I.

Venise toamna, cu aerul ei de soră a unor orfani.

— Blajină, caldă şi voitoare de bine lumii. În straturile albastrei boite se cufundau dungi unghiulare de cucoare, atât de sus şi de subţiri, că păreau ca nişte desenuri arabe, incrustate într-o imensă piatră de lazuhtă. Un fel de pace în aer, senină şi făr’ de nici o adiere de vânt, înlesnea parcă din greutatea ce ne stă pe piept din chiar propriul nostru trai. Lumea umbla pe uliţe, uşoară, cu o smerenie neprefăcută, îndreptându-se spre biserica S-tul Ion.

Niciodată târgul Focşani nu văzuse atâta lume mergând să se roage. Din toate părţile soseau trăsuri, şi negustori, şi ţărani, şi săraci, fiecare cu câte o lumânărică în mână, spre a fi fată de parastasul ce se făcea celor morţi în război.

Cu cincisprezece zile înainte, se dăduse asaltul de la Griviţa, în care putnenii muriseră cu duiumul. Primăria hotărâse parastasul, şi lumea venea să se roage, care pentru zilele unui copil, care pentru ale unui frate, care pentru ale prietenilor, şi chiar cei ce nu aveau pe nimeni la război, veneau, aduşi de o putere nepricepută, mai mare şi mai poruncitoare decât a intereselor, puterea primejdiei. Simţea tot omul că zilele acelea nu se asemănau cu toate celelalte ale vieţii sale: moartea arunca pe de un fel de agheasmă cu adevărat sfântă. Toate frunţile erau deopo trivă cuprinse de gânduri. În afară de dorul fiecăruia pentru ai săi, se desprindea din toate sufletele o grijă comună, care, cu cât creştea mai mult, cu atâta se subtiliza, în unghiul înalt şi nevăzut în care se întâlneau toate aceste preocupaţii, o singură vorbă părea că leagă totul: ţara. Nimeni n-o rostea, dar întreaga suflare românească părea că o înţelege, şi, astfel înţeleasă, ea nu mai avea nimic din banalitatea şi adeseori chiar ridiculul ce o însoţeşte. Cei rămaşi acasă nu mai trăiau decât prin cei duşi peste Dunăre. Toate coardele amuţiseră şi de una singură se prindeau degetele nerăbdătoare: războiul. Se citea, se lucra, se tăia palpitând. Un fapt întâmplat era istorisit în mii de feluri. Un obuz turcesc văzut de la Focşani, lua proporţiile unei nenorociri naţionale. Un soldat căzut în asalt făcea să plângă o mulţime de lume străină lui, şi devenea numaidecât erou.

Pe drept sau pe nedrept, tot ce venea de la război era văzut întreit de mare.

Biserica era prin urmare plină de poporani. Fel de fel de oameni se înghesuiau, dând năvală unii peste alţii, spre a se apropia mai mult de perfect, lângă care stau cei doi, trei militari ce mai rămăseseră în oraş. De-abia îţi puteai trage sufletul. Atâta era înghesuiala de mare, că preotul, ieşind cu darurile, nu se putea învârti de la o uşă la alta a altarului.

Şi în această învălmăşeală se videa – lucru de mirare! – în strana din stânga, dându-se lumea cu sfială la o parte şi lăsând locul liber împrejurul a câtorva persoane, cari stau grămădite una lângă alta, parcă ar fi fost străine sau le-ar fi fost frică de cineva. Erau: câteva fete îmbrăcate în negru, o doamnă care şedea jos în strană, de asemenea în negru, şi un locotenent de artilerie, în genunchi, cu amândouă mânile şi cu capul rezemate de garda săbiei.

Nu se poate spune cât de atingători erau aceşti oameni, a căror durere părea cercuită în roata ce o făcea între dânşii, de frică parcă să nu se mai împărtăşească şi la alţii; acea femeie care îşi ridica ochii cu disperare spre colţul ce încheia catapeteazmă şi în care Iisus era zugrăvit ridicându-se la cer; ofiţerul care îşi ascundea capul în mâni spre a nu i se videa ochii plânşi; cele trei fete care îşi ştergeau lacrimile pe furiş şi se plecau spre mama lor, rugând-o încet:

— Mamă, te rugăm: nu mai plânge! … te rog, mamă.

