I.

Pe când mă aflam supleant la Hârşova, aveam un aprod la tribunal, care, nu-i vorbă, era şi aprodul persoanei mele, dar care rezuma într-însul singur, toate calităţile pe car i Allah le-a dăruit unui credincios. Era nici nalt, nici scurt, colea potrivit, cum îi şade bine turcului. Iarna ca şi vara umbla tot aşa îmbrăcat: cu un ilic vătuit peste tot; eu un bi iu lung cât turnu unei giamii şi cu o pereche de şalvari, largi ca o rochie până în dreptul genuchilor, iar d-acoiea încolo strânşi pe os.’ Era încântător lucru a-l vedea umblând treabă; printre picioarele sale, şalvarii făceau o promenadă nesfârşită, de la dreapta spre stânga şi de la stânga spre dreapta, producând un zgomot ca al suveicei printre urzeală: sfâr, sfâr, sfâr, sfâr… Mi s-a întâmplat adesea să-l văd punându-şi brâul. Îi trebuia un om care să i-l ţie de un capăt, iar el, întinzând de capătul cellalt, se răsucea toată ograda până ajungea să-l isprăvească. În cap purta un fes fără canaf, ale cărui margini erau strânse de urechi cu un şal mic. De câte ori nu am contemplat cu un fel de, melancolie, moţul fesului lui Şaachir – căci am uitat să vă. Spui că se chema Şaachir – care sta totdauna înclinat-, ca o adevărată fatalitate, spre urechea dreaptă! Câte reflecţiuni. Câte idei bizare, cită admiraţiune nu-mi insufla acest Ies, pe când stam la masă făcând instrucţia vreunei cauze, iar Şaachir ascultând pe inculpat spre a-mi tălmăci pe urmă…

Când eram la tribunal, Şaachir şedea în sală, şi, ori de câte ori venea cineva, mă pomeneam că se deschide uşa încet, prelung, fără zgomot, şi se iveşte un picior lătăreţ, cu botul întors în formă de corabie. Acest picior servea ca introducţie lui Şaachir, care intra şi el mai pe urmă, păşind pragul cu o băgare de seamă nemaipomenită. După ce isprăvea de intrat se lipea de zid şi cu mâinile la piept vorbea:

— Boierule. – cu accentu pe ultima – Hagi Iusmen Feisulah. Vrea să vă vorbească piusuntel.

— Spune-i să poftească, Şaachir.

Şi Hagi Iusmen Feisulah intra. Hagi Iusmen nu ştia o boabă româneşte. Atunci pofteam pe Hagi Iusmen pe un I scaun, eu mă pofteam pe un altu, şi puneam pe Şaachir: să-l întrebe ce doreşte. Hagiu îşi spunea păsu lui Şaachir şi Şaachir mi~l spunea mie. Trebuie să ştiţi însă, că niciodată un om nu a reuşit să fie mai pasiv pe lumea asta de. Cât aprodul meu. În răspunsurile pe cari i le dam să le tălmăcească împricinaţilor, el mă observa în vorbă, în mişcări, în expresia figurei şi tocmai astfel se schimonosea către dânşii, surâzând când surâdeam eu, râzând când râdeam j şi devenind serios când eram şi eu. Numai când mă supăram. Câteodată, îndrăznea să mai adauge de la dânsu:

— Fie, geanabetân I/ Prohoror Efendi zice cutare şi cutare lucru.

