Blaue-Donau Gretchen

Adevăratul nume al fetei generalului Schonenmann von Offembach, mare maestru de ceremonii la Curtea Austriei, nu era Gretchen. Ea se numea astfel, fiindcă astfel credea tatăl său că trebuie să se numească orce fată frumoasă ca dânsa.

Castelul Offembach se vede la o depărtare de cinci kilometri de Presburg, aşezat pe vârful unui deal. Pare a, fi rămas după timpul Mariei Theresii şi, pe dinafară, seamănă cu un sfanţ. Nemţesc, atât sunt de bine lăsate urmele fiecărui om, prin a cărui mână a trecut şi atât de bine reiese câracterul timpului în care a fost construit. Timpul este pictorul cel mai capriţios: el se zugrăveşte pe sine însuşi cu cele mai exacte colori, lăsând pe figurile antice urmele penelului său.

La Presburg, camera frumoasei Gretchen avea ferestrele sale ogivale pe o coastă cu vii.

Panta aceasta se prelungeşte, veselă şi verde, până se pierde cu totul într-o vale surdă, acoperită pe margini cu păduri de aluni şi de nuci. La intrarea într-însa, crăngile de aluni şi de lăuruscă, cari nu lasă razele luminei să pătrundă înăuntru decât când soarele e la miezul zilei, formează o lume întreagă de plante, de păsărele, de frunze, de gândaci, amestecaţi şi fericiţi unii prin alţii şi niciodată turburaţi de pasul vreunui nevrednic om, venit spre a le supăra liniştea. Moş Johann Taschtuch umblă aşa de încet pe vale şi lumea cea din pădure e atât de deprinsă cu dânsul încât, când moşul sforăie din când în când în nemărginita sa basma, nimeni nu-l aude. Aceasta e şi drept: sunt cincisprezece ani de când bate aceleaşi cărări, îmbrăcat în aceeaşi haină, cu aceiaşi nasturi şi aceleaşi petice. Nu-i vorba, are şi el o haină nouă şi ciorapi albaştri, curaţi, pentru curte, dar pasările îl văd foarte rar îmbrăcat aşa de galant şi de aceea şi de rar fug de dânsul.

O singură fiinţă mai este îngăduită în pădurea din vale, dar aceasta mai că se poate trece în număru florilor sau al pasărilor.

Se duce pe iarba moale Gretchen, privind în umbra deasă a frunzelor nu ştiu ce; trist se vede, căci ea se opreşte câteodată închizând ochii şi oftând; dulce, căci ea pleacă iarăşi după ce a oftat, şi plin de un farmec nevăzut, căci, sub umbra deasă, nu e alt farmec decât al frunzelor şi al florilor. Ea, mergând astfel, ajunge sub nucul cel mare din fundul văii unde se află o frumoasă canapea de iarbă, întocmită de bătrânul păzitor. Aici se aşază rezemându-se de trunchiul copacului, şi, cu umbrela pe genunchi, priveşte într-o mută contemplaţie vârful botinelor sale, cari se zăresc de sub marginea rochiei. În nuc se opreşte câte un sturz auriu, şi, din când în când, fluieră vesel şi nepăsător; la rari intervale cad frunze din crengile uscate cu o fâşietură dureroasă, care răsună adânc, până în sufletul celui ce le aude. Gretchen tace.

Gretchen poartă pe cap o pălărie mare, alba, încongiurată de un văl nemărginit care-i atârnă pe spate. E brună. Ochii numai îi sunt albaştri. Irisul pluteşte totdauna într-o vapoare violetă, ceea ce îi dă un aer de o candoare îngerească. A dus-o tatăl său să vadă portretul Giocondei de la Luvru cu care crede el că seamănă; în aceasta însă se înşeală: Monna Lisa are gura mare şi buzele subţiri. La gură seamănă mai mult cu Venusa de Millo. În total, se poate zice că are o figură obicinuită, însă niciodată un suflet mai curat nu s-a oglindit, cu mai multă expresie, într-o faţă mai senină. Tatăl său, vorbind despre ochii ei, zice că sunt rupţi din cer.