Mai la spatele lor, un bătrân, cu gulerul cămăşii în negru. Învârtea în mână o pălăriuţă veche, tremurând din tot trupul şi încercând din când în când să zică şi el:

— Smarando, da’ nu mai plânge, bre… fi femeie…

Toţi aceşti creştini laolaltă alcătuiau familia d-lui Sterie.

Cine nu ştie în câte feluri deosebite se joacă drama vieţii prin unghiurile acestei lumi şi cum adeseori întâlneşti, în curgerea întâmplărilor, oameni, pe lângă care treci nepăsător, fără măcar să bănui eşti că cu dânşii umblă pe uliţă o lume întreagă de necazuri şi suferinţe.

Familia d-lui Sterie era una dintr-acele nenumărate adunări de suflete nevinovate, care trăiesc prin provinciele noastre, cu ruşine de oameni, teamă de Dumnezeu, credinţă în bine; care luptă cu desperare contra nea verii, năzuind totdeauna cătră o stare mai înfloritoare; care n-are alt ideal decât de a-şi putea ţine băieţii la învăţătură sau a aduna, după puteri, zestre fetelor; în sfârşit, o familie ca aceea din care am ieşit noi cu toţii, cei ce nu ne coborâm din cruciaţi sau din cavalerii de Malta.

D. Sterie avea doi băieţi şi trei fete.

Era o adevărată epopee istorisirea luptelor lui pentru a-şi putea ţine băieţii la Iaşi sau la Bucureşti ca să înveţe. Dintr-o viişoară ce o avea la Odobeşti şi alte două-trei negustorii ce mai întârtea într-un mod onorabil, el trebuia să trimită bani băieţilor, să ţie fetele în pension, să ducă toată rânduiala casei deopotrivă cu lumea, iar pentru dânsul, Dumnezeu ştie dacă avea întotdeauna palton la vreme, dacă nu mânca mai mult pe drumuri decât acasă, dacă era mai mult stăpân pe ceasurile lui de odihnă decât un cal de. Poştă. Atâta noroc avea, că băieţii ieşeau buni. Unul intrase în şcoala militară de la Iaşi, altul trecuse bacalaureatul şi intrase în cea de la Bucureşti şi când la Paşte ori la Crăciun îi videa pe’amândoi acasă, unul cu vipuşca roşie, iar cellalt cu vipuşca galbenă la haine. – unul încă copil, iar cellalt deja om, stând în jurul mesei, modeşti şi veseli. – lui îi creştea inima şi, cu glasul cam înecat de emoţiune, zicea lung:

— Ah! … dacă îr vrea Dumnezeu să trăiesc… numai până vă voi videa şi pe voi ofiţeri! …

Trăi bătrân ul până să-i vadă ofiţeri, ba trăi chiar mai mult decât atât.

Cel mare, Dumitru, era o fire de om stângace, puţin vorbăreţ, cam timid şi pentru aceasta nu tocmai potrivit cu milităria, dar foarte răbdător şi foarte bun. Celălalt era ceva mai viei, cam ştrengar chiar, învăţând tocmai atât cât să nu fie dat afară din bursă şi gândindu-se cu o voluptate nespusă la ziua în care se va face ofiţer.

Dumitru ieşise din şcoala militară printre cei dintâi şi avu astfel dreptul să-şi aleagă arma. El alegerea şi-o făcuse demult. Pompierii, fiind organizaţi ca artilerişti, dânsul se gândise cu bucurie să vie ofiţer la pompierii din Focşani, ca, cu mijlocul acesta, să nu părăsească nici arma care-i plăcea şi nici să se lase de ideea pe care o mângâia demult: de a sta la un loc cu părinţii. Astfel şi făcu.

Frate-său, care ieşi ofiţer cu vreo trei ani în urmă, stăpânit şi el de aceleaşi gânduri, ceru să fie trecut în regimentul al X-lea de dorobanţi. – astfel că, în 1877, când se declară războiul, ei erau amândoi în Focşani, unul locotenent, celălalt sublocotenent, împărţindu-şi şi unul şi altul leafa cu cei de acasă şi trăind aproape fericiţi, fără altă ambiţie decât a-şi vedea de treabă şi a aduce înlesnire familiei, care, în schimb, îi îngrijea şi-i alinta ca pe nişte feţi-frumoşi.

