci se temea: venirea Nataliei.

Și nici cel puțin războiul nu se mișca!… Un ordin de a trece Dunărea sau de a înainta în Oltenia ar fi fost un mijloc disperat de a ieși din nesiguranță, dar ar fi fost un mijloc.

Dorințele i se împliniră mai curând decât ar fi crezut.

Într-o seară, pe când veneau de la câmp cu Milescu și maiorul, găsiră pe Sașa și Natalia, sosite de cu ziuă.

Milescu, văzând de la poartă toată casa luminată, zise lui Comăneșteanu, atingându-l pe umăr:

— Mihai, avem musafiri.

— Îmi închipuiesc.

Într-o lovitură puternică, inima păru a i se opri. Apoi, rar, își urmă bătăile mai departe.

Niciodată nu simțise el ceea ce simțea în clipa aceea cu atâta luciditate: o învederată desfacere a unei părți din ființa lui sufletească, ce sta de sine, liniștită și hotărâtă, față de o altă parte, ce palpita cu bătăile inimii.

Când intrară în salon, găsiră pe cele patru femei ostenite de a se privi și a căuta subiecte de vorbă. Venirea bărbaților păru că le redă libertatea de spirit. Elencuța prezentă pe Milescu și pe maior; Comăneșteanu sărută mâna Nataliei foarte natural; Annicuța se așeză lângă Sașa, și astfel, grupurile se formară.

Milescu, cu minunata însușire a firii lui de miop, intră în sufletul Nataliei. În gândurile lui parcă s-ar fi ascuns ideea de a încerca să-i placă: de ce?

Ea răspundea cu bunăvoință, râdea, glumea, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut. Însă ochii cercetători ai miopului vedeau toate micele nimicuri ce plutesc pe deasupra voinței. Anna vorbea cu Sașa fără a-și întoarce privirile; dar era palidă. Natalia avea în obraz două pete roșii. Nu se uita cu interes la nimeni, decât poate la maior. Milescu avu ideea ciudată de a-l chema lângă dânșii; și acesta părea a fi din speța celor ce plac femeilor. „Mii de bombe!” zise el în gând, jumătate ironic și jumătate melancolic. Privirile lui se opriră, în treacăt, asupra nevesti-si: liniștită, Elencuța vorbea cu Comăneșteanu, limpede la chip, cu o palidă notă de suavitate în întreaga ei ființă. Milescu zâmbi, mulțumit în morala atât de hotărâtoare a egoismului bărbătesc.

Fură poftiți la masă.

În același timp intră în curte un locotenent de călărași, urmat de un soldat.

— Domnu maior Șonțu! strigă el, descălecând în grabă.

Toată lumea se opri în sală. Maiorul îi ieși înainte. Locotenentul, dând de lumină și de lume, își îndreptă creasta, își trase tunica de la spate și, făcând doi pași, se opri:

— Ordine urgente, domnule maior, zise el, întinzându-i un plic.

Apoi, apropiindu-se mai mult, adăogă:

— Aș avea și ceva verbal…

Maiorul ceru voie să intre în biroul lui Milescu.

Ceilalți se duseră la masă.

După câteva minute veni și maiorul, zâmbind:

— Îmi pare rău că trebuie să vă părăsesc.

— Înainte de a mânca? Nu se poate! zise Milescu. Mă rog, să poftim și pe locotenent. Îmi dați voie, d-le maior?

— Locotenentul a plecat… Mâine plecăm și noi…

— Bravo! strigă Milescu, trântind furculița. Da’ ia ședeți, d-le maior, că prânzim repede și mergem împreună.

— Negreșit. Comăneșteanu trebuie să meargă cu mine. Pentru dumneata e ordin să pleci imediat la companie.

— Plec numaidecât. Să ne dea repede la masă. Ședeți, d-le maior.

— Pot să trimit pe cineva la câmp? întrebă maiorul,

— Te rog, dragă, zise Milescu Elencuței, să ne dea repede să mâncăm și spune lui Paraipan să vină încoace.

Paraipan se înființa. Maiorul scrise două rânduri și i le dete să le ducă la câmp.

— De-acuma începe! zise el.

— Ce este? întrebară toți cu nerăbdare.

— Multe și înveselitoare știri. Mai întîi proclamarea independenței României…

Milescu sări de pe scaun, roșu:

— Bravo! Ura! Ura!

