FURFANTO
Cine a trecut prin Târgovişte, şi nu s-a oprit 2a „Hotel Patria”? Cine s-a oprit la „Hotel Patria11, şi n-a cunoscut pe „domnu Mitu?” În fine, cine a cunoscut pe domnu Mitu şi l-a uitat?
Probabil, nimeni.
Domnu Mitu trăia din străbunii săi la „Hotel Patria”, fără să ştie ce nume de „familie” avea, decât „d-nu Mitu de la „Hotel Patria”„. Nevoia unui nume patronimic n-o simţise niciodată. Câtă vreme „Hotelul Patria1’ era pe temeliile sale, ce să mai umble omul după nume!
— Mă rog, pardon, avem onoare cu d-nu Mitu? …
— De la „Hotel Patria”…
— Stă scris pe cartea domniei-voastre de alegător
— Da’ vezi bine: d-nu Mitu… Et ecetera, et ecetera.
Îl plictisea pe om să-l tot descoasă lumea asupra numelui. De aceea, când împrejurările solemne ale vieţii îl sileau să-şi sptmă singur numele, adoptase această prescurtare latinească: et ecetera, et ecetera. Cine ştie prin ce taine etimologice schimonosise d-nu Mitu pe răbdătorul et coetera şi îl făcuse et ecetera! …
Dar altminteri ce om cumsecade! …
Pururi slinos, cu o cămaşă al cărui guler era o poemă de boţituri, cu legătura la ceafă. – izbutea totuşi să aibă un aer aproape serios, când vorbea cu clienţii săi din Restaurant, şi, desigur, prea serios, când da câte o raită pe la tejgheaua din cârciumă. Căci, din nenorocire, „Hotel Patria” se sfârşea la colţ printr-o cârciumă…
Nu puţin sânge rău îi făcea lui d-nu Mitu blestemata asta de cârciumă, în care chiolhanurile se ţineau lanţ. Da’ ce să-i faci? Parcă era vina lui dacă cele două pogoane de la Mănăstirea Dealului dau rod prea mult?
Adesea vorbea cu. Coana Tinca, nevastă-sa!
— Ei, ce să-i faci vinului, soro? … Parcă eu nu ştiu ce se cuvine unui otel? … Ici Restaurant, unde-ţi vine tribunalul, şi dincolo cârciumă, de se-mbată lumea… Nu merge. Da? ce-i faci vinului?
Şi unde arunca ochii, de la dreapta spre stânga, d-nu Mitu, şi rămânea cu gâtul dezgărdinat din guler spre coana Tinca, de simţeai bine că a răpus-o din argumente:
— Da’ de-or mai veni şi alegerile?
— E vai de noi.
— Unde pui pe Chica?
— În odaia lui.
— În care odaie? Odaia lui n-ai dat-o fetei, ca să nu mai audă zgomotul din cârciumă?
— Bine zici. În odaia lui conu Pană Ollănescu. Pe conu Pană în odaia lui conu Tachi Gianni; pe conu Tachi în odaia lui Brătianu…
— Ei, şi pe conu Brătianu? …
— Bine zici… Ba nici de fel: pe Brătianu în odaia lui conu Iancu’Ciuflea.
— Ei, şi pe conu Iancu? …
— Asta-i rău.
Şi rămânea pe gânduri. Apoi se-ntorcea deodată spre nevastă-sa:
— Să ştii că dau afară pe talian!
Nevastă-sa clătina din cap. El se uita ţintă la dânsa:
— Tinco! vorba mea e vorbă.
Coana Tinca părea cam sceptică:
— Iar te legi de om. Dacă nu vrei să-l ţii, închide cârciuma… Şi nici un rău n-ai face, şi pentru fata aia…
D-nu Mitu se supăra:
— Uite, dom’le, capul de muiere! … Ce să fac vinului, mă femeie? … Că boierii vin la 4 ani o dată, când sunt alegeri, iar noi culegem via în toţi anii. Furfanţo să trăiască! et ecetera. Et ecetera.
Coana Tinca începea a râde, Furfanţo acesta era o halima întreagă.
Mai prin luna lui mai, se pripăşise un italian, al cărui nume creştinesc părea a fi fost Alfonso Fortunato.
Fortunato şi nu prea.