Ba, pentru Dumitru, începuseră ai lui, partea femeiască mai cu seamă, cu toate tuşele şi mătuşele, să se gândească cu dinadinsul la însurătoare. El mergea adesea în casa fostului prefect Costin, ale cărui două fete erau de măritat. Cea mai mare, cu firea ei dulce şi cu chipul cald şi tânăr, se părea că atrage cu deosebire pe locotenent. Părinţii ei, deşi aveau oarecari năzuinţe de boieri mari, erau foarte dispuşi a se lăsa să fie înduplecaţi de rugăciunile Stereştilor şi treaba era pe jumătatfe la cale. – când tocmai izbucni războiul.

De îndată ce ruşii trecură în Basarabia, toate proiectele şi toată liniştea acestor două familii se duse.

Cel mic dintre fraţi fu numaidecât chemat în concentrare. Mama lui, de atunci, nu mai avu un ceas liniştit.

În cele câteva luni ce urmară declarării războiului, întâmplările curseră cu o repeziciune rară pentru toată lumea. Pentru cei interesaţi însă, de se urmau ca nişte adevărate trăsnete, unele mai teribile decât altele: înfrângerea de la început. – vorbele cari se auzeau de retragerea oastei noastre spre munţi. – trecerea Dunării. – întâiele încăierări ale românilor cu turcii şi, în cele din urmă, evenimentul cel groaznic, care făcu să treacă ca un fior rece prin toate inimele: uciderea primului soldat român. -*

Când se dete asaltul Griviţei, la 30 august, sufletele la noi erau deja sus. Faţă cu fiecare om sta acum o idee, mare, albă, înfricoşată, care părea a-l aţinti şi a-l strânge în sforile sale diafane şi în veci nesfărămate: moartea. Era ceva curios şi mândru de observat, cum nivelul simţirilor se ridicase.; cum milostenia începuse să cuprindă chiar unele inimi cu totul reci şi nepăsătoare; cum glumele se făceau mai puţine şi mai cu măsură. Părea că apasă ceva pe aerul ce-l răspirăm, pe credinţele noastre, pe fericirea ce o aveam dintr-o altă cauză, Totul trăia cu o ţintă comună, şi, dacă ai fi îndrăznit să râzi mai mult sau să-ţi lungeşti prî-nzul mai peste obicei, îndată se găsea cineva care să-ţi zică:

— Noi petrecem, şi ăia colo mor! …

Şi, la această vorbă, toată lumea devenea deodată gravă sau se scula de la masă pe tăcutele.

Şi, cu toate astea, când veni ştirea de numărul şi mai cu seamă de numele morţilor, trecu ca un vânt de nenorocire prin minţile tuturor. Mai ales cei ce aveau câte, un copil sau câte o rudă peste Dunăre, tremurau de groază, numai la ideea că ar putea să-i citească numele printre al morţilor sau răniţilor.

Când sosi vestea că sublocotenentul Sterie a căzut, în primele rânduri, nu se mai pomenea despre alta în Focşani decât despre asta. Familia lui află numaidecât, fiindcă gazetele, cu acea brutalitate a cioclilor cari-şi caută hrana în moarte, dau numele militarilor ucişi fără nici o pază, ba, la trebuinţă, inventau chiar unele spre a face ziarul mai interesant.

Mama şi surorile lui erau, se-nţelege, cele mai nenorocite. De plângeau de dimineaţa până seara, căutând să se ascundă una de alta; bătrânul fu lovit parcă cu o bârnă peste suflet, căci de unde era încă tare şi putea alerga până aci, se muie deodată, ca şi cum un resort s-ar fi îupt într-însul. Fetele îl luară de mână şi-l duseră înaintea oglinzii, spre a-i potrivi gulerul negru la gât. El se lăsa să-l învârtească cum vreau de, trecându-şi din vreme în vreme o batistă mare peste frunte şi peste ochi.

Cel rămas cu desăvârşire mut de durere în faţa morţii sublocotenentului, fu fratele său.

Accastă fh e cam stângace şi cam rece după cum părea, păstra într-ii.su o comoară nesecată de bunătate şi de milă. Neputând lesne să se emoţioneze sau să reverse în afară prin lacrimi truda sufletului, durerea i se strecura până în cele mai dinlăuntru straturi ale firii.

Crescut cu frate-său din leagăn şi deosebit, prin natura lui gravă, dea celuilalt, veselă şi vioaie. – şi acum în urmă, învăţaţi a trăi amândoi, a gândi împreună, a judeca lumea şi faptele ei cu aceeaşi măsură, care era totdauna a. O’lui mare şi la care cel mic se supunea numai, luând-c adese.! în râs.

