XI

Băteau ceasurile 12. În liniștea unei nopți de țară, dormeau vietățile din plin. Prin ferestrele fără obloane străbătea lumina slabă a lunii.

Natalia, ostenită, se dusese să se culce devreme. Muncită de gânduri, nemulțumită de vorbele ce zisese lui Mihai, spera să adoarmă și să găsească astfel în somn odihna binefăcătoare sufletului. Și, în adevăr, adormise. Dar, ca și cum spiritul ar fi vrut s-o înșele, peste puțin timp se deșteptă: adormise cu o idee fixă și se deșteptă cu aceeași idee.

Ca să ajungă în odaia ei, trebuise să treacă prin odaia Annicuței. O privire aruncată în treacăt asupra patului fetei, a lucrurilor de găteală și de îmbrăcăminte aprinse într-însa dorința neînfrânată de a vedea pe Annicuța de aproape.

De când se încredințase că Mihai o iubea, sentimentele ei despre fată deveniseră foarte ciudate. La început o ura din toată inima, o vorbea de rău pe cât o iertau creșterea și împrejurările, sperând că poate războiul și întâmplările să depărteze pe unul de altul. Când însă află de la Sașa că Mihai era instalat la Stănești și că Milescu se ducea la țară cu nevastă-sa și cumnată-sa, neliniștea ei se prefăcu în chin. Iar când Sașa îi spuse că frate-său era hotărât să ia pe Annicuța, dânsa rămase ca de piatră.

Între cele două femei, între Sașa și Natalia, se schimbaseră două priviri: una serioasă, a surorii care vede și trăiește cinstit; alta rătăcită, a femeii iubitoare. Dar din această singură privire Natalia înțelese, mai mult decât din toate explicările, cât de nedreaptă era orbirea ei, și din acel minut păru a se supune soartei.

Astfel, o ultimă transformare a sentimentelor ei, aceea cu care veni la Stănești, era cea de acum, când veghea: o nehotărâtă amestecătură de ură și de curiozitate; o dorință de a se apropia de fată, de a o cunoaște și a o povățui; o antipatie fizică pentru Comăneșteanu, din care ieși, ca dintr-un fruct înveninat, amărăciunea vorbelor ce i le zisese.

Acum sta rezemată pe un cot, ascultând. Liniștea nopții era desăvârșită. O slabă rază de lună pătrundea în odaie, pe deasupra capului ei, albind peretele. Ea ridică o mână: umbra degetelor se întinse în pata de lumină. Se auzi, departe, un chiot. Alături, Anna dormea. Natalia se sculă să asculte mai bine. Respirarea fetei, lungă și regulată, se auzea limpede.

Binișor, Natalia se coborî din pat. Aprinse lumânarea, o ridică încet de pe masă și rămase cu ea în mână, nehotărâtă. Tremura toată. Avu, un moment, noțiunea lucidă a nebuniei sale, dar se simțea minată înainte ca de o putere străină. Deschise ușa cu băgare de seamă și se opri.

Anna dormea somnul temeinic al tinereții. Atunci ea înaintă spre pat. Se gândi să lase lumânarea jos, dar gândul nu fu urmat de acțiune, ca și cum clapele voinței n-ar mai fi prins notele. Auzi, o clipă, mecanismul ceasornicului de pe măsuță, și apoi nu-l mai auzi. Întinse mâna și ridică tremurând colțul învelitoarei de pe pieptul fetei. Observă în fugă arcul sprâncenei și mărimea curioasă a pleoapelor. Mai ridică încă puțin… Bustul Annei apăru întreg.

Cum iese câteodată din mintea unui gânditor fericit o poezie desăvârșită, așa parcă ieșise, din puterea creatoare a naturii, umerii și chipul acela - marmură cu suflet, fildeș cioplit, prin ale cărui rămurele albe de vine curgea fluidul misterios al vieții tinere. În suverana nepăsare a somnului, liniile erau de o frumusețe de sine stătătoare, trăgându-și valoarea din îmbinarea armonică a curbelor. Pe umerii legați astfel din legi eterne și, deci, impersonale se ridica gâtul, cu grații de muză, și capul, cu imaginea personalității.

