CONU ALECU ZAGANESCU.

Buhăenii era o moşioară de munte, pe malul Râmnei, între cele două judeţe: a Slam-Râmnicului şi a Putnei. Drumul ce ducea la sat mergea, parte pe prundul gârlei,. Parte pe malul ei, între două coaste groaznic de înalte şi de sălbatece, până se-nfunda într-un părete de stâncă seroasă. Pe maluri, umbra era de-a pururea stăpâna drumului; nucii şi gârneţele stufoase se lăsau alene spre apă, slujind gaiţelor de popas, pe când plopii înalţi şi nervoşi îşi tremurau frunzele în văzduhul curat al munţilor, stând la linie ca nişte caraule credincioase.

Satului îi ziceau Buhăeni, pentru că în apropiere de dânsul erau izvoarele Râmnei, unde se adăpau cerbii. Seara, pe la sfinţitul soarelui, vara, se auzea din sat o buhăială, o bombănitură surdă, de răsuna valea până spre GuraCaliţii. Şi poate bieţii buhăineni n-ar fi vrut să li se tragă numele tocmai de la nişte boi cornoraţi, dar dacă gura lumei e a dracului… Cei de la Gura-Caliţii or de la Resvad, cum auzeau seara mugetul buhailor de la izvoare îţi începeau glumele;

— Ian auzi, bre, cum geme nea Stoica. Mă, săracu, parcă i-a făcut muierea trei copii deodată! …

Şi aşa trăgeau bieţii oameni ponosul boilor.

De altfel buhăinenii erau frumoşi nevoie mare! Poşte întregi de primprejur veneau flăcăii să peţească fetele din Buhăeni, şi la măritişul lor nici că se pomenea de zestre, că zestrea şi-o strânge omul, dar chipul e de la Dumnezeu.

Drept e însă că buhăinenii nici nu prea erau avuţi. Ce bruma munceau vara, de-abia, de-abia ajungea de gură până la vremea urzicilor şi a şteviei. D-apoi şi ce să munceşti! … că de venea vara o bură mai deasă, spăla ale corhane de parcă nu mai fusese arătură pe de de când lumea.

Noroc numai că nu le prea trebuiau multe. Două, trei oi şi o vacă, mai nişte doage la pădure, mai nişte ţipari din gârlă şi-ncolo, slavă Domnului, sarea era în stâncă, mălaiul la târg şi banii la negustor.

Stăpânul tuturor acestora, sau mai bine boierul – cum îi ziceau ţăranii prin ironie – era coconul Alecu Zâgănescu.

Natura lasă câteodată, aşa, de-o petrecere, suflete fără v şart, care se duc pe lume cum se duce o roată, fără osie potrivită, pe drumul Bărăganului: ia aşa, parc-ar fi beată.

Conu Alecu Zăgănescu era acu om cam de vreo 45 de ani. La trup se alcătuia precum urmează: nalt, uscăţiv, bărbos, pyrtând de-a pururea un surtuc ieşit de soare, al cărui buzunar de la piept, fiind în dreapta, dovedea că era întors; cu o pălărie moale, de fetru, îi zicea el cu mândrie; cu o umbrelă imensă, ruptă, soioasă, din care ieşeau covergele ţăpuşete, ca nişte dinţi de pieptene găsit în gunoi. Această, umbrelă era cunoscută la 10 poşte departe de Buhăeni, fiindcă conu Alecu Zăgănescu avea o manie, foarte nevinovată de altminteri, dar foarte nefolositoare: aceea de-a fi avocat. În vecia veacului era pe drumuri, alergând de la o judecătorie de ocol la alta. Cu cine se-ntâlnea, se oprea să stea de vorbă.

— Ce mai faci, coane Aiecule?

— Ce să fac, frăţioare, ia, cu procesele astea.

— Ai multe „ai?

— Slavă Domnului, tot sunt.

Şi ‘udată te întreba de ce se mai sună în politică, ca nu cumva să-l întrebi d-ta de lucruri mai pământeşti şi mai personale, bunăoară: cât porumb ai făcut anul ăsta, coane Aiecule? fiindcă atunci îţi răspundea cu o vădită silă: tot am făcut, frate. – şi ca să te împiedece de a-l mai descoase mai departe, adăoga: iar cât despre preţ, zău nu ştiu cu cât l-am vândut, să-ntreb pe coana Marghioliţa. Coana Marghioliţa era soră-sa.

Politica forma a doua hrană a vieţii sale. Cât apăruse Binele public23, avea şi dânsul o programă (fiindcă lesne se poate pricepe că un om ca Conu Alecu nu se ocupa de neînsemnata politică locală), sau mai bine avea ce să-nveţe pe de rost; de când încetase Binele public, nu mai ştia exact ce să spună. Că liberalii fuseseră lăsaţi de Dumnezeu pentru nenorocirea acestei ţări, nu mai încăpea vorbă; dar şi asta mai trebuia variată. Dintre jurnalele cestelaite nu prea bătea cu niciunul. Când venea la Râmnic, se uita peste toate cu răceală şi se punea să tra. *Ccu urechea la cei ce vorbeau politică în cafenea: că Europa se duce dracului; că Bismarck e un şiret şi jumătate; că… ăla, cum îi zice, de, Boulanger24, e un clachior, or un farsiar şi că iot la naşu-brat25 este pol-imperial‘1. Atunci conu Alecu se alipea binişor de cel ce i se părea mai pehlivan şi-l întreba în taină:

— Da’ Vernescur’ cu cine merge?