— Dumitru avea pentru frate-său o dragoste de adevărat părinte. Toate nebuniile şi istorisirile galante ale celui mic, cel mare le drămuia şi le anali.’.: / cu bunauiiea unui duhovnic. Când sublocotenentul se prea aprindea pentru vreo cântăreaţă, locotenentul îl lua numaidecât la socoteli, cu acea rară delicateţă pe care în general numai femeile o au, căutând să nu-l rănească întru nimic, dar dă; îmându-i unul câte unul toate proiectele absurde ce eifăcea. – suflând în toate iluziile lui, ca în nişte petale de flori, styânse de o mână neghibace, spre a alcătui o floare neadevărată. – mustrându-l fără răutate, povăfuindu-l fătă să sr laude sau să se dea pe dânsul drept pildă. – ştiind., ir. Stirşit, să fie un bun prieten, un părinte.

Iacă cine era şi de ce plângea acest neam de oameni, împrejurul căruia lumea din biserică se da într-o parte cu respect, Dumitru, prin moartea fratelui său, se dezlipise de lume cu o parte însemnată dintr-însul. Lacrimile şi suferinţa familiei sale începuseră a-i face rău cu tot dinadinsul. Şi ceea ce-l atingea şi mai mult era faptul că mama lui băgase de seamă lucrul acesta şi, de câte ori îl videa, căuta să-şi ascundă durerea. Îi părea şi rău şi bine în acelaşi timp. Câteodată însă judeca purtarea ei ca un fel de lipsă de considerare faţă de dânsul.

— Da’ plângi şi cu mine! … parcă-i venea să-i zică. Ce, eu n-am inimă? nu simt şi eu ca şi voi?

Ceea ce era mai ciudat însă, era faptul că începuse să se cam dezgusteze de cazarmă. Entuziasmul vremurilor trecute se dusese. Mergea la slujbă ca orice cinovnic de rând, fără să puie nici cea mai mică tragere de inimă. Cine ar mai fi recunoscut în militarul care-şi trăgea paşii cu greu după dânsul, pe tânărul artilerist de altădată, mmdru şi sigur de calea pe care se ducea? O silă nebiruită îl stăpânea 111 ceea ce trebuia să facă. Era mult mai bucuros când putea să nu facă nimic. Încotro apuca se mira de golul ce însoţea scenele cele altădată atât de populate ale vieţei. I se părea că o lumină nouă s~a ivit în creierul lui, cu ajutorul căreia videa lumea în adevărata ei valoare, goală şi indiferentă sufletului, aşa precum este.

De s-ar fi dus acasă, da peste durerea mută şi răbdătoare a mumei sale. Care-i sfâşia inima; de mergea la slujbă, întâlnea figurile pompierilor. Săi şi pe a untului; la cafenea auzea aceleaşi istorisiri din război, mărite şi falsificate şi se simţea prilejul aceleiaşi atenţii, plină de o milă revoltătoare, din partea publicului şi a prietenilor. Se gândea să ceară a fi trimis peste Dunăre. Şi f*cest lucru l-ar fi făcut fără mult entuziasm, dar cel puţin printr-însul scăpa de urâtul care-l apucase cu atâta putere la Focşani. Când însă îşi aducea aminte de mamă-sa, îi era milă numai cât se gândea că să-i spuie vorba aceasta.

Astfel trecură vreo trei săptămâni după parastasul de care se vorbeşte la începutul acestei istorisiri. Lumea plecase mai toată pe la vii şi nu mai rămăseseră în târg dt cât negustoraşii şi parte din funcţionari.

Familia d-lui Sterie, din cauza nenorocirii ce i se întâmplase, nu se duse în toamna aceea la cules.

Dumitru, într-o zi, zise să-i puie şaua pe cal şi plecă spre vii, singur.

Natura, care în nestrămutata ei indiferenţă faţă cu simţimentele noastre, rămâne totdeauna aceeaşi, se impune adeseori sufletului omenesc tocmai pentru că ea stă mai presus şi mai senină decât patimele noastre zilnice. Ce-i pasă codrului de o suferinţă! Seva harnică a pământului i se urcă în ramuri şi-l împodobeşte cu frunze, supuindu-se unei legi de armonie universală, pentru care răsunetul unei dureri singuratice nu poate fi decât un acord mai mult.