Natalia era uimită. În loc de gelozie și ură, ea se simți rătăcită ca într-un vis neclarificat. Făcu o mișcare falsă și o picătură de ceară căzu pe brațul fetei. Ea sări în sus, pe când Natalia, scăpând sfeșnicul din mână, cădea jos.

Anna aprinse în grabă lumânarea. Cea dintâi a ei pornire fu de a se repezi la ușă și a striga. Insă, dându-se jos din pat, pozițiunea verticală păru că-i așază lumea în realitatea ei. O privire aruncată asupra Nataliei o făcu să se oprească.

Natalia își reveni numaidecât în simțiri.

Se sculă pe un genunchi și se uită lung la Anna. Rușinată, umilită, ea nu mai avu altă putere decât să plângă. Căzută grămadă într-un colț, își ascunse ochii în mâini. Anna nu știa ce să facă. Pe brațul Nataliei se vedea o dâră de sânge. Se lovise căzând.

Atunci, parcă din straturile cele mai calde ale sufletului, se urcă la suprafață, în Anna, un sentiment de milă, de compătimire omenească fără țel și fără precugetare. Se lăsă în genunchi lângă dânsa, o mângâie pe umeri și o rugă să se scoale. Natalia tremura. Anna se ridică, luă un șal și o acoperi; apoi muie colțul unei batiste în apă și șterse urma de sânge de pe braț. La atingerea rece a batistei, Natalia păru că-și dă seama de cele întâmplate. Se uită lung la propriul ei braț și apoi la Anna. Făcu o sforțare și se sculă.

— Te rog… ajută-mi să merg până la mine.

Anna își aruncă repede o haină pe umeri, duse pe Natalia în camera ei, o ajută să se culce și rămase pe un scaun lângă pat.

Cu ochii închiși, cu obrazul în flăcări, Natalia tăcea. Ea ținea mâna fetei într-a ei. Annicuța o privea:

— Dorești ceva?… Vrei să dormi?… Întrebă ea cu glas dulce. Natalia deschise ochii. Ochii ardeau de friguri, negri, cu un cerc vânăt împrejurul orbitelor. Păru că vrea să zică ceva. Annicuța aștepta.

— Ce dorești? întrebă ea din nou.

— Apă.

Annicuța îi dete paharul. Natalia bău câteva picături. Fata băgă de seamă eleganța degetelor pe cristal. Îi luă paharul din mână.

— Te rog… zise Natalia. Aș vrea să-ți spun ceva…

— Cum nu… Numai să stai acoperită. Natalia zâmbi.

— Poți să fii generoasă până la sfârșit? întrebă ea.

— Generoasă n-am pentru ce fi. Dar poți avea încredere în mine. Natalia o privea fix. Își întoarse ochii de la fată și se uită înainte, fără scop.

— Fericirea!… Nebun cine o caută și mai nebun cine crede că a găsit-o.

— De ce? întrebă fata, mișcată.

Natalia făcu un semn în aer cu mâna, imitând o roată de fum. După aceea se întoarse din nou către Annicuța.

— Și, cu toate astea, îți urez din toată inima să fii fericită.. Am fost geloasă de dumneata… Cred că nu mai sunt… Ești atâta, atâta de frumoasă!… Nu pot lupta. Dacă mi-ai da voie să te iubesc, să trăiesc în umbra vieții dumitale…

Anna se uita la mâna Nataliei fără să răspundă.

— Cer cam mult, nu-i așa? zise Natalia. Fata lăsă capul pe o parte.

— Parcă aș dori câteodată să moară!… strigă Natalia cu glasul surd.

Anna își ridică privirile spre dânsa, zâmbind de milă. Natalia închisese ochii și lăsase brațul să cază de-a lungul corpului.