— Vernescu? … cu opoziţia.

— Da’ unde mai scrie el?

— Eşti înapoi, coane Aiecule. Vernescu scrie la România, da’ facem o tablă?

De îndată ce se convinse că d, Vernescu scrie la România începu a învăţa revistele acestui ziar pe de rost.

Patima lui pentru acest bărbat se explica printr-o pretinsă legătură de rudenie, pe care avea aerul de-a o tine ascunsă. Singurul om căruia i-o destăinuia era căpitanul Ciupagea, şeful punctului.

La suflet era nu se poate mai bun creştin.

Când ai fi întâlnit vara vreun nor de praf ros’ogolindu-se de-a lungul drumului, erai sigur că-n mijlocul lui trebuie să fie conu Alecu. Cu doi cai suri, bătrâni şi stătuţi, el se târâia toată ziua de colo-colo, cufundat într-o brişcă hodorogită, al cărui coş ‘de nuiele era spart. Privind pe stăpân, cocârjat şi cu capul pe piept: pe vizitiu, adormit şi plecat înainte; gloabele de la trăsură dihăinate şi blegi.

— Îţi păreau cu toţii născuţi spre a trece prin lumea aceasta strâns uniţi, ca nişte suflete pribege, care simt nevoia de-a se ajuta reciproc. Caii nu ieşeau din trei-trei pentru nimic în lumea asia.

Conu Alecu Zăgănescu locuia în casele părinteşti de la Buhăeni, pe o corhană de pe malul Râmnei. Deşi de piatră, casele, ca şi trăsura şi trăsura ca şi stăpânul, se ţineau pe picioare printr-un fel de bunăvoinţă a viaturilor, cari treceau pe lângă de fără a le supăra. Aci trăia conu Alecu, şi avea drept tovarăşe a singurătăţii sale pe coana Marghiolita, soră-sa mai mare.

Coana Marghioliţa era aidoma conu Alecu, doar că în locul surtucului purta rochie şi în locul bărbiei nişte dungi nemiloase ale vârstei, din care ieşeavici şi colo câte un smoc de păr, răsucit şi surghiunit de coana Marghioliţa parcă n-ar fi ţinut de barba dumisale. Acuma… de ce-or fi fost ei, unul cătră altul, conu Alecu şi coana Marghioliţa, Dumnezeu ştie.

Dar când conu Alecu n-avea procese, coana Marghioliţa ţinea locul tuturor judecătorilor de ocol ai judeţului Râmnicu-Sărat, care nu trebuie uitat că are trei plăşi şi patru plaiuri ‘. Coana Marghioliţa de-abia ştia să citească, şi cu toate astea înghiţea pe fiecare zi câte cincisprezece colane de Binele public, se-nţelege, când conu Alecu n-avea procese. Căci în zilele când avea, nu l-ar fi ţinut acasă nici inundaţiile, nici viforul, nici nenorocirile… Disde-dimineaţă se scula, da o raită pe la grajd, se mai sucea prin curte, până se deştepta soră-sa, şi atunci se da pe lângă dânsa:

— Coană, Marghioliţo, ia vezi mata de ceai mai repede, că azi am o opoziţie la Cucu.

Se-nţelege că opoziţia era făcută de partea adversă, căci conu Alecu de când pribegea pe drumuri între cele două judeţe: a Slam-Râmnicului şi a Putnei, nu lipsise o singură dată de la ceea ce numea el datorie. De aceea nu îngrijea mai deloc de petecul de moşie ce-l avea la Buhăeni. Adevăratul proprietar era coana Marghioliţa.

Cam acesta era conu Alecu Zăgănescu.

Era într-o zi, după-prânz, pe la începutul lui septemvrie. Soarele cădea pieziş în geamlâcul străvechi al caselor de la Buhăeni, încălzind lăuntrul bătrân şi rece al sălei şi dând un ton de viaţă nouă tuturor vechiturilor dinlăuntru, în fund, spre răsărit, un pat nemişcător, acoperit cu o nemărginită saltea şi cu scoarţe, făcea faţă unei mese grele de stejar, peste care sta de-a pururea întinsă o pânză de casă, albă, şi groasă. În capătul cellalt al cerdacului era o canapea de nuc, încrustată cu fel de fel de bibiluri, ale cărui droturi ieşeau ca bulgării în urma plugului. Nimeni decât pisicile n-avea curagiul să-i înfrunte glodurile. D un părete sta atârnată o cuşcă cu un mierloi, iar de altul o cadră ieşită de soare, care vrea, dragă Doamne, să înfăţişez pe Adam şi Eva izgoniţi din rai. Sub cuşca mierloiului era o măsuţă albă de lemn, pe care sta de-a pururea o cutioară măslinie, de mărimea unei râşniţe, care nu era altceva decât profesorul mierloiului. Coana Marghioliţa întorcea în toate zilele muzica, care cânta de cincisprezece ori pe rând Marseilleza, iar mierloiul o rupea şi el de la început: „Allons enfants de la patrie” dar la întorsătura de la pa-tri-e-e îşi da totdeauna în teapă, luând-o peste câmp.