Meşteşugul lui era de a ascuţi cuţite. De unde o fi fost, Dumnezeu ştia. D-nu Mitu zicea că-i cunoaşte genealogia numai de la Titu încoace:
— Pân’ la Titu, a venit, cu trenu: de la Titu la Târgovişte, cu picioarele., Asta era, pentru domnia-sa, genealogie.
Alfonso Fortunato părea de altfel om cumsecade.
— Când nu era beat. Ieşea cu cărucioara lui de la 5 dimineaţa şi se ducea drept la Ialomiţa. Aci se scălda în fugă, apoi o pornea prin oraş, strigând cât îi lua gura: „Arrotino coltellinaro”47. Lumea, de pe vorbe nu prea-l înţelegea; dar îl înţelegea după cărucior.
Cu pălăria calabreză pe o ureche, cu mustăţile ştrengăreşti, cu mânicele răsfrânte la deal şi carâmbii ciobotelor la vale. – era bărbat în toată puterea. Pe când da cuţitele la tocilă, stau fetele din casă lângă el cu plăcere. El lucra repede şi bine:
— Pronto48, drăguţă.
— Ia mai stai, domnule, că am şi nişte foarfeci.
— Muine, drăguţă.
Şi o pornea înainte: „Arrotino coltellinaro”.
Când ajungea soarele la nămiez, iar se întorcea la Ialomiţa, iar se scălda, apoi îşi aduna o mână de susai şi o pornea spre han. Aci îşi ducea căruciorul în şopron, scotea din lădiţă un căuş de lemn, îşi lua susaiul şi intra în cârciumă să mănânce. Curăţa salata, o arunca în căuş, turna peste dânsa o solniţă de sare şi o alta de piper, apoi un pahar de untdelemn; cerea o pâine proaspătă şi un clondir de vin, şi dă Doamne bine. După ce mânca, se culca şi dormea până spre seară.
Seara era cheful cel mare. Cânta, bată-l vina lui de liftă, de aduna lumea pe sub ferestre. Când era jalnic, se oprea coana Tinca din cusut, oftând din fundul plămânilor:
— Ptiu, bată-te potca de om!
— Operă goală, Tinco, zicea d-nu Mitu.
— Operă! Că dumneata ai auzit cum cântă la operă! …
— Zău, Tinco: Traviata, Lausie et ecetera et ecetera.
Şi se prăpădea de râs d-nu Mitu.
— Dapoi să-l auzi când face ca la orfestră! …
În adevăr, când făcea ca la orfestră, era comedie goală. Avea un ciob de chitară, cu care ţinea hangul năzdrăvăniilor ce scotea din gâtlej: gâlgâia ca trombonul, picura ca flautul, fluiera ca picolina. Bombarda ca toba, sfârşjnd fiecare frază cu câte un „zum-zum” de bâlci.
— Bravo ai noştri! striga d-nu Mitu din curte.
Într-o sâmbătă seara, pe când bătrânul încheia socotelile săptămânei, în restaurant, se deschise uşa ce da spre curte şi intră la el italianul.
— Con permesso?
Dnu Mitu, care ştia vreo patru boabe ruseşti, vreo trei turceşti şi tot atâtea greceşti, credea că ştie şi italieneşte, „că doar seamănă aidoma cu româneasca noastră‘1:
— Da’ cum nu: chiar vi prego…
Italianul, cam jenat, rămăsese în picioare, cu pălăria în mână şi ochii în pământ:
— D-nu Mito, me rog de iertare, io doreşti due parole spune la d-nu Mito.
— Da’ cum nu, frate… luz surmeghe. Eimeta italoi… Prego…
Italianul se uita acum lung la bătrân. Puţinul ce-l ştia el româneşte i se părea şi mai puţin, faţă cu pozna asta de limbă a hangiului.
— D-nu Mito, mi raccomando…
— Da’ ce să te mai’ recomanzi, neiculiţă, doar ne cunoaştem! …
Italianul luă un scaun şi şezu:
— Mi raccomando a lei… Io me simt che me prinde o boia…
D-nu Mitu se uită pe deasupra ochelarilor.
— Da’ de ce suferi, rogu-te? …
— Io nu suferi de nimico, ma mi apuca hachitza.
— Ce face?
Probabil deformare de la Lakme (n. Ed.).
— Mi apuca aiţi la gutlez, se mi strindze, se mi strindze, che divento matto, per Bacco! … I
D-nu Mitu se sculase în picioare, cătând spre uşe.