Altfel avea o inimă ca de femeie; bun, blând, şi supus, era destul de harnic pentru un turc. El îngrijea de tribunal, el îngrijea de mine, el îngrijea de un prieten al meu, doctor, care îi plătea pentru aceasta, dar care-l şi ocăra, îndestul pentru nepriceperea lui în facerea cafelii cu lapte. Este drept că şi eu-l cinsteam ca pe un prieten. Aveam pentru el o singură grijă: să-i plătesc cafelele cari le bea la cafeneaua lui Mehmet Aga, pe care Şaachir îl numea Meemeda. Câteodată aveam treabă cu dânsu şi mă duceam la Meemeda să-i dau de urmă. Trebuie să vă spui că Meemeda-şi avea cafeneaua pe marginea Dunării, cu cea mai frumoasă vedere şi cel mai frumos balcon i din Hârşova – căci era la al doilea etaj. Acolo-l găseam cu feligeanu în mână, aşezat turceşte pe o muche de bancă J, şi sorbind cu zgomot din cafea. Ochii lui rătăceau pe apele ‘j Dunării, prinşi de câte un catart. Cu care se duceau până I în zarea brumoasă ce se întinde deasupra bătrânului fluviu. Această dragoste de apă o avea din timpul tinereţelor lui; I el fusese 15 ani marinar şi oricât se va zice, nimic nu lasă; mai adânci suveniri în sufletul unui om decât viaţa de apă. Plecam adesea cu Şaachir în lungi călătorii pe Dunăre cu o lotcă rusească, el ţinând cârma – ce era mai greu – şi eu lopeţile. Adesea sfinţitu soarelui ne apuca plimbându-ne; atunci trăgeam la umbra unei stânci urieşe şi stam privind cele din urmă raze de purpură cum se înecau în linele valuri ale Dunării, aruncând pe unde un praf albastru, în care se reflectau catartele Geamurilor şi ale corăbielor ancorate la mai. De câte ori nu mă duceam la vânat cu el prin bălţile Dunării, şi câţi curcani sălbatici nu mi-au zburat pe sub nas. Lăsându-mă pentru un moment ameţit, iar pe Şaachir făcându-l să strige:

— Ah, baba-sân, te-om mai prinde noi!

Şaachir avea un frate, fost căpitan de corabie, pe care-l chema Ismail, dar căruia i se zicea prin prescurtare căpitan Smail, om foarte cinstit, avut şi bun la suflet.’ El avea o vie, jumătate de ceas departe de Hârşova, într-o poziţie frumoasă şi tu struguri delicioşi. Într-o seară ne hotărâm mai mulţi să mergem la via căpitanului. Luăm un barcagiu cu doi. Oameni şi Şaachir, şi plecăm. Un vânt lin ne mâna în susul Dunării cu o mişcare leneşă, dând luntrei noastre o legănare adormitoare. Pânza, umflată la mijloc de puterea vântului, era ţinută la capăt de un copil ca de 12 ani, care sta călare pe vârful dinapoi al luntrei, cu picioarele în apă, cintând cu un aer trist, o manea turcească. Tatăl său sta trântit pe banca catar tul ui şi, din când în14 când. Vâra un ciubuc cu moţuri de mărgele într-o pungă nenficşii de lungă, în care păstra tutunul. Noi, sau mai bine eu, ca să nu vorbesc de simţirea celorlalţi, uitam, încetu cu încetu, apa, şi mă pomeneam cu gândul cine ştie pe urid.: -, pe munţi, pe văi. În drum-de-fier, oriunde am avut vr. Simţire plăcută. Legănarea apei are acest dar deosel” t nduce în minte toate situaţiile încântătoare, toate momentele de’fork-ire pe ceri le-ai avut, în viaţă. Ea îţi în (‘i-ptează gândirea în sens poetic, îţi dispune sufletul spre înduioşare, te face mai bun, mai binevoitor.

După o jumătate de ceas de ducă, ajunserăm la via lui căoitan Smail. Şaachir sari jos din luntre şi intră în curte st i igând: M, be! nene ‘ Un câine negru, cât o oaie. Îi ieşi înainte cu părul zbârlit şi dintâi gata de harţă; găsind însă cunor. Tiqt-3 se domoli. Peste câteva minute Şaachir se întoarse cu răspunsul:

— Bucuros la miusafiri, boierule. Numai se mai aşteptike r; eei să închidă clini şi ttudânek-.