Pe când Gretchen, înecată în privirea sa, se joacă cu capătul Vălului alb, în sălbatica vale, pasările fug speriate de atâtea glasuri străine şi atâtea figuri necunoscute.

Toate familiele dimprejur vin, cu Johann. Strauss:18, să viziteze, pentru a doua sau a treia oară, via generalului von Offembach, şi cu toţii, plecaţi de la castel, cobor pe urmele sălbaticei Gretchen.

Gretchen îşi scoate pălăria din cap. Văzând în mâna unui lacheu vioara lui Strauss, deschide cutia încet şi ia vioara prezentând-o artistului. Strauss, cu multă bunătate, atinge câteva note zburătoare, şi, rupându-i-se o coardă, aşază instrumentul la loc.

— Cântă, te rog. Îi zice Gretchen.

Artistul, fără a mai rosti un cuvânt, ia din nou vioara şi, strângându-şi puţin arcuşul, pronunţă încet:

— Pensees de Weber 2.

Atunci încep a trece prin aer fiorele acestui cântec, atât de dumnezeiesc, care face să înţeleagă şi pe cei ce nu aud, cită armonie, cită viaţă, cât geniu trăieşte în aceste ultime dar sublime note ale unui creier, care, în loc de a cugeta, cânta.

— Ştii, domnule Strauss. – zise contele Walewski – că pe un poet numai un poet îl poate traduce?

— Ceea ce înseamnă că pe un Weber numaj un Strauss îl poate înţelege.

— Mă iertaţi, domnilor, zise Strauss. Noi, muzicanţii, suntem nişte mori de vânt, cari ne învârtim după cum vine curentul. Este adevărat că sunt unele mori cari se învârtesc mai repede decât altele, la acelaşi vânt; cauza e însă că meşterul lor a fost mai meşter decât a celorlalte.

— Şi nu suntem oare toţi creaturi ale aceluiaşi Dumnezeu? întrebă generalul Offembach.

‘ Eroul nuvelei aste al doilea din familia de compozitori purtând acest nume; Johann Strauss fiul (1825-1899), rămâne cel mai vestit dintre top – este autorul nemuritoarelor valsuri Dunărea albastră şi Sânge vienez (n. Ed.).

3 Cari Maria von Weber (1786-1826), unul dintre cel mai mari compozitori germani (n. Ed.).

— Ba da, da. Dar lemnul din care e făcută o moară nu seamănă cu lemnul din care e făcută cealaltă.

— Ceea ce înseamnă că Johann Strauss, orcât ar lucra cu această scripcă învechită, nu va ajunge niciodată să scrie un început de gândiri ca acelea pe cari le-aţi ascultat. Da! domnilor, orcât aş face, orcât m-aş munci, orcit aş scrie, tot un biet şef de orchestră o să rămâi. D-voastră nu înţelegeţi cât de grozav e a-şi câştiga cineva pânea purtându-şi vioara pe la mesele bogaţilor; trebuind să cânte pe la nunţile fericiţilor, când inima moare în pieptul lui; fiind silit a executa un vals când ţi se pare că îţi trec prin cap motivele unei sonate care poate te-ar face celebru! … A, domnilor, îmi veţi spune că eu nu sunt şeful unei bande de lăutari; că prea sunt rece în relaţiunile mele cu lumea; că prea îmi place mult absintul. Prea bine. Dar sunt oare mai puţin scripcar, pus la ordinele d-voastră să vă ci’nt o bucată pasionată când mie îmi vine să casc, sau să vă fac orchestraţia Figaro din Barbiero, când mie inii vine să plâng? Au nu am dreptul să fiu rece cu lumea, care mă ascultă fără să mă înţeleagă? Au nu mi se cuvine să-mi caut mărirea cel puţin în visele absintului? Răspundeţi, domnilor! răspundeţi! A… tăceţi cu toţii? Vedeţi bine ‘că am dreptate. Atunci ajunge cu atâta înjosire, ajunge!