— Să trimetem la doctor…
— Ma che 2 doctoru, frate! … Eu vream să vorbim amendoi; me prinde hachitza de la beţie…
— Li, bată-te de om! zise d-nu Mitu, revenindu-şi în fire.
— Iar bine că ţi-e boala cu leac…
Italianul zâmbea şi el, dar cam fără curaj:
— D-nu Mito, amu due, trei per alo… mi raccomando a lei…
Şi zicând astfel, scoase o pungă de pânză, plină cu argint, şi o întinse hangiului.
— Ce să fac cu ea, dragă Furfanţo?
— Să le pastredzi. A ma 3, d-nu Mito, sa nu me dai un franco, ăomani51, quando mi viene la hachitza…
— Las’ pe mine.
— Se las se mi bevo il guadambio di giornaia52.
— Pechi, pechi.
Nu prea înţelegea d-nu Mitu vorbele din urmă, şi de aceea răspunse pe limbă străină. Atâta ştia că Furfanţo îi dase punga cu bani.
Se duse sus la nevastă-sa:
— Tinco, nu ştii una nouă… Mâine l-apucă hachiţele pe Furfanţo.
Coana Tinca era dusă pe gânduri, tot cusând. Se uită la el lung.
— Ce, nu ţi-e bine, omule?
— Pre legea mea, Tinco. Şi eu bănuiesc că l-a apucat de astă-seară: se tot recomandează la mine, parcă nu l-aş cunoaşte.
— Caută-ţi de treabă. Cine ştie ce-o fi zicând el…
— Ei, asta-i! Parcă eu nu înţeleg talieneşte! „Mi recomandezo, mi recomandezo”. Eu zic: „Pechi, frate, că ne cunoaştem”. Iar el, ca haiducii: „Alei, alei!”
Coana Tinca n-avea chef de vorbă. D-nu Mitu rămase cam încurcat cu punga italianului în buzunar. Se mai învârti primprejuru. I nevestei, fără succes la glume, iar în cele din urmă se duse să se culce.
A doua zi, duminică, fu zi mare la „Hotel Patria”.
Pe la vremea nămiezului, italianul se întoarse de la gârlă, ca întotdeauna, vesel şi hazliu, cu susaiul în căuş, şi intră în cârciumă cântând o blestemăţie de cântec, în care refrenul” era o codcodăceală sălbatecă, de gândeai că toate găinile universului s-au ouat în hanul d-lui Mitu. În cârciumă se aflau trei bieţi ţigani, hămesiţi, ca vai de ei, cu vioarele pe sub anteriu: banda lui Hagiu!
Italianul porunci ţuică (din care mai băuse pe drum):
— Caro Ionic, se mai dai ciuica, la mine şi la dimnealor, che sunt bravi artişti, zise arătând spre ţigani.
Apoi îşi aruncă pălăria tocmai în păretele celălalt, drept în cui, şi ceru să vie d-nu Mitu la faţa locului. Hangiul sosi, pe când italianul ciocnea cu ţiganii. Furfanţo era deja teriachiu bine.
— Caro Ionic, un ciuica per il padron Mito.
— Să trăieşti, coane talianule! zise ţiganul, dând sticluţa peste cap.
— Evviva!! urlă italianul, gâlgâind ţuica. Caro padron Mito, ecco qua… I
Şi scoase din buzunarele bluzei sale un pumn de gologani şi de dupci, pe care-i socoti şi-i dete lui d-nu Mitu:
— Questi mi li bei o tutti; ma non un soldo di piu. Ha capito? 53
— Pechi, pechi, zise d-nu Mitu, închizând dintr-un ochi…
Ţiganii veniră şi se aşezară în jurul italianului, care începuse să-şi pregătească salata.
— Caro Ionic, portate del vino per i signori…
Ionică aduse un clondir la 4 pahare. Italianul se uită pe furiş la hagiu, parcă aşa prubă de om nu mai văzuse el. Era, în adevăr, hagiul, o rugină de ţigan, rămas de pe vremea lui Laiotă-vodă, lung, dihăinat, gol puşcă, îmbrăcat cu pielea în anteriu, cu picioarele goale şi iminei, cu o şleapcă rusească aninată pe ceafă şi cu o scripcă la subsuoară. Ceilalţi doi artişti, cam pe-acolea şi ei.