După ce-şi închise animalu şi femeile, căpitan Smail ne ieşi înainte vesel şi primitor e ilniwrum1 Efendi, bniurum. Ah! geanabetu de ic; se dă furiş. Aliah ile Allah! elinele ca şi femeile Efendi! ‘ -

Biiiuruta t – poftiţi! (ture.) (n. Ed.).

Pe atunci chestiunea proprietăţii era la ordinea zilei înDobrogea. Cei mai puternici şi cei cari se sculau mai de dimineaţă, se aşezau cu arăturile pe locurile cele mai bune. La ei, deşi nimeni nu era desăvârşit proprietar pe pământul rural, exista totuşi un fel de embatic, o specie de emphiteoză, în virtutea căreia fiecare turc era considerat ca arendaşul lui Allah, reprezentat prin guvern. Acestuia i se plătea o arendă, un victigal. Nu-i vorbă, în cazul de faţă, dacă am sta să judecăm pe reprezentat după reprezentantul său, am deznădăjdui de preasi’inţia-sa Allah, stăpânitorul cerului, al pământului şi al mărilor.

După război, venea care cum apuca şi se făcea bun stăpân pe câte un loc. Aceasta nu le venea la socoteală la mulţi dintre dânşii.

Într-o dimineaţă, mă pomenesc cu Şaachir spunându-mi că aşteaptă cadiul15 să-mi vorbească.

Îi spui să-l poftească.

Puţin după aceea se deschide uşa şi văd o duzină de oameni intrând unii în ciorapi, alţii în meşi, alţii desculţi, şi făcând la temenele până la pământ. În urma lor, douăsprezece perechi de pantofi, la linie, rămâneau la uşă de pază. Cadiul era un bătrân ca de vro 70 de ani, înalt şi zdravăn ca un” catart. Un singur lucru nu prea păstra din tinereţe: dintâi. De aceea bărbia i se cam apropiase de nas. Purta pe cap un turban alb cum e zăpada, sub care vârful urechilor erau ascunse cu multă îngrijire. Pe când vorbea, eu treceam în inspecţie duzina de mosafiri înşiraţi pe scaune şi făceam pentru prima oară observaţia că nasurile turceşti sunt toate de o dimensiune destul de considerabilă. Se zice că nasurile mari implică înţelepciune. La turci aceasta se adevereşte. În cele din urmă, târâş grăpiş, ne înţeleserăm cu cadiul. El se ridică făcând o nouă temenea şi după el ceilalţi unsprăzece făcură tot astfel. La uşă urmă o mică încurcătură: mulţi dintre mosafirii mei aveau pantofii la fel. În graba lor de a ieşi „se întâmpla câte unu să-şi vâre piciorul drept, în pantoful său, iar pe celalalt în pantoful vecinului. Atunci, spre a nu face supărare, se coborau în uliţă şi se descălţaţi din nou spre a-şi împerechea încălţămintei e.

Eram în cele din urmă zile de toamnă. Serile erau calde. În baia pe care o formează stâncile Hârşovei, înaintate în Dunăre, se opreau să petreacă nopţile, bărci venite de la Cernavoda şi de la Varna1. Seara, când cele din urmă raze ale soarelui ajung aproape paralel cu suprafaţa apei, se produc nişte fenomene optice pe cursul Dunării de un farmec surprinzător. Umbrele malurilor se întind în apă până aproape de jumătatea ei. Vârfurile lor întunecoase par a se pierde, în cealaltă jumătate luminată, printr-o tranziţie de culoare, care. Nefiind nici întunericul umbrei, nici lumina argintie a celor din urmă raze, iau nişte nuanţe albastre pline de poezie. De sunt prelungite încă şi mai mult de umbra micelor catarte ale bărcilor de pe mai. Adesea mă pomeneam făcând versuri: „Sub stânca cea-naltă, la umbră de soare Fatmi vine seara să cate răcoare, Iar albele-i braţe, în apa cea caldă.