Şi vorbind astfel îşi apucă vioara de gât şi o zvârli cât putu de departe. Vioara căzu pe iarbă moale şi înaltă fără să se spargă.

Toţi priveau în tăcere această vie scenă, unii cugetând la mizeria vieţii de artist, alţii începând să se indigneze de atâta îndrăzneală din partea unui sinrplu virtuoz, alţii iar, dorind să se sfinţească cu această comedie – cum o numeau ei – când Walewski, adresându-se către Strauss, zise:

— Maestre, permite-mi o indiscreţie; ai iubit vreodată?

La aceste cuvinte Strauss îşi ridică capul cu mândrie:

— Pentru ce această întrebare? zise el. Au d-voastră credevi ea. Spre a deveni cineva om mare trebuie numaidecât să iubească? Vă înşelaţi, domnilor!

— Strauss, îi zise prietenul şi protectorul său Walewski, Weber a iubit.

— Se poate; dar Michel Angelo nu a iubit niciodată; sau a iubit la bătrâneţe când nu mai era decât Buonarotti Florentinul, când artistul murise, când nu rămăsese în~ tr-insul decât omul pigmeu, păcătos, vulgar, astfel precum este fiecare om. Şi apoi, domnilor…‘chiar dacă ar voi să iubească cineva, unde mai trăieşte astăzi o Victoria Collona?

Toţi tăceau. Walewski se întoarse cu puţină ironie către doamnele vieneze, şi se aşeză pe o bancă de bambus zâmbind.

Începură iarăşi apropourile, cuvintele galante, frazele di spirit şi nimeni nu mai băgă în seamă umoarea lui Strauss.

Gretchen, pe când toţi ceilalţi vorbeau, ridicase vioara de pe iarbă şi se uita la ea cu respectul cu care ar privi cineva o cruce. După aceea o duse lui Strauss:

— E păcat să se strice când cântă aşa de frumos. Weber nu ar permite-o. Mai cântă. D-le Strauss.

… Natural, gândea el, aceşti oameni m-au plătit să le cânt şi deci trebuie să cânt.”

Apoi. Luând vioara cu oarecare bruscheţe din mânile ei, începu a cânta romanţa lui Koncki: Adio Poloniei.

Strauss cintând era în adevăr frumos. Fruntea sa mare strălucea de geniu şi părea înconjurată de aureola gloriei. El avea obiceiu. Când era mult impresionat, să închidă ochii pe jumătate şi să-şi plece capul de tot pe vioară. Atunci să fi ascultat cum un instrument de lemn şi de coarde ştia să vorbească acelei nefericite Polonii cu vorbe de foc, cu accente de pasiune dureroasă, cu strigăte sfâşietoare de veci nică despărţire.

Un tânăr ungur găsi că nu e nemerit a reaminti unor austriaci durerea unui polonez despărţindu-se de ţara sa. Gretchen auzi aceste cuvinte. Drept orce răspuns, ea se duse şi, luând pe Strauss de mână. Îi mulţumi cu atâta graţie şi atâta bunătate, încât îl făcu să uile că era plătit să cânte.

Strauss strângea pentru prima oară, în mâna lui, mare şi bărbătească, mâna de o albele aristocratică a unei femei frumoase. Aceasta îl mulţumi mult: se simţea mişcat de’ altceva decât de muzică, şi el, cel care nu se impresiona sub privirile curioase a cinci mii de pretenţioşi, era atât de mişcat, încât nu ştiu ce să răspunză.

Această comedie se sfârşi, şi Strauss, împreună cu contele Walewski, plecă la Viena.

Când trenul se depărtă de Presburg, lui Strauss i se părea că a lăsat ceva în urmă.

— Domnule conte, vioara mea a rămas la Presburg.

— Nu, Strauss, e în mâna oamenilor mei. Poate că ai uitat altceva, zise el zâmbind.

— Nu…