Hagiul scoase vioara din basma. Italianul umplu paharele.
— M-aş ruga de-o fărâmă de udătură, zise hagiul.
Italianul nu înţelegea:
— Cosa dice? I
— O crestătură de pastramă, mânca-ţi-aş ochii.
Italianul se uita spre d-nu Mitu:
— Che cosa? 2 Vreai muncare? …
D-nu Mitu se făcu a traduce:
— Pechi, pechi, una crestătură de pastrama…
— Ma che pasirano… Fa caldo, frate.
— Pastramă, signore! strigă d-nu Mitu.
— Basta! … urlă italianul, dând cu pumnul în masă.
Ţiganii suflară paharele şi începură a cânta. De la primele acorduri, Furfanţo muie capul pe-o parte şi scrâşni din dinţi:
— Come stonano queste bestie! Basta!! 54
Ţiganii îi trăgeau înainte. Italianul dete duşcă două pahare unul după altul; apoi răgi din nou la ei;
— Basta, per dio!! 55
D-nu Mitu, care asista de la tejghea, interveni:
— Mai schimbaţi şi voi… Zi ceva de inimă albastră, hagiule.
Ţiganul se sculă în picioare şi-ncepu să cânte din gură j „Arză-ţi rochia pe poale De trei palme rotocoale…”
Bătrân şi hămesit cum era, de-abia clămpănea vreo trei note. De aceea, o răzbea din oftaturi:,. Of, of, of, Keramo, of, Arză-ţi rochia pe tine cum arde inima-n mine…”
Când se mai porni iar pe oftat, italianul începu să urle ca un câine:
— Auuuu! au, au, au.
Totuşi, văzând că nu biruie pe ţigan, întinse braţul şi mătură de pe masă clondirul cu toate paharele, care se făcură ţăndări pe jos. Apoi sări drept în picioare:
I Ce spune? (it.) (n. Ed.).
Ce ‘! (it.) (n. Ed.).
s ce fals cântă animalele astea. Ajunge! (it.) (n. Ed.).
Destul, pentru Dumnezeu (it.) (n. Ed.).
— Basta! Basta! De trei orele basta! Managgia la miseria! … 56
Hagiul bolbocase ochii şi se retrăsese pe o laviţă, înjur ind:
— Ho, afurisitule! Parc-a intrat mama dracului în el…
D-nu Mitu, la vederea paharelor sfărâmate, se turbură:
— Bine, amice, zise el, cu capul pe un umăr, aşa ne-a fost vorba?
— D-nu Mito, eu platesco. Se me dai altro vino.
Ionică aduse alt clondir, cu alte pahare. Italianul îşi sfârşi de mâncat salata, bău untdelemnul din căuş, dete drumul la un nasture de la haină şi se aşternu pe vin.
— Şi sta bene în questo paese… Evviva laRemania57, d-nu Mito! …
Bătrânul, sentimental şi romantic din fire, nu putea rezista vorbelor italieneşti.
— Ei vivat la bella Italia, frate!
Pe când italianul da duşcă paharul cu vin, d-nu Mitu numai gusta din al său.
— Traditore! … urlă italianul, punând mâna pe hangiu.
— Lasă-mă, omule, că n-am mâncat.
— Giu il vino, traditore
— Moaşă-ta gata, zise d-nu Mitu, înghiţind paharul până-n fund.
Italianul se întoarse din nou spre ţigani:
— Vieni qua, maestro. 58
Hagiul se strânse la piept şi veni. Italianul îi luă vioara din mână, vrând să se acompanieze singur: dar scripca ţiganului era într-un aşa hal de neacordare, încât nu putea să scoată două note omeneşti.
— Ti piglii un accidente! come fai a suonare con questo fesso? 59
Şi se puse să acordeze vioara. Dar, la cea dintâi învârtitură a cheii de mi, coarda plesni:
— Accidente! strigă italianul.
La coarda de la se rupse cheia.
— Bene!
La nota, re, pocni coarda.
— Crepi!
La nota sol, beţivul îşi pierdu răbdarea şi pocni pe hagiu cu vioara în cap.
Ce se urmă, uşor se poate înţelege: vioara pe sub scaune; ţiganii, furioşi, vrând să ducă pe italian la procuror; d-nu Mitu căutând să-i împace şi să gonească lumea de la uşe. Numai Furfanţo era liniştit:
— Evviva la Romania!