În ziua aceea conu Alecu şi căpitanul Ciupagea jucau amândoi, unul de-o margine a mesei şi cellalt de cealaltă, tablele, iar coana Marghioliţa umplea un coş de pernă cu puf. Conu Alecu muştruluia zarul în mână câte cinci minute, uitându-se la pietre printre nişte ochelari strâmbi, care-l strângeau de nări, făcându-l să vorbească fonfăit:

— Să te ferească Dumnezeu, Ciupageo, să dau un epiec că eşti marţ.

— Ba că să zici, coane Aiecule; ăi mai da mata şi un dubeş.

Epiec, dubeş, conu Alecu învârtea zarul în mână. Când, uitându-se la geam, zări potcapul popei care urca scările gata să între.

— Na, îmi iese popa înainte! mi-ai scăpat, căpitane.

Şi pe când zicea vorbele astea se uita la popă, care căuta clanţa uşei la ţâţână.

— Iar s-a îmbătat popa Vasile; fi bună, coană Marghioliţo, şi deschide-i mata.

Se sculă coana Marghioliţa plină de puf ca un haham jidovesc, şi se duse să deschidă popei, dar care nu-i fu mirarea când văzu pe popă intrând înăuntru cu o traistă de cai în gât.

— Da asta! zise bătrâna mirată.

Popa, niciuna nici două, scoase traista din gât; o puse mătăhăind jos; cotrobăi printr-însa cu mâna nesigură a unui beţiv şi scoase dinlăuntru un fel de mototol de petecă, învălit într-o basma popească galbenă-verde. Îndată ce-l scoase, îl puse jos, dezvelindu-l de basma, şi zise’ de-abia răsuflând:

— Iacătă ispravă! …

În acelaşi timp, şi ca o protestaţie a năbuşelei de până aci, un ţipet pătrunzător şi rotund ieşi de sub petece, iar coana Marghioliţa făcu un pas înapoi, încremenită, pe când conu Alecu se întinsese cât era de lung peste masă, ca să se asigure de forma dihăniei care chiuia cu atâta îndemânare… Numai căpitanul rămase rece.

Popa începu îndată să se bocească.

— Ia te uită, coană Marghioliţo, ce mi-a păstrat Dumnezeu pentru bătrâneţe. Î… Aoleo! … Coane Aiecule! … de ce nu ţi-a fost milă de casa mea să mi-o necinsteşti aşa! … Mi-ai înşelat fata… atâta copilă am avut şi eu şi mi-ai mâncat-o friptă! … Pedepsi-te-ar Dumnezeu, coane Aiecule! … Aoleo! Aoleo! …

Bietu conu Alecu schimbase şapte rânduri de feţe, până să se oprească popa, şi vorbele nu-i ieşeau din gât cu nici un preţ.

— Părinte… se-ncercă el să zică, eu? … Coană Marghioliţo! … Eu, frăţioare?

Popa voi să înceapă din nou:

— D-apoi ştiu că eu nu! Nu ţi-a fost milă, coane Aiecule…

Atunci căpitanul, supărat, se ridică de pe scaun, nalt şi poruncitor:

— Destul părinte! isprăveşte o dată! Te-ai îmbătat făr’ de ruşine şi umbli pe la uşele oamenilor cu copilul în circă… Ia-ţi copilul şi du-te de te culcă!

Popa ca orice om beat, se supuse fără voie vorbelor poruncitoare ale căpitanului, şi, apucând pruncul în braţe, îl ghemui din nou în desagă şi ieşi. Pe scări era cât p-aci s-alunece.

— Vai de mine, iacătă-l cade cu copilu-n braţe, zise coana Marghioliţa; şi se repezi după dânsul să-i ajute să se dea jos.

— Nu vă temeţi de nimic, zise căpitanul celor doi fraţi, cari stau încremeniţi, privindu-se unul pe altul. – popa e beat mort: a venit şi pe la mine şi am pus soldaţii să-l dea afară. Este adevărat că fiică-sa a născut, dar ce ne pasă nouă!

— Măriuţa? întrebă coana Marghioliţa. Părea o fată de ispravă.

— Ei, de ispravă, da’ ştii mata… adăogă căpitanul, subliniind intenţia vorbei cu o mişcare de şiret.

În urma popei se încercă căpitanul să mai spuie glume, să râdă de popă şi de fiică-sa, dar nu ştiu de ce, parcă nu avea sarea de totdeauna. Ţipetele copilului le rămăseseân auz, atât coanei Marghioliţei cât şi fratelui său. Vrură ei să mai joace tablele, dar conu Alecu muta tot anapoda. Căpitanul simţi că amândoi fraţii intraseră fiecare în afundul firii sale, şi pentru dânsul nu mai rămăsese decât acea tremurare aparentă a cuviinţei şi a obiceiului. Atunci îşi luă chipiul şi ieşi. Conu Alecu voi, ca întotdeauna, să-i însoţească până la poartă. Aci era o mititică baratcă de scânduri, unde sta noaptea caraula. Cu cât se apropiau de poartă cu atâta li se părea că aud zgomot în partea aceea, şi, în adevăr, trecând pe lângă baratcă, pricepură că zgomotul venea de-acolo. Popa lepădase pruncul. Căpitanul, începu a râde.

— Trimite-i-l acasă, coane Aiecule, nu fi copil.

Conu Alecu însă o luă la fugă înapoi în curte şt urcă scările gâfâind.