Fără să se gândească, locotenentul simţi ceva aşa parcă s-ar fi făcut dimineaţă în suflet, o dimineaţă polară, care urmează după şase luni de noapte. Se simţea furat de raza caldă a soarelui ce alerga înainte-i pe faţa. Bronzată a câmpiei, şi un oftat uşor îi umplu pieptul, Mergând, parcă se mai uşura de povara ce o ducea cu dânsul.

Mai departe drumul începu a se pierde printre ogrăzi de vii, cu garduri nalte şi copaci roditori. Prunele, îmbrumate de toamnă, trăgeau la pământ pomii; viţa se întindea coardă pe haragi, înfăţişând soarelui strugurii cei plini; pe la unele ogrăzi mai mici începuse chiar culesul, şi lumea umbla veselă şi harnică după îiubăr. Toată această privelişte, indiferentă pentru un ochi obosit, dar plăcută şi atrăgătoare pentru unul tânăr, lăsa o vie impresie asupra locotenentului.

Cum mergea astfel, la pas, zări de departe trăsura d-lui Costin, care venea spre oraş. În trăsură era numai Ana singură. Vizitiul se opri, ca după obicei când se întâlnea cu cineva, şi locotenentul veni la trăsură, după ce lăsă calul în paza unui om.

Ne întâlnim pentru întâia oară în faţă cu Ana; dar despre dânsa nu se poate spune mai nimic deosebit. Era ceea ce sunt multe femei: o fată bună, blinda, care putea să devie o mumă şi mai bună, una din acele tulpini a unui neam de oameni oneşti, căreia nici învăţătura nici bunele exemple nu-i lipseau. Avea pentru locotenent un soi de admiraţie tăcută, caldă, care-o făcea să i se umple ochii de o ceaţă neînţeleasă, şi, mai ales de când îl simţea atât de nenorocit, ea era cu totul mişcată, vorbindu-i.

Locotenentului, văzând-o, i se păru acum pentru întâiaşi dată frumoasă. Răzemat de aripa trăsurei, îi păstră mâna într-ale lui câlva timp, uitându-se în ochii ei cu înduioşarea celui nenorocit., care găseşte un prieten.

Pe nesimţite, omul acesta, atât de nepăsător de el, începea să simţă nevoie de a avea un punct în lume pe care să-şi razeme gândurile şi dorurile. De când frate-său murise, nehotărârea în sentimentele inimei lui devenise mai mare şi, acum, când se-ntâlni cu Ana, parcă s-ar fi întâlnit e u ceea ce hotăra despre dânsul: acesta era punctul de reazăm!

În convorbirea lor, ea îi spuse că, fiind la vie, n-a mai auzit demult vorbindu-se de război, dar că, trecând. Prin Odobeşti a cumpărat o Românie libera.

— Lat-o, zise ea; într-însa se zice că se va face o nouă chemare a artileriei teritoriale…

Şi-i întinse gazeta, arătându-i şi locul unde sta scris lucrul acesta. Dumitru apucă gazeta răpede şi ceti. Era exact. După ce ceti i-o-ntinse-napoi. – dar. Mişcarea cu care i-o da avea ceva din încetineala şi stângăcia Omului preocupat. Ea băgă de seamă, şi-i zise:

— Cred că ar fi drept ca dumneata să rămâi în Foc-, ‘ni… mai sunt şi alţi ofiţeri, nu?

— Ştiu şi eu, zise el cam încet.

Şi după câtva timp se despărţiră.

El, mergând în sus, gândi încă la Ana, şi, prin acea ciudată legătură de idei pe care ne-o aduce legătura de cuvinte, de la Ana, gândul îi alunecă la gazetă şi de acolo la concentrare şi la război.

A era prea de tot! E dator un om ţării sale’ sacrificii, dar nu până a muri toţi fraţii dintr-un neam. Dar iarăşi, îşi zicea el, poate să nu mor; la artilerie mor foarte puţini… ş-apoi poate nu mă concentrează pe mine…

Cu aceste gânduri ajunse la vie.

Aici lucrurile erau triste. O destrăbălare straşnică împărăţea în curtea lor, cea altădată socotită şi îngrijită. Chelarul făcea ce vrea. Vinul cules, mai mult îl turna în el şi-n rudele lui decât în poloboace. Clădăriile atârnau de coardă, dezmăţate, şi amestecate cu tot felul de struguri, îţi era mai mare jalea să vezi gospodăria întreagă, lăsată pe mâna unor zănatici.