Şi, fără a se turbura deloc, se duse la cobzar, care îzbiera ca un măgar; îi luă cobza de sub braţ cu de-a sila; apoi, îi puse mâna în ceafă, şi când îl repezi o dată pe uşe, rezemă ţiganul tocmai în mijlocul uliţei. Lumea se prăpădea de râs.
Italianul veni la loc, tăngăni cobza de vreo câteva ori şi se puse să cânte. Era, ca totdeauna, o comedie întreabă: ştia tot felul de bazaconii, în toate dialectele. De astă dată cânta în nepoletană: „La pacchianella mia Me vene a fă la spia.
E drunghe-drunghe-ărunghete, Chesta mori me fă.
Durmenno me trovava, Lu core s’arrubbava
E drunghe-drunghe-ărunghete Non pozzo chiu campă.” Ij Lumea, pe la uşe, se grămădise ca la panoramă.
D-nu Mitu făcea pe supăratul; dar la repeţirea lui ărunghe-drunghe-drunghete dete cu tifla spre italian, bufnind de râs. Se duse către un vecin de la uşe, căruia îi explică, cu ochii închişi, ca în momentele grele:
— E diavol la opere. Păcat că-i rău la beţie…
— Da’ ce-o fi spunând? …
Drăguţa mea a venit
Să-mi facă pe spioana.
o
Asta o să mă omoare.
Mă găsea dormind, Inima se-nfierbântă o o „ t
Nu pot să mai trăiesc, (it.) (n. Ed.).
— Ei, ştii: „dângâ-dângă-dunghete”, ct ecetera et ecetera.
Vecinul păru foarte mulţumit de explicare.
În mijlocul veseliei tuturora, se ivi la uşe un comisar, iar cât colea ţiganii, bocindu-se:
— Iacătă-l hăsta este, măria-ta, hăsta mi-a dogit capu, şi mi-a spart vioara…
Comisarul se încurca în sabie, ţanţoş lucru mare:
— Hai la secţie, dom’le!
Italianul îi trăgea: „E drunghe-drunghe-drunghete”.
— N-auzi, dom’le! …
El n-auzea deloc, şi se schimonosea către reprezentantul autorităţii, eu cea mai desăvârşită lipsă de respect: „Peche şi tanto cara E poi şi tanto amara E drunghe-drunghe-drunghete.
Comisarul, furios, se întoarse spre uşe:
— Sergent, umflă-l!
Un sergent înaintă în cârciumă, şi dete sa puie mâna pe italian; când însă se sculă lifta în picioare şi se strâmbă o dată la dânsul, bietul sergent se făcu mititel. Atunci, comisarul, galben de mânie, se repezi la el; d-nul ipistat căpătă şi d-lui curaj, şi astfel săriră amândoi de gâtul italianului. El însă nu făcu nimic, ci numai se scutură, învârtindu-se o dată roata împrejur: d-l comisar ajunsese în gârliciul beciului, iar d-l ipistat sub o laviţă.
Se-ngroşa gluma!
D-nu Mitu vru să profite de momentul de încurcătură şi să facă pe italian nevăzut:
— Caro Furfanţo, voi siete beat mort: ia s-o ştergem.
Italianul da cu pumnul în masă:
— Niente! …60
După câteva minute, toată poliţia era de faţă. D-nul şef al poliţiei, Guţă Panaitescu, zis şi Guţă Porcul, opera în persoană; patru sergenţi fioroşi se aruncară asupra italianului, zbierând, şi-l legară cobză. Furfanţo nu făcu nici o opunere, ci numai, când fu gata, se plecă binişor cu gura până la un pahar, îl apucă cu dintâi şi-l bău până-n fund; apoi îl aruncă aşa de bine, cu capul, că paharul şterpeli nasul d-lui şef, învineţindu-l.
Saltanatul ieşi din cârciumă şi se-ndreptă pe uliţa mare, spre poliţie. Acolo avea să-şi dea seama Furfanţo de toate păcatele.
Dnu Mitu, necăjit de scandal şi rănit în sufletul său romantic de batjocora ce se aducea limbei italiene, în persoana lui Furfanţo, se ţinea după lume.