— Ce-ai câștiga?… Întrebă fata încet. Natalia se ridică pe un cot și se uită la dânsa.

— Ești sigură că te iubește ?…

Anna plecă din nou capul pe o parte și iarăși nu răspunse. Natalia îi luă mâna și i-o sărută în tăcere. Fetei îi dăduseră lăcrămile.

— Ar trebui să te culci… E târziu, zise Natalia. Să nu-ți mai aduci aminte de scena asta… Atâta cer de la generozitatea dumitale… Ce nebune suntem! Fuge, fuge tot… O umbră. Întinzi mâna s-o apuci și apuci golul…

Se uita țintă înaintea ochilor. Annei i se păru că aiurează. O rugă binișor să se liniștească. Ea își lăsă capul pe pernă, dar iar se ridică.

— Și cu toate astea, cum nu te poți despărți de umbră, așa nu te poți despărți de el…

Anna nu pricepea bine.

— De cine ? întrebă ea.

Natalia căzu din nou pe pernă. Fata o privea. Începuse să-i bată inima de emoție. Nu știa ce să facă: să cheme pe cineva sau să aștepte ?

Liniștea era desăvârșită. Nu se auzea decât tictacul unui ceasornic de pe masă. O muscă aiurită zbârnâi prin flacără și căzu jos.

Natalia părea că adoarme.

Anna își plecase fruntea pe mână, ca să nu mai vadă ochii aceia închiși, cu cercul ca de doliu împrejur. Se gândi să stingă lumânarea și o stinse. Stete încă lângă dânsa până ce i se păru că doarme, și atunci, binișor, trecu în odaia ei.

A doua zi, dimineață, când se deșteptă, soarele era sus. Se uită în tavan nedumirită. Ce se întâmplase?…

Cea dintâi idee limpede ce-i trecu prin minte fu de a se duce la Natalia, să vadă cum îi mai este. Ușa era întredeschisă. Intră încetinel și se uită spre pat. Nimeni. Atunci se întoarse la ea, deschise ferestrele și rămase pe gânduri.

Ce lucruri ciudate!…

Se culcă din nou, fiindcă i se părea că e ostenită. Cu încetul, își aduse aminte de toate cele petrecute.

Ce era de făcut?

Un sentiment nedeslușit de silă, de părere de rău, de nestatornicie îi cuprinse sufletul și se simți parcă singură, ea, care nu se lăsa ușor a fi biruită de melancolie. Imaginea lui Mihai îi răsări ca dintr-un fund depărtat, ștearsă, depoetizată. Ce trist!… Era oare cu putință?… Printr-un curios joc al memoriei, își aminti de ochii lui când o ruga să-i dea portretul. Ce sinceri erau!… Dar aceiași ochi priviseră poate tot așa la Natalia.

Ah! Natalia…

Natalia era geloasă, iar ea nu.

La vorba geloasă, fata se ridică pe un cot. Oare?… Oare nu era și ea geloasă?… Îi veni să zâmbească. Ar fi fost mai bine să fie așa. Se gândi iar la Mihai și îl revăzu ceva mai limpede. Iar îi veni să zâmbească. Ar fi voit să-i facă rău, să-l facă să sufere. Dar ce vorbă zisese Natalia: „parcă aș dori câteodată să moară!” Era nebună.

Sub streașina casei, ce se vedea prin fereastra deschisă, o rândunică aluneca în cuibul ei. Cerul limpede se pleca spre orizont. Cumpăna de la puț se mișca. Anna se ridică din pat.

Când ieși ea, Milescu și Elencuța erau în pridvor, la cafea. Cum o văzu, Milescu începu:

— Ehe!… ne scularăm și noi cu voia lui Dumnezeu!… Ți-au plecat prietenii și prietenele, și dumneata dormi!

Anicuța înălță din umeri, dar vorba prieteni o miră. Își pregăti cafeaua în tăcere și o bău. Milescu urmă:

— Ei, cum te simți?