Ca două flori albe de nufăr se scaldă.‘1

Pe nisipul de pe marginea apei, cald de razele zilei, ni-am plimbat adesea, cuprins de acea măreţie dumnezeiască. Ce vine în unele ceasuri de seară să învăluie lumea ea într-o pânză misterioasă. De câte ori n-am tresărit surprins de bătaia vreunui peşte sau de zborul vreunei pasări de noapte, care ieşea din crăpăturile stâncei spre a se pierde prin stufişul ce abia se mai zărea pe cellalt mai. De câte ori n-am fost cuprins de dorul de a-mi putea explica mai pe larg şi mai complet, acest problem al întocmirei lumei, al acestei lumi atât de poetice şi de calde, în atmosfera căreia mă simţeam mai bun. Mai entuziast, mai gata la acte mari decât orunde. O… Doamne, omul e o fiinţă atât de curioasă. Ineât, când ar ajunge să cunoască cauzele producătoare ale atâtor fenomene, a atâtor admirabile lucrări ce mtâlneşte în drumul său, şi să se convingă pe deplin că Ho sunt rezultantele unor întâmplări, iar nu a unor de mai n. Linte întocmiri, trase de o mână cerească, i-ar părea rău.

În cele din urmă iluzii de lumină ce mai rămâneau, vedeam câte o femeie învăluită în pânza tradiţională a turcoaicelor, strecurându-se pe sub mai până la apă, spre a-şi timp’ca găleţile ce le aducea cu sine. Viaţa pe malurile apelor mari are nişte trăsuri cu totul particulare şieşi şi ea nu poate fi înţeleasă, cu orcâte explicaţiuni, decât de cei ce au cunoscut-o.

A doua zi de dimineaţă, aud uşa desebizându-se cu multa discreţie. Vizitatorul acesta părea a fi obişnuit cu casa mea. De aceea, fără nici o vorbă, intră frumos şi se aşeză pe vine în faţa sobei. Aici, după ce-şi prăji puţin mlinele la foc îşi aprinse ciubucu şi aşteptă să-l întreb ce vrea. Era bărbierul. Stând cu ciubucui în gură, el se uita la o mică litografie, după Hans Makart, reprezentând pe Romeo la balconul Julietei. Îmbrăţişarea acestor doi fericiţi muritori îl punea totdauna pe gânduri, şi acest al doilea Figaro cu turban, părea a mormăi ca şi confratele său: „O, femme! femme! femme! creaiure faible et decevante! … nul animal cree ne peut manquer a son instinct: le tien est-il doric de tromper?” El, or’ de câte ori mă găsea scriind, se strecura uşor pe lângă zid, până la sobă, şi nu zicea nici pis până nu-i rugam să-şi deie ştiinţa pe faţă. Atunci îşi scotea bărbieria din brâu, lua un ibric din bucătăria ce o aveam improvizată alături, şi punea apă la încălzit. După câteva minute îl vedeam, cu ciubucu vârât în coada ibricului luând un scaun şi aşezându-l în mijlocul casei cu un „buiurum Efendi’ plin de hotărâre.

Iată-mă dar făcând din Şaachir rezămătoare scaunului meu şi rămas în milostenia bărbierului, care, lacom de a mă da gata cât mai golaş, îşi. Pregătea cimbrista spre a-mi smulge firele de păr ce se iveau pe ici pe colo în urma briciului. După ce-l rugai să mă scutească de această operaţie, îmi simţii ceafa udă d clăbuc şi văzui pe bărbier gătindu-se să-mi puie la cale o parte din părul de la spate. II convinsei, în sfârşit, că la noi nu e la modă această prigonire contra perilor capului, şi mă lăsă în pace. El îşi adună bărbieria; şi-o puse din nou în brâu; făcu o temenea adâncă şi se strecură precum şi intrase, fără a fi simţit.