La o cotitură a uliţei, procesiunea se-ntâlni cu un domn, care părea a fi un om cu greutate în oraş, deoarece toţi îl salutară. Domnul acesta părea foarte mirat de ferecătura italianului. El se opri şi făcu semn cu degetul către hangiu.
— Ce-i asta, Mitule?
— De, coane Nanule… Eu nu le spui…
— Domnule poliţai!
Poliţaiul se apropie de el şi începu a-i vorbi pe şopăitele, dar cu un vădit respect. – fiindcă era preşedintele Tribunalului.
— Fugi, domnule, cu comediile dumitale! auzi, să legi cobză pe un om, fiindcă s-a îmbătat! … Da’ ce, trăim în Patagonia? …
Gardiştii toţi, care simţeau că nu prea e lucru cinstit să atentezi la dreptul de a se îmbăta al cetăţenilor, dezlegară într-o clipă braţele italianului şi-i deteră drumul. D-l Mitu se substitui frânghiilor, apucând pe Furfanţo de mijloc, şi-l întoarse la han.
Preşedintele făcu haz de slăbiciunea d-lui Mitu pentru italianul lui, şi mai cu seamă de numele ce-i dăduse:
— Asta ţi-e Furfanţo, Mitule?
— Asta, coane Nanule.
— Să-ţi trăiască.
Era acum marţi. De duminică până marţi italianul nu mai dase semne de viaţă.
— Doarme, sireacul, zicea d-l Mitu, să iasă hachiţa beţiei din el.
Zicea el aşa, într-o glumă, dar, în fond. Era prcocupat.
— Ce lighioane sunt astea, frate: se culcă duminică şi se scoală miercuri.
Şi tot da câte o raită pe la uşa beţivului.
Dar soarele de vară bătea în geamlâcul hotelului cu atâta putere, încât nu era chip să stea cineva mai multă vreme prin coridor, cu toate rogojinile ce acopereau ferestrele. D-nu Mitu se dusese să se culce după-prânz în odaia lui conu Pană Ollănescu. – iar coana Tinca, în a lui Brătianu, care, amândouă, dau spre răsărit, adică spre umbră. Numai Sisilica, fata dumnealor, rămăsese deşteaptă în odaia de pe gang.
Sisilica era o alintătură părintească, că altfel fata se chema Cecilia. Ce-i drept, şi Cecilia nu era vreun nume creştinesc; dar ce-i faci românului romanţios! … Aşa i se potrivise lui să-şi boteze fata, şi aşa o botezase.
Iar Sisilica era făcută de natură ca o ramură fragedă: încotro o dai, într-acolo se pleca. Veselă, harnică, fără mofturi, şi fără gânduri ascunse, umplea casa de viaţă. Pentru coana Tinca – fire pozitivă şi deci cam tristă – era un izvor nesecat de glume, care o făceau să rabde necazurile traiului şi prostiile romantice ale bărbatului său; pentru d-nu Mitu era „fata taichi”, cu care se chibzuia la alcătuirea listei de bucate. Când d-nu Mitu dicta: „buden cu purea de fasole”, ea scria „caltaboşi cu fasole făcăluită”. Hangiul se supăra:
— Arză-ţi focul caltaboşii; te-ai făcut şi tu tomba-: teră ca şi mă-ta. Zi acolo „bef ala Rişeleu”.
Fata scria râzând: „tocană de vacă”.
— Iar ai spus ca la Covaci. A mă, progres! …
Dar, în sfârşit, nu-i ieşea din voie.
Sisilica, astfel alcătuită de fire, se minuna în gândul ei, cum putea trăi pe lume un om ca Furfanţo: nici tu masă, nici tu casă, nici nevastă, nici părinţi… Dar, viaţa asta bătută de vânturi, avea pentru ea, ca şi pentru mă-sa şi probabil, ca pentru toate femeile, farmecul pe care-l poartă nestatornicia bărbaţilor ştrengari. De aceea, pe când d-nu Mitu şi coana Tinca dormeau, fata se necăjea cu gândurile: ce-o fi făcând, de nu se mai vede? Mai spre seară, i se păru că aude zgomot pe coridor. Ascultă la uşe: nimic. Ieşi binişor din odaia ei şi se apropie de odaia italianului. Nu se auzea nimic. Atunci îşi lipi ochii de broasca uşii: parcă vedea lumină… Poate se sculase. Poate că era bolnav.
Luată astfel de gânduri, nu mai auzea nimic, decât bătăile inimei – când deodată se simţi prinsă de mijloc de două braţe puternice şi arsă pe gât de o sărutare. Ţipă ca în vis, fără” putere; apoi, cu o încordare de voinţă sălbatică se smuci din braţele ce o strângeau. Italianul rămăsese ruşinat de brutalitatea lui. Fata, fără sprijinul nimănui, redobândise stăpânirea tragică pe care o au femeile asupra bărbaţilor, când voinţa şi voluptatea se unesc în sufletele lor. Se uită la dânsul, semeaţă, şi porni încet pe gang.
Italianul intră la el în odaie, umilit cât nu se mai poate. După necuviinţa beţiei, o mai făcuse pe asta…
Deodată păru a i se lumina viaţa. Se deşteptă din aiureala pe care i-o lăsase aburul vinului şi văzu limpede că era un păcătos. Un adevărat păcătos.
Cu violenţa descurajării beţivilor, când se trezesc, el se simţi pierdut. Trebuia să plece.
— Să plece? …
Se răsturnă pe pat şi îşi aduse braţele pe deasupra ochilor, li furnicau prin sânge fiori de o nespusă plăcere fizică. Pe sub cămaşa de pânză groasă, simţise sânul fetei, şi parcă-i era ruşine de atâta fericire.
Se sculă, dete o raită prin odaie, imitând cântecul gros al pitpalacului. Apoi iar se întinse pe pat: toată viaţa lui fusese caraghios. Auzi, cântec de pitpalac! …
Ce fericite îi erau braţele! îşi ridică ochii spre cer şi îşi aduse aminte, aşa deodată, că era tocmai de la Como. Imaginea oraşului de sub deal, apele lacului îi răsăreau acum ca dintr-o feerie. Îi venea să cânte tot lucruri de jale, şi ridică o notă lungă, până în surdina gândului, care-l emoţionă fals, făcându-l să se înece ca de lacrămi. Pârâi din buze ca un broatec. Apoi iar se sculă şi rămase cu mâinele rezemate de o masă:
— Per Bacco! … zise încet.
Tocmai atunci se auzi bătând la uşe, parcă invocaţiunea de mai sus s-ar fi îndreptat către d-l Mitu.
— Puftici.
D-nu Mitu intră ca Papură-vodă, deschizând uşa de părete, glumeţ lucru mare:
— Da’ ce-i asta, neică? Te culci duminică şi te scoli miercuri! …
Italianul zâmbea într-aiuri. Văzând pe d-l Mitu, crezuse că vine să-i ceară socoteală de cele întâmplate pe coridor. În fuga gândurilor, hotărâse să îndrepteze lucrurile cu cinste, cum se şi cuvine unui „galantuomo”.
— Signor Mito, io sono un galantuomo
— Ei, ce te mai apucă! Ştiu că eşti galantom… dar tot mi-ai dat cinstca pe ruşine.
— Eu trebuie me plec din Târgovista.
— Pentru ce? -
— Pentru ţe, aşa.
— Ia nu mai vorbi fleacuri, omule, şi ţine ici punga.
Italianul uitase de pungă. Deodată îi veni în minte scena din restaurant, cu toate rugăminţile de a nu-i da bani.
— Numără, rogu-te: prietenia, prietenie, socoteala, socoteală… Da’ fie, că nu ţi-am dat un franc! Ai zbierat, ai codcodăcit. – nix!
Ochii italianului râdeau ca de o bucurie nouă. De câte ori nu se-mbătase el şi nu-şi dăduse banii pe la cârciumari să i-i păstreze, fără să-i mai vadă! ba încă mâncase şi bătaie când îi ceruse. Iar acum, hangiul venea el singur să i-i aducă…
Sări să ia pe Mitu de gât, dar se simţi jenat, li scutură de mână:
— Caro amico! Carissimo! Vi sono tanto riconoscente/…
— Pechi, frate, şi nu mă mai scutura aşa de mână.
— Sunt aşa trist ca trebue se me plec de Târgovişte! …
— Da’ pentru ce trebuie să pleci din Tâi’govişte?
— Per il mio onore.
D-nu Mitu se uita la el lung: aşa ceva începea să semene cu Traviata, şi-i plăcea. Italianul adăogă:
— Per il mio onore, e per il mio amore61.
Semăna din ce