Maiorul scoase un plic din buzunar:

— Generalul rus Skobeleff a sosit la Giurgiu și a luat în primire pozițiunea noastră. Noi trebuie să ne îndreptăm spre Valahia mică. Măria-Sa domnitorul va veni în curând în mijlocul nostru să ia comanda trupelor. S-au înființat două decorații: „Virtutea militară” și „Steaua României”… Colonelul Anghelescu îmi trimite următorul ordin de zi…

Glasul maiorului se încălzise încetul cu încetul, și acuma vibra ca în comandă la citirea rândurilor următoare:

„Drapelul sub care luptați este în mijlocul vostru însăți imaginea patriei. Urmați-l dar vitejește, ți când, odată, laurii păcii vor reînverzi pe munții ți câmpiile României, patria, cu recunoștință, va înscrie numele bravilor ei apărători pe frontispiciul edificiului independenței române.”

Toți păreau ridicați într-o atmosferă aprinsă. Numai Anna rămânea rece, încăpățânată împotriva războiului, lupta cu propriul său entuziasm ca să nu aibă aerul că dă dreptate lui Milescu.

— Frontispiciul edificiului independenței românei… zise ea, înălțând din umeri.

Milescu, gata să-i sară în cap, strigă:

— Da, da: frontispiciul edificiului independenței!…Pe acela se va înscrie numele celor ce cred în viitorul țării acesteia!… Da’ cum vrei să vorbească un act solemn ca acesta?… Dați-mi voie, domnule maior…

Și luă bucata de hârtie din mâna maiorului, își ridică ochelarii și citi din nou ordinul de zi. Glasul lui tremura, cuvintele prindeau înțelesuri profetice. Când rosti „drapelul sub care luptați este în mijlocul vostru însăși imaginea patriei” i se înecară ochii de lacrămi. Se opri un moment…

Sașa plângea. Elencuța răsucea colțul șervetului, tremurând.

Milescu urmă mai departe, citind până la sfârșit cu aceeași înflăcărare: „cu noi dar va fi Dumnezeu, cu noi victoria!”

— Mii de…

Era s-o dea prin tunete. Annicuța bufni de râs. Elencuța se învioră.

— Și altă știre, mai interesantă, urmă maiorul, este că marele duce Nicolae a cerut domnitorului nostru să intre în București cu primele trupe și cu drapelul comandamentului, iar vodă i-a răspuns să poftească oricând, că va fi bine primit, dar fără trupe.

— Serios ?

— Foarte serios.

— Bravo! de o mie de ori bravo!… Asta însemnează a avea demnitate! strigă Milescu. S-au dus vremurile când Zaltukin bătea din picior în pragul palatului!…

O privire aruncată, în fuga impresiilor, către Natalia, o surprinse cu ochii țintiți asupra lui Comăneșteanu. În repeziciunea gândurilor, Milescu avu o pornire respingătoare împotriva femeii care, în mijlocul celor mai sfinte emoțiuni, nu trăia decât pentru patima ei. Atât Comăneșteanu, cât și Annicuța erau prinși de vârtejul războiului.

După prânz trecură în salon să ia cafeaua. Bărbații trebuiau să plece numaidecât.

Pe când Comăneșteanu vorbea cu Sașa, Natalia îi făcu semn să vie lângă dânsa. El se sculă binișor, cu ceașca în mână, și veni lângă ea.

— Plecați imediat?

— Da.

— Vasăzică, nu te mai văd.

— Ba eu sper că da, mâine.

— Noi plecăm în zori de ziuă… Așa este că aveam dreptate să te întreb de te însori?…

— Te rog… Nu ne putem explica aici… Și nici n-avem ce explica, zise el, sculându-se.

Ea îl apucă de mână și-l opri.

— Să nu te însori, fiindcă ai să fii nefericit.

El se uită la dânsa, semeț, și se duse să puie ceașca pe masă, hotărât să se întoarcă și să-i spuie că e liber și că va face ce va voi cu libertatea sa. Până însă să se întoarcă, Natalia alunecase ca o mlădiță între Elencuța și maior.

Comăneșteanu rămase un moment pe gânduri.

Annicuța îi luase locul lângă Sașa.

Văzându-le pe amândouă, un flux generos de sânge i se urcă în creier și se apropie de ele, așezându-se de partea cealaltă a soră-si.

— Maman, știi că domnișoara Anna mi-a spus că îi placi foarte mult…

Sașa zâmbea de mulțumire, uitându-se la fată. Ea îi luă mâna binișor și i-o netezi; după aceea luă mâna lui frate-său și o apropie de a fetei.

O nesfârșită mulțumire sufletească cuprinse pe Comăneșteanu: i se părea că prin această tăcută binecuvântare a soră-si se înlătura primejdia unui blestem.

Până într-atât sunt oamenii nesiguri de fericire!