— Marghioliţo, greşi el a zice, coană Marghioliţo, ia vino, vino; popa ne-a lăsat ne-a lăsat… ni l-a lăsat.

la uşă…

Coana Marghioliţa coborî iute seara, plină de fulgi, şi alergă la poartă, urmată de frate-său. În adevăr, copilul ţipa în gheretă, acoperit pe ochi cu basmaua popei Ea-i luă basmaua de pe obraz, şi se uită la el de aproape. Cop!

— Iul era zdravăn şi frumos, cu nişte ochi verzi, cu o guriţă mititică şi harnică, care ţipa cât patru şi trebuia să măhânce cât şapte.

— Ptiu, bată-te norocii de copil! îi zise coana Marghioliţa, sărutându-l pe obraz, pe când conu Alecu se uita peste umerii ei cu o privire minunată şi aproape-aproape duioasă.

Copilul, de îndată ce simţi pe cineva lângă dânsul, tăcu ca prin farmec.

— Vezi dumneata ţâncu cum te-a cunoscut, zise conu Alecu. Ei comedie! …

Şi după aceea se bărzilui el să apere bunele moravuri:

— Să-l trimitem numaidecât acasă, coană Marghioliţo. Ce vrea să zică asta! … auzi popa dracului! …

Coana Marghioliţa însă luase copilul în braţe şi se uita la el, vorbindu-i într-o limbă molcomă şi păsărească, pe care chiar copii de două zile par a o înţelege.

— Ba eu zic, coane Aiecule, să-l ducem deocamdată înăuntru.

După aceea, uitându-se în ochii lui lung şi cu bunătate:

— Leit poleit! …

El începu a râde cu hohot şi atingându-i braţul cu mâna:

— Bată-te, coană Marghioliţo, că minunată mai eşti câteodată!

Poate că avea şi el oarecare drepturi larâs, dacă nu egale (cu ale căpitanului, totuşi cu valoarea lor proprie.

Apoi urmă a se ţine după dânsa până ce urcară scările şi prin casă până aşeză copilul într-o scufundătură a canapelei. Se-nvârtea conu Alecu prin cerdac fără de nici un scop, întrebând pe soră-sa lucruri fără şir:

— Poate i-e sete, coană Marghioliţo… Ce-o să-i faci… Om şi om…

— La mai bine zi lui badea Avram să puie caii la brişcă…

— Să-i puie, coană Marghioliţo.

— Şi să se ducă la Gura-Caliţii, să aducă pe Rada Tunsului: să-i spuie c-o chem eu să vie cu copilul până la noi.

Badea Avram era vizitiu lui conu Alecu. E destul să spunem că semăna cu uneltele carierii sale: era rupt ca trăsura şi domol, ca gloabele. Până să înhame caii trecu un ceas. În vremea aceasta conu Alecu se duse de vreo zece ori să mai vadă copilul, şi de câte ori se-ntorcea zicea vizitiului:

— Hai, bade Avrame, hai!

— Iaca gata, boierule.

Când fu în adevăr gata, conu Alecu se strecură şi el în trăsură, dar tocmai la grajd, ca să nu-l vadă soră-sa, şi porniră la Gura-Caliţii. După vreo trei ceasuri se întoarseră cu Radu Tunsului şi cu copilul ei.

Când intrară înăuntru, coana Marghioliţa cutreiera cerdacu în lung şi-n lat, cu băiatul în braţe, care ţipa cât îl lua gura.

— Haide, Rado, că ne-a sosit un mosafir. Copilul Radei, auzind pe cellalt ţipând, se puse şi el pe plâns, aşa că era o larmă în casă de-ţi venea să-ţi iei lumea în cap.

— Aoleo! … strigă bietul conu Alecu, astupându-şi urechile, ce-i asta?

De îndată însă ce Rada îi dete sânul să se hrănească, copilul cel găsit tăcu şi se puse pe supt. Conu Alecu se apropie cu frică şi pentru întâia dată putu să-l vadă bine.

— Vezi dumneata, îi era foame săracu.

După aceea îşi permise să-l atingă cu degetul pe obraz şi să-i vorbească. Copilul lăsă sânul femeiei şi apucă cu gura degetul lui conu Alecu.

— Coană Marghioliţă, zise el râzânrl şi ţinându-şi degetul cu mâna stângă, m-a muşcat diavolul de m-a prăpădit.

— Că doar n-o fi pui de veveriţă, coane Aiecule, îi zise soră-sa, să se nască cu dinţi.

‘ El râdea cu o nespusă plăcere.

— Ba te-i pomeni! urmă el, cum e născut diavolu cu noroc… şi zdravăn şi sănătos… Să-l facem militar coană Marghioliţo, că prea e chipeş!

— Ba aia-i vorbă! … ca să-mi ducă băiatul din târg în târg şi din cazarmă în cazarmă, până mi I-o prinde turcii la Plevna…

Pentru coana Marghioliţa toată istoria, trccută şi viitoare, se încheia la Plevna.

— Ori advocat să-l facem. Ba zău, cum ţipă el de tare, chiar advocat se face, zise conu Alecu.

— Şi-i leit boierul, se simţi datoare să adauge şi Rada.

— Aia-i treaba mea. Ce-oi vrea eu, aia se face băiatul, adaugă foarte serios coana Marghioliţa.