— Bine mă simt.

Ea răspundea scurt, iar Milescu nu avea spor la glume. Annicuța băgă de seamă. Elencuța sta deoparte.

— Pleci? întrebă fata.

— Chiar acum. Vino, că am de vorbit cu tine.

O duse în birou și o puse să șadă în scaunul lui. Annicuța simțea inima bătându-i-se; se aștepta să fie întrebată asupra celor petrecute noaptea cu Natalia. Era hotărâtă să nu răspundă.

— Șezi, zise Milescu, și fii serioasă.

El făcu câțiva pași prin odaie.

— Mă rog, este adevărat că dumneata te numești Anna Villara, de naționalitate română, de religie ortodoxă, și că eu, Nicolae Milescu, aproprietar, sunt tutorele dumitale?

— Este, zise ea; cu o rezervă: ai fost tutor…

— Nu întrerupe!…

— Nu întrerup, răspund.

— Prea bine. Este adevărat că ți-am adus până acuma 6 pretendenți la una din mâini și la amândouă moșiile dumitale?

— Este.

— Mai este adevărat că i-ai refuzat pe toți ?

— Este.

— Foarte bine. Dacă toate astea sunt adevărate, am cinstea să-ți spun că vin din nou cu împețit la dumneata, pentru a 7-a și ultima oară.

Annicuța începuse să simtă lucrurile și se înroșise.

— …Și ultima oară? Dar… cine… mă cere? zise ea cu greu. Milescu veni în fața ei, cu mâinile încrucișate, dând din cap.

— Cine-mi ești dumneata!… Vrei să mă învârtești mazurca, ha? Parcă nu știi cine te cere…

Fata lupta să-și stăpânească emoția.

— Ba parcă aș bănui. Numai, mă tem… că… n-o să fie pentru a 7-a și ultima oară.

— Ei, vacs!

— Ba niciun vacs!

— Vacs am zis!… Nu mă prosti! Annicuța deveni serioasă.

— Nicule, de ce mă bănuiești?… Eu nu mă mărit.

— Taci, frate!… Și de când asta?

— De acum, de ieri… N-are nicio importanță să se știe de când. Milescu, pricepând că fata nu glumește, se apropie de dânsa.

— Annicuțo, e vorba de Comăneșteanu…

— Am înțeles.

— Și nu-l vrei?

Ea avu un moment de nehotărâre.

— Nu.

— Așa?… zise el lung.

Milescu simți în fundul sufletului o revărsare de fericire intimă, o satisfacție dată secretei lui gelozii, precum și repulsiunii ce avea împotriva încurcăturilor sentimentale ale lui Mihai. Dar această pornire sufletească dură foarte puțin. Firea lui dreaptă se ridică deasupra micimii momentului.

Anicuța, la rândul ei, rămăsese uimită de acel „nu” pe care-l rostise cu atâta ușurință, și mai cu seamă de tăcerea lui cumnatu-său: ea se aștepta să-l vadă în „bombe și vaviloane” până-n gât, și, când colo, nimic.

Erau amândoi ca doi copii supărați, așteptând unul de la altul încă o rugăminte ca să cedeze, și totuși, siguri de mai-nainte că nu vor ceda. Amor propriu rănit, dușman al înțelepciunii și al fericirii!

Spre onoarea naturii bărbătești, Milescu se ridică drept în sus. Miopul își adună risipiturile lumii lui lăuntrice, în care nicio pată nu mânjise individualitatea morală, și zise:

— Eu nu am dreptul să vă judec. Am însă o datorie către mine: de a rămânea cinstit; și o alta către tine: de a-ți deschide ochii.

Luă un scaun și șezu. Annicuței îi venea să-l sărute.

— Comăneșteanu a plecat astăzi în zori cu regimentul… Aseară, înainte de a ne despărți, m-a însărcinat să-ți vorbesc. Era și soră-sa de față.

— Da?