La vremea mâncării eram strânşi cu toţii, slujbaşi şi mai mari şi mai mici, la un aşa-zis birt, al cărui stăpân, pe care-l cunoaştem sub denumirea generală de kirie, fusese conductor de tren şi care învăţa l’ari d’etre gr and cuisânier pe spinarea noastră. Adevărul e însă că bucătarul de fapt era un turc răguşit, numit Maamuda, foarte bun om, dar foarte prost bucătar, lucru care, din punct de vedere umanitar ne mulţumea mult, dar din punct de vedere gastric ne lăsa adesea să simţim lipsa unei spiţării bine aprovizionată.

În zilele mai ales când nu se tăia carne de vacă, eram siliţi să mâncăm un fel de sarmale dulci de carne de oaie, sau friktura, or cotolete, cum le zicea kirie, cari păreau a fi gătite în arca lui tata Noe. – sau câte un cocoş fiert, despre care nu ne-am fi mirat deloc, dacă ar fi sărit din oală, ca cocoşul lui Hristos, să cânte, atât de tare şi de nejumulit era. Bietul turc făcea ce putea, şi noi mâncăm cum da Dumnezeu, sau adesea nu mâncam deloc.

După masă se deschidea discuţia generală. Politică, literatură, arte, ştiinţe. – nimic nu era lăsat în aceste reviste zilnice ce se făceau împrejurul mesei lui kirie. Fiecare vorbea fără temere de-a fi privit ca alb sau ca roşu. Doctorul era abonat la Republique Frangaise: şeful telegrafului, la Revue des deux mondes16. Directorul şcoalei de băieţi, la România liberă17. Administratorul la un alt jurnal etc. Unul era republican, altul conservator; altul liberal; altul ultraliberal, şi toţi îşi respectau convingerile. Lor.

Am auzit mai târziu că doctoru a fost depărtat din funcţia sa sub bănuiala că ar fi fost nihilist. Aceasta m-a zdruncinat puţin în credinţa ce păstram despre respectul reciproc al acestor domni. Niciodată însă o mai flagrantă infamie n-a fost pusă în socoteala cuiva cu o mai rea intenţie decât aceasta. E drept că bătrânul medic era, ca toţi polonejii expatriaţi, un bărbat instruit şi foarte inteligent; dar de la a fi instruit şi inteligent până la a fi un vulgar agitator e departe. Toate acestea sunt mizeriele coteriilor şi nu mă voi ocupa de de.

Mirarea mea a fost cu vârf, când am avut plăcerea să fiu prezentat unei femei, de o rară distincţiune, care cunoştea, ea singură, mai multă literatură, decât tot restul llârşovei. Îi voi tăcea numele, de frică să nu fiu indiscret. Totodată cu această cunoştinţă-mi era dat să văd un piano şi să ascult divina inspiraţie a lui Chopin, Fantaisic-Impromptu.

În această parte a Ţării Româneşti, în care ţi se pare că trăieşti ca în Indoehina; în care iernele, aducând îngheţul Dunării, nu mai aduc gazetele şi noutăţile din restul ţării, decât o dată pe săptămână; în care românii funcţionari se cred adesea aruncaţi ca într-un exil; în care nu întâlneşti decât figurile grave ale mahometanilor, sau mutrele respingătoare ale unor bulgari nărăviţi; în această veche ţară a geţilor, pe malurile acestui bătrân Istru, pe cari elegantul şi nenorocitul Ovidiu s-a stins strigând „O, Roma! Roma!”; în această provincie română pe care iarna o schimbă într-un adevărat pustiu. – să ai fericirea de-a da cu nasul de un piano, şi încă mai mult: să poţi asculta acel Largo din Impromptu, în notele căruia sufletul însuşi al muzicantului pare că a trecut, dându-le viaţă şi prin aceasta chiar nemurire. – să ţi se întâmple aceasta, este în adevăr o favoare a sorţii. Muzica a avut totdauna darul de-a mă mişca într-un mod excepţional, şi de aceea mi-a rămas atât de bine întipărită în minte această particularitate…