— Bine, coană Marghioliţo, zise frate-su, aşa este: fă mata ce-i vrea dintr-însul…

Şi-n sfârşit noul mosafir încălecă, tocmai ca uncheşelul lui Sevah din O mie şi una de nopţi, pe gâtul părinţilor săi adoptivi, încât aceştia nu. Se mai ocupau de nimic decât de el. Îi deteră o doică, sănătoasă şi zdravănă, de la GuraCaliţi; îl botezară cu pompă şi saltanat; îi aduse conu Alecu leagăn de la Wirtan din Focşani, care era cel mai nobil negustor din oraşele împrejmuitoare: îi împleti coana Marghioliţa scufiţe şi botoşei de lână ţigaie: tot făcură pentru el, iar el, în schimb, da nişte ţipete de-ţi lua auzul. Conu Alecu zicea atunci că băiatul pledează, pentru că el tot păstra speranţa ascunsă că advocat o să se facă. Afară de ţipetele sale, copilul dăduse încă ceva caselor de la Buhăeni. De unde până aci cerdacul era putred şi bătrân. – de când venise copilul, întinerise. Parcă chiar lucrurile se gătiseră de sărbătoare şi erau mai vesele. Când se deştepta copilul din somn şi începea să gungunească singur în leagăn, mierloiul se simţea obligat să-i răspundă cu Marseilleza, pe care o învârtea bine până la patri-e-e, dar de-acolo o lua peste câmp. Neînţelegere mare se ivea între doică şi mierloi când acestuia îi venea poftă să-şi studieze partitura tocmai când aceea voia s-adoarmă copilul. Doica se supăra.

— Arză-te focul, lighioană, stai tu, că-ţi dau eu marsoleză acuma! …

Şi îndată lua un Binele public şi-i învelea cuşca de jur împrejur, aşa că bietul cântăreţ nu mai videa nimic, şi de ciudă se punea şi el să spargă hârtia cu ciocul.

Se înţelege că mierloiul îşi pierduse din importanţă de când venise copilul, şi cauza lui nu mai era apărată de nimeni faţă cu supremul jude: coana Marghioliţa.

Chestiune mare fusese la botezul diavolului, cum îi zicea conu Alecu. El ar fi vrut să-i dea un nume de om mare. De erou, de muzicant… I se învârteau prin cap tot prăpădenii ca Caesar, Licurg, Napoleon, Washington.

— Licurg Zăgănescu, bunăoară, ar fi foarte minunat, coană Marghioliţo: ha, ce zici?

— Ia taci, omule, răspundea bunul-simţ al soră-sei; nişte nume mai omeneşti nu găseşti? să-i zicem Iorgu, bunăoară.

— Doamne fereşte! strigă conu Alecu. După aceea, Intre dinţi, cuvânta el: vezi asta-i, că nu vrea să-l facă advocat… aş şti eu ce nume să-i pun… nume de om, nu de fleac!

— Ia ascultă, frăţioare, eu zic să-i punem numele lui Alecsandru Machedon; Alecsandru să-i zicem. O să-l cheme şi pe el ca pe tatăl său.

— Ha? zise conu Alecu, holbând nişte ochi mari, să-i zicem adică…

— Alecu, Alecu; ori Alecuţă. Alecuţă, dragul mamei, zise coana Marghioliţa, ducându-se spre leagănul copilului. Conu Alecu repeta şi el cu mulţumire:

— Alecuţă… ce e drept, nu e urât.

Şi, în sfârşit, îl botezară Alecuţă.

Astfel crescu copilul viu şi sănătos, luminând zilele părinţilor săi cu o rază de bucurie necunoscută de ei până atunci. Conu Alecu Zăgănescu se mai lăsase de procese şi se. Întâmpla acuma şi lui să facă opoziţie. Îi era drag să stea acasă, mai cu seamă de când băiatul începuse să se ţie copăcel şi să articuleze cele două silabe ta-tă. Toată ziua umbla cu el prin cerdac, ducându-l de subsuori, ori îl purta în braţe pe la cuşca mierloiului iarna, şi vara prin curte, pe la cai; şi alerga cu dânsul conu Alecu parcă ar fi fost el însuşi numai de 20 de ani. Când băiatul putu să lege două vorbe una lângă alta, doica şi cu coana Marghiolita îl învăţară să spuie cum se numeşte, şi când veni conu Alecu o dată de la un proces, i-l deteră în braţe şi coana Marghioliţa îl întrebă:

— Ia spune tu mamei cum te cheamă?

Copilul răspunse cam peltic dar foarte lămurit:

— Alecuţă Zăgănescu.

Conu Alecu începu a râde şi a plânge totdeodată, strângându-l în braţe să-l înăbuşe. După aceea se scotoci prin toate buzunarele căutând să-i dea ceva, dar negăsind nimic, se aşeză jos, cu copilul pe braţe, şi descheindu-şi cămaşa la gât, îşi scoase din sân o. Cruce albă de sidef, pe care o atârnă la gâtul copilului.

— Eu o am de la mama; tu, micule, s-o ai de la mine, ca să fi cu noroc. Apoi sărută gâtul moale şi alb al băiatului şi, în locul unde sărută, făcu cu mâna dreaptă cruce, cu gând ca să depărteze boalele de la dânsul.

Astfel crescu copilul, sănătos, şi iubit „până se făcu de vreo trei ani.

Într-o zi de septembrie, cam pe acelaşi timp pe când, cu trei tomni înainte, popa Vasile venise la conu Alecu cu băiatul în desagă. – într-o duminică dimineaţa, trăsura şefului de punct se opri în faţa scării de piatră, şi căpitanul Ciupagea se coborî, numai fir şi zarpale de sus până jos. Era în mare ţinută de paradă, cu toate suplimentele uniformei sale.