— Da. Te rog să te gândești bine înainte de a zice „nu”. Îmi închipuiesc că trebuie să ai vreo cauză personală pentru care te-ai schimbat. Altfel, nu-mi pot explica intimitatea dinainte…

Anna se făcuse roșie ca focul.

— Ești destul de grand garçon ca să înțelegi că unele lucruri se pot face, iar altele nu, dacă nu sunt urmate de o situațiune limpede.

Anna sări de pe scaun, bătând cu pumnul în masă, și zise, cu lacrămi în ochi:

— Da’ce-am făcut?

Milescu simțea o bucurie ascunsă de a o chinui.

— Eu nu știu.

Aceeași reacțiune a sufletului cinstit îl opri de a urma astfel.

— Sunt încredințat că n-ai făcut nimic care să nu fie permis. Insă nu e mai puțin adevărat că felul tău de a te purta cu Mihai ar fi autorizat pe oricine să creadă că-ți place… Șezi.

Anna șezu.

— Nu-ți pot ascunde că eu însumi mă gândeam cu plăcere la o mai strânsă legătură cu Comăneștenii. Sunt o familie de oameni de treabă. Români neaoși, în care nicio stricăciune de liftă străină n-a intrat, ceea ce e mult într-o lume ca a noastră.

Iar marota lui.

— Poate că Mihai, personal, să fi fost cam… cam ușurel, zise el, simțindu-se luat de același alunecuș al ironiei. Dar ia gândește-te ce frumos e să prinzi un asemenea fluture în plasă și să-l ții lângă tine.

— Foarte-ți mulțumesc: nu fac colecții zoologice! Era parcă mai mult răspuns la românii neaoși.

Milescu îi întinse mâna peste masă, râzând.

— Bine, dragă, tu poți glumi…

— Eu nu glumesc. Tu glumești, și-mi pare rău.

El înțelese că fata avea dreptate.

— Nu, dragă. Am făcut o figură poetică nenorocită. Vreau să-ți spun că sunt încredințat că Mihai te iubește și că tu ai fi fericită cu el. Un om ca dânsul, care a trăit viața din plin, nu se hotărăște să se însoare decât atunci când maturitatea sentimentelor îl leagă pentru totdeauna de o femeie. Din asemenea oameni, când sunt bine alcătuiți de natură, se fac adevărații capi de familie, aceia care cunosc viața în toate cotiturile; care nu sunt histerici: bărbați și cetățeni, la căminul cărora nevasta este… un lucru sfânt…

Annicuța, mulțumită, zâmbea. Milescu, sufocat de atâtea fraze, izbucni:

— Mii de bombe! Era să zic că nevasta este palladium…

Annicuța își mușcă buzele ca să nu râză.

— Ei, vasăzică, îl iei.

Ea făcu semn din cap că nu.

— Bine, dragă, ia s-o întoarcem și pe foaia cealaltă. Ți-am adus până acuma 6 pețitori: unul era așa, altul altminteri! Ba ăsta n-are nimic; ba ăla e din părinți de rând. Iată unul care are tot… Ce-mi umbli cu fleacuri? Sunt eu tutorele dumitale, or nu?… Te dau lui Mihai, și s-a isprăvit!

Anna se uita la el pe sub gene, lung și cu înțelesuri.

El se sculă.

— Altfel, lumea poate crede că am eu vreun interes…

Annicuța veni lângă el, îi luă mâinile și își rezemă capul de pieptul lui puternic:

— Vrei să mă gonești?…

El bufnea pe nări:

— Vreau să te gonesc… Vacs!

— Atunci de ce vrei să mă mărit eu orice preț? Nu zic da, dar… nici nu. Să mai vedem.

— Asta-i frumos! M-aș mărita, fiindcă-mi place; dar nu-mi place, fiindcă nu mă mărit… Ce pocinog de judecată este asta? Ai să-l vâri din nou în păcate. Îmi pare rău de sufletul lui…

— Eu nu sunt doctor de suflete, zise Annicuța ieșind.