Lui i se făcu o scârbă nespusă. De-aiba aşteptă să i se odihnească calul puţin, şi plecă înapoi.

Cum ajunse acasă, voi să se ducă numaidecât la cazarmă. N-apucă însă să între bine în odaie, că mamă-sa se înfăţişă lui, ţiind în mână o hârtie. Era galbenă şi, îmbrăcată în negru cum se afla, părea încă şi mai galbenă.

El i-o luă din mână fără să zică nimic şi o ceti. Era, ordinul de chemare: a doua zi trebuia să plece cu bateria. Aşeză tui i ia la loc şi, fără să se gândească ce face, îşi rezemă capul de mini şi, eu totul, de masă. Trecură câteva minute astfel. Când se ridică, mamă-sa era tot înaintea lui, fără să îndrăznească a zice un singur cuvânt măcar; lacrimile numai îi curgeau în două şiroaie mari, cari i se înnodau în barbă. El ieşi din odaie şi bătrâna ieşi după dânsul. În sală ea de-abia putu să îngâne această întrebare:

— Vrei să te duci şi tu, dragul mamei?

— Da ce vrei să fac? zise el cam răstit.

Tocmai atunci intra soră-sa cea mai mare.

— Să-ţi dai dimisia, răspunse ea cu siguranţă. Ce, nu ne-ajunge cât am făcut pentru ţară?

— Vorbeşti şi tu ca copiii. Se poate una ca asta? răspunse Dumitru.

— Vasăzică vrei să te duci, îl întrebă mama lui din nou… Atunci mie nu-mi mai rămâne decât să pun mânile pe piept şi să mă culc.

El, ca să scape de de, trecu în altă odaie. Soră-sa veni după dânsul.

— Crede-mă, nene, am vorbit cu toată lumea. A întrebat tata pe toţi şi i-a spus că poţi să-ţi dai dimisia, dacă vrea să vă ducă pe amândoi să muriţi. Tot oraşul e indignat şi-ţi dă dreptate. Asta nu s-a mai auzit: doi fraţi de la o casă! …

Şi se atârna fata de braţul lui. Rugându-se cu acea şiretenie dulce a copilului care se ştie iubit, *.

— A fost şi Ana pe aici, adăoga ea, ca un advocat care-şi păstrează argumentul cel mai puternic la urmă. – a fost şi a zis că trebuie să-ţi dai dimisia neapărat. Cine-a mai văzut una ca asta: doi fraţi! … Şi biata mamă, dragă nene! …

El se desfăcu de braţul ei şi voi să iasă. În poartă se întâlni piept în piept cu Costin, care, îndată ce-l văzu, îl luă de braţ şi-l întoarse înapoi. Părea că conspirau cu toţii. Acesta, intrat cu el singur în odaie, se puse să-i arate situaţia aşa cum se înfăţişa. Dacă, ferească Dumnezeu, ai fi fost omorât în război. – cine era să mai îngrijească de familia lui? Şi chiar dacă n-ar muri, credea el că mă-sa putea să trăiască, aşa slabă cum era şi purtându-i mereu grija? Şi de ce se temea el? Onoarea militară? Dar, orcui ar fi îndrăznit să-i zică o singură vorbă măcar, putea să-i răspundă, cu fruntea senină, că familia lui şi-a plătit 6irul de sânge, iar că el, personal, între onoarea militărească şi onoarea omenească, care nu-i da voie să lase pe drumuri doi bătrâni neputincioşi şi trei fete, el a ales pe cea din urmă. Rugă, stărui, făgădui Costin atât de bine şi demult, încât îi fură un da scurt şi fricos. Atunci fără a-i mai lăsa timp să se gândească, îi prezentă o hârtie pe care locotenentul îşi scrise dimisia. După aceea se urcară amândoi în trăsură şi porniră la comandantul pieţii spre a i-o da. Aci se opriră la poartă şi locotenentul se duse singur înlăuntru. Se urcă pe seară ca un hoţ care merge să omoare, tremurând şi galben. Când ajunse la uşa comandantului, i se bătea inima în piept cu atâta putere, că la un moment i se păru că nu mai are aer să respire. Voi să ridice braţul spre a bate la uşă, dar nu putu. Atunci îl apucă o frică groaznică că s-a paralizat şi o porni la fugă înapoi. Nu se opri decât tocmai la trăsura lui Costin, unde văzu că braţele tot i se mişcau.

— Ei, ai dat-o? îl întrebă acesta mulţumit.