După ce se sui sus, sărută mâna coanei Marghioliţei şi întinzând mâna lui conu Alecu, zise cu un aer solemn:

— Iubite amice, dă-mi voie să-ţi fac cunoscut un mare eveniment din viaţa mea: mă însor… cu doamna Maria Vasilescu – adăogă cu oarecare sfială. – fiica preotului Vasile… de aici din sat.

Conu Alecu îl sărută, cu adevărată dragoste.

— Bravo, căpitane, zise el; îmi pare foarte bine.

— Vezi dumneata, coane Aiecule, trebuia s-o fac; sunt trei ani de când mă tot gândesc… O viaţă are omul… Tot hârbar, hârbar…

— Da’ mai încape vorbă, frate…

— Şi să-ţi spui drept, adăogă căpitanul, îmi era ruşine şi de dumneavoastră, care aţi fost aşa de buni…

— Da’ ce se potriveşte, se grăbi să protesteze conu Alecu, fără să ştie tocmai pentru ce.

— Ba zău, urmă căpitanul, aţi primit un copil în casă, care vă era cu totul străin… pe când eu l-am izgonit, eu, care… de, aveam datorii către el… Dar v-asigur că voi şti să mă plătesc…

Aci se opri căpitanul, privind la conu Alecu, care încremenise cu gura întredeschisă spre a rosti o vorbă ce cu nici un preţ nu se urnea de pe buzele lui.

— Voiam chiar să vă mg să-mi faceţi o socoteală… de ce vă sunt dator… urmă căpitanul.

— Dator! … izbuti să articuleze conu Alecu; nu ne eşti dator nimic. Pentru ce să ne fi dator?

— Bine, coane Aiecule, zise căpitanul, om bun ai fost întotdeauna, dar nu primesc… copilul e al nostru şi trebuie. Să-l creştem noi: eu şi nevasta mea.

— Copilul! … strigă conu Alecu, care copil? … de ce copil vorbeşti? Ia să nu mai glumin, căpitane.

— Bine. Dacă vrei; da’ eu nu glumesc deloc; băiatul e al meu: în toate cazurile e al mă-sei.

— Ascultă, căpitane, zise conu Alecu făcând un pas pl în odaie şi căutând să se linişească, ai venit să-mi vesteşti o bucurie, ori să mă mâhneşti? … pentru că-ţi spui drept că mă mâhneşti vorbindu-mi astfel.

— Aşa este, coane Aiecule, daiia gândeşte şi d-ta la o mamă nenorocită, care nu şi-a văzut copilul niciodată…

— Da’ d-ta, căpitane, de ce nu te-ai gândit? D-neaei n-are decât să vie să vadă băiatul când o pofti.

— Dar eu?

— Şi d-ta. Dar dumitale ce-ţi pasă? …

— Vra să zică copilul nostru să ni-l creşti d-ta, ha

— Eu îmi cresc copilul meu.

Căpitanul Ciupagea se cam înfierbânta. Se la vorbă şi ca să nu se iuţească mai mult, începu a râde, dar cu răutate:

— Iartă-mă, coane Aiecule văd că nu prea pricepi lucrurile. Mai întâi, ca fapt, nu este adevărat că copilul e al d-tale; despre asta nimeni nu poate să te asigure mai bine decât mama lui. După aceea uiţi că, stăruind a crede că eşti tatăl copilului femeiei mele, mă iusulţi. Eu te las să te gândeşti, adăogă cu oarecare violenţă. Sărut mâna, coană Marghioliţo! şi ieşi.

În urma acestei scene, pe cât de neprevăzută pe atât de dureroasă pentru ei, cei doi fraţi rămaseră ca de piatră. Coana Marghioliţa rupse tăcerea cea dintâi:

— Bine, frăţioare, aşa să fie?

Conu Alecu se roşi măr şi neştiind unde să-şi fixeze privirea, clipea des-des, parcă ar fi suferit de ochi. El era un om cu desăvârşire fără voinţă şi poate tocmai de aceea foarte bun şi foarte milostiv. Ştia bine că copilul nu era al lui, dar la drept nici nu prea pricepea ce vrea să zică a fi un copil al cuiva. Sfios, neştiutor de o mulţime de lucruri lumeşti, cu sufletul cinstit şi fără cioturi, fusese incapabil să înşele pe fata popei, dacă n-ar fi ştiut dina-, inte ce se întâmplase cu dânsa, şi când soră-sa luase copilul în braţe şi-i zise că-i seamănă, fusese incapabil de a-i spune verde: nu se poate să-mi semene, fiindcă nu-i al meu. În umbra de îndoială, ce relaţiile lui cu fata popei de mai acum câţiva ani îi permiteau să aibă, îşi ascundea siguranţa neoaternităţii, cum îşi ascunde un struţ capul în nisip. Mai departe, când copilul se făcuse mai măricel şi-l luase cu braţele lui albe şi mititele de gât, lui i se păruse că dincolo de această mulţumire nu mai e nimic. Nimeni până atunci nu crescuse lângă el; nimeni nu-i înveselise viaţa, greoaie şi pribeagă după judecăţi; nimeni nu-i zis°se tată. Şi c’nd acest eonii se lipise de el, ca un vlăstar tânăr de haragul ce-l sprijină, ce-i mai păsa lui dacă un alt individ îşi răcorise setea vieţii, şi întâmplarea închegase din faptul aceluia zilele fiinţei pe care o înfiase el? „Copilul era al lui şi s-a isprăvit.

Cam asemenea gânduri umblau prin mintea lui conu Alecu, când băiatul intră-în casă, urcând seara ca un ied, şi veni drept la el, spre a-i inceca pe genunchi şi a-l face ca! Copilul simţea parcă cât e de drag lui tată-său, şi de aceea şi tată-său îi era lui mai drag decât toţi ceilalţi ai casei.

Printr-o înrâurire însă pe care o produc totdeauna impresiunile puternice asupra noastră, lui conu Alecu i se păru pentru prima oară că băiatul seamănă cu căpitanul Ciupagea, şi, fără voia lui, îşi întoarse ochii de la el; i se duse spre cuşca mierloiului. Copilul il apucă de pulpana surtucului strigându-l:

— Tată, tăticule… calu…

Şi cum el n-auzea, băiatul se încolătăci pe pieiorai lui şi-l pupa pe genunchi, chernindu-l mereu. Coana Marghiolita, simţind ce se petrecea în Xrateie său, se sculă şi luă băiatul în braţe.

După câteva minute, conu Alecu se întoarse spre ei: ochii îi erau plini de lacrămi. Coanei Marghioliţa i s.’ muiară şi ei genele, şi, pe când el întindea mânile să ia băiatul, ea îl săruta, udându-l cu plânsul obosiţilor săi ochi.

— Gândeam că nu mai sunt, bată-le pustia lacrămi, zise ea, punâr. D băiatul jos. Apoi, venind lângă frate-său, care sta rezemat de masă;

— Nu mai plânge, frăţioare, şi spune-mi adevărat e?

Conu Alecu dete trist din cap.

— Atunci trebuie să le dăm copilul. Dumneata ce zici?

— Da’ eu ştiu, soro? răspunse conu Alecu, ridicând din umeri.

Şi tăcură amândoi. Copilul, simţind, parcă, că se petreceau lucruri serioase împrejurul lui, se puse liniştit să se joace cu pietrele de la table.

Cei doi fraţi se mai sfătuiră şi hotărâră împreună că f*ra o nelegiuire a mai ţine copilul la dânşii.

— N-a vrut Dumnezeu cu noi… n-a vrut!

Şi când căpitanul, peste câteva zile, veni împreună cu logodnica sa la dânşii, coana Marghioliţa le spuse că pot să-şi ia copilul. Conu Alecu nu era acasă.

Şi timpul, care mereu curge, curse mai departe…

La Buhăeni casele stau acum singuratice în malul Xiâmnei, bătute iarna de vergile vântului, deşteptate primăvara de cântecul cucului, mângâiate şi încălzite toamna de blândele raze din soare, şi de-a pururi cu gârla alături. Zidite cu totul din piatră şi vechi ca pământul, lespedele lor se întrupaseră una într-aâta şi se înveliseră într-o pojghiţă mohorâtă, pânza vremii, care întindea pe de un fel de umbră a unor timpuri trecute. Lângă case, un şir de odăi de gard, tupilate şi sparte; mai în fund o yelniţă de rachiu; la spatele lor, într-altă curte, nişte Ieşi căzute. – şi apoi cele două mari grădini, în cari dudaiele şi pârloagele crescuseră mai nalte decât pomuşoara şi piersicii.

Aici trăiau, cu desăvârşire singuri, urmaşii Zăgăneştilor, afundându-se din ce în ce mai mult în adâncul liniştei munţilor. Slugile se duseseră toate; numai badea Avram mai rămăsese.

Conu Alecu ieşea acum foarte rar. De unde era lung şi slab, se făcuse şi mai lung şi mai slab. Chipu-i începuse a lua faţa pământului, măcar că toată ziua sta în soare cu eosorul în mână să cureţe piersicii de uscături: O pustie de tuse, pe care o avea demult, îl înteţise şi mai tare.

De vreun an de când plecase copilul la Râmnic cu părinţii săi, nu se mai vorbise în casă, la Buhăeni, despre dânsul, printr-un fel de înţelegere mută dintre frate şi soră. Lui conu Alecu însă îi era dor nevoie mare de băiat „Fiindcă din cauza tusei avea noaptea friguri, foarte rar dormea şi toată vremea aceea o petrecea visând sau gândindu-se la el. A doua zi însă. Când da cu ochii de lumină, îi era frică sau parcă ruşine să istorisească soră-sei gândurile de cu noaptea.

Într-o seară, po când se zbătea în pat de nesomn, i se păru că aude în odaia soră-sei de alături vorbă. Minunat, se sculă şi se duse la dânsa. Bătu la uşă, dar nu i se răspunse; vorba însă continua; bătu încă o dată, aceeaşi tăcere. Atunci intră.

Coana Marghioliţa, rezemată pe un cot, cu piept u-i uscat dezvălit mai tot, cu o păreche de ochelari cu drugi, prinşi în viţele rare ale părului, cetea România în gura mare. Când auzi uşa deschizându-se îşi întrerupse lectura, uitându-se pe deasupra ochelarilor la frate-său, care intra încet şi mirat.

— I) a’ ce, soro, n-ai adormit încă? o întrebă conu Alecu.

— Ia, mă rog, ascultă colea, coane Aiecule, dacă ai mai auzit aşa poznă. După aceea începu a ceti, rar şi cu greşeli:

Isprăvile unui măgar: „Măgarul, careie pe la noi este un dobitoc domestic, în America trăieşte în turme sălbatece, fugind de om. Nu mai demult decât în luna trecută, d. Footby, un cetăţean onorabil din ţinutul Kentuky, patria acestor măgari, a avut să susţie o luptă titanică cu un etalon încrucişat cu zebru, fost al d-lui Footby, şi pe care stăpânul său, voind a-l aduce la grajd, nu l-a mai putut prinde decât împuşcându-l, după ce măgarul muşcase pe d. Footby din diferite locuri compromiţătoare. A vis celor ce se slujesc cu asemena dobitoace.”

— Să zicem lui badea Avram să se păzească de măgar, adaose coana Marghioliţa, ca morală a celor de mai sus.

— Al nostru e bătrân, zise conu Alecu, aşezându-se pe marginea patului şi oftând.

Soiă-sa, apropiind jurnalul de lumânare, se pregătea să urmeze cu cetirea faptelor diverse:

Cum se înmulţesc caracatiţele…

— Ia mai lasă politica, soro, şi spune-mi mie ce e când visezi rândunele?

— Te doreşte cineva; zise soră-sa, voind să afle cu orice preţ cum se înmulţesc caracatiţele.

— Ascultă, coană Marghioliţo* să vezi ce-am visat: se făcea parcă o rândunică venise la noi în cerdac şi-şi făcuse cuibul lângă grinda cea mare… Ce să fie oare? …

— Ce să fie! … ia, te doreşte cineva.

— Cine să mă dorească? … zise conu Alecu dând din cap: eu n-am pe nimeni să mă dorească… Doar poate băiatul… dacă nu m-o fi uitat. După aceea, uitându-se în dosul jurnalului ce-l cetea soară-sa, adaose cu vocea înecai a de lacrămi: tare mi-e dor de băiat, coană Marghiolită.

Sosă-sa nu-i răspunse nimic. Ea părea că nu mai suferea de nimic. Atâta mai îngropase săraca şi atâta i se rupsese unul câte unul toate firele inimei, că acuma rămăsese ca un fel de gândac blând care-şi mişcă instinctele de la mâncare până la somn şi de-acolo mereu spre nesimţirea apropiată ce se găseşte sub aripa caldă a pământului.

Conu Alecu însă nu putea să-l uite. Nu iubise pe nimeni şi nu trăise pentru nimeni decât cu foi ţa iniţială pe care o primise de la mamă-sa născându-se; de la propriele sale puteri nu-şi luase nici un avânt personal: soră-sa era soră-sa; părinţii, cât trăiseră, de asemenea; băiatul însă era altceva… Băiatul îi era drag, parcă şi-ar fi sădit o mână a lui, a lui conu Alecu Zăgănescu, în pământ şi ar fi aşteptat-p să crească şi să se facă om…

Şi tocmai băiatul se dusese…

A doua zi, dimineaţa, zise lui badea Avram să puie caii la brişcă şi plecă la Râmnic.

Era o zi duioasă de toamnă, în care lumina intră până şi prin porii pământului, încălzind. Totul… Conu Alecu trase la han la Lupan şi ieşi numaidecât pe uliţă, luând drumul spre casa căpitanului Ciupagea. Oraşul era sărac dar vesel. Fiecare umbla după treaba lui cu tragere de inimă, fiindcă în anul acela se făcuseră bucate bune.

Conu Alecu fu şi el înrâurit de mulţumirea obştească şi prinse a zâmbi la gândul că-şi va videa îndată băiatul. Într-adevăr, după vreo cinci minute, ajunse la locuinţa căpitanului.

Fiind porţile deschise, curtea se putea videa toată.

În mijlocul curţii, jos, în nisip, băiatul se juca liniştit cu o cutioară de lemn, întorcând spatele către uliţă. Când îl văzu conu Alecu, îi veni să se repeadă la el să-l ia în braţe. Dar, ca să se bucure şi mai mult de această plăcere, păşi binişor pe nisipul moale, până ajunse la spatele lui, şi atunci îl auzi mormăind între dinţi primele note ale mierloiului din Marseilleza: Allons enfants de la patrie, până la pa-tri-e-e, unde, întocmai ca mierloiul o lua alături cu drumul. Atâta îi fu de milă şi de drag copilul, că, îndoind un genunchi, se plecă până la el şi-l luă în braţe, sărutându-l de mii de ori. Băiatul, apucat pe la spate fără veste, se sperie şi căută să se smulgă din braţele care-l strângeau cu atâta putere. Când se întoarse şi dete cu ochii de capul sălbatec al lui conu Alecu, se sperie şi mai tare, şi o luă la fugă spre bucătărie, plângând.

Îl uitase.

Când văzu conu Alecu că băiatul l-a uitat şi-i e frică de dânsul, simţi aşa ceva parcă ar fi avut o înecătură în piept şi o istoveală a puterilor, şi, în loc să se mai urce sus să întrebe de căpitan, o luă înapoi spre han. Cum ajunse aci, fu apucat de o tuşă straşnică şi se bolnăvi…

După ce se făcu bine, peste vreo trei zile, culese pe badea Avram din cârciumele vecine, şi o luă înapoi pe drumul Râmnei, singur şi necăjit, precum şi venise…