— N-am dat-o… Mi-a fost ruşine…

— E! … ce copil eşti! Hai cu mine înapoi.

Îl apucă de braţ şi porniră amândoi pe acelaşi drum, ajungând de astă dată până la comandantul pieţei şi dându-i dimisia…

Trecuse de la acest fapt vreo lună şi jumătate.

Familia d-lui Sterie trăia oarecum liniştită. Fostul locotenent se îmbrăcase în haine civile şi petrecea foarte retras. Îngrijea de-treburile părinteşti, cari erau acum toate pe mâna lui şi, ca şi mai nainte, vorbea rar şi simplu. Costin voia să se ţie de cuvânt şi să-i dea pe Ana. El însă pretexta doliul familiei şi ruga să se lase pe mai târziu nunta. Vedea pe fată des şi părea totdeauna mulţumit c-o vede. Lumea toată se-ntâlnea cu dânsul şi-l saluta, îi vorbea fără cel mai mic semn de dispreţ, ba, din contra, cu respect. Cei de-acasă însă simţeau că e ceva în firea lui adâncă care-l roade zi cu zi. Mamă-sa mai cu seamă, care-şi avea odaia zid în zid cu a fostului locotenent, istorisea fetelor în fiecare dimineaţă că a auzit pe Mitică plimbându-se mai toată noaptea prin casă, că ei stă mai mult cu lampa aprinsă şi nu ştiu ce tot scrie, că în cutare noapte a tuşit de cu seara până dimineaţa…

De îl observau câteşipatru, şi. Fără să bage el de seamă, îl ţineau seara până pe la I sau 2 după miezul nopţii, spre a-l osteni şi a-i scurta din veghere. Într-o zi, mamă-sa, văzându-l atât de trist şi de singur în mijlocul lor, îi zise rugându-se de el:

— Doamne, mamă, de ce nu mai ieşi şi tu la cafenea; mai întâlneşti doi oameni; mai schimbi o vorbă… Ia, cât îţi pare, tot, te mai iei.

— Bine zici, zău! – adaose el. Să ies!

Era un fapt pozitiv, că nu mai avea voinţă. Făcea tot ce-i ziceau surorile sau mamă-sa, fără să discute.

Ieşi, în adevăr. Se duse la cafenea unde avea obiceiu să meargă şi mai înainte.

Aci era o grămadă de lume care istorisea şi judeca mereu cele din război. Unul, care se credea mai pehlivan, plângea soarta bieţilor soldaţi cari sufereau din pricina neroziilor administraţiei şi a vitregiei guvernului; un altul trântea zarul de table răcnind într-o limbă neînţeleasă:

— Una-patru; duşes; să nu dai dubla că m-ai mâncat fript; Jgiec-, bravo, nene Iancule! …

Un al treilea citea Războiul în gura mare, comentând fiece frază după cum îl tăia capul şi uitându-se pe deasupra ochelarilor spre a videa efectul ce-l producea.

Sterie se strecură pe lângă toţi şi se duse în odaia unde era biliardul. Aici, un ofiţer de intendanţă şi cu grefierul tribunalului jucau chegle.

Ofiţerul era unul din acei oameni, fără număr în lumea aceasta, care hămăiesc toată ziua şi verzi şi uscate, fără nici o seamă de ce spun. Cum văzu pe Sterie;

— Ehe! … bună vremea, neică! …

— Bună ziua. Îi răspunse acesta.

— Da-, bine. Nene, ne dăduşi cinstea pe ocară, bat-o Dumnezeu de treabă!

— Cum? … întrebă Sterie încruntat.

— Ei, asta-i acuma: mai faci pe afurisitul. Turcii ne omoară, şi d-ta cu dimisia în proţap la divizie. Bravo treabă! …

Primprejurul biliardului mai erau câţiva gură cască, care începură a râde cu hohot. Ofiţerul văzând că are succes urmă:

— Zi… cât era pace, treburile mergeau bine: leafa, leafă; sabia hodoronca tronca pe uliţe. – şi cât vfeni pustiul de război, la dimisie, nene Sterie! …

Fostul locotenent sta ca de stâncă. După câteva minute după ce tăcuse ofiţerul, el se mişcă din loc, rostind încet şi lung;

— Aşa-i… şi ieşi.

A doua zi când intră femeia să-i facă focul, fostul locotenent era căzut în mijlocul odăii, într-un lac de sânge.

Se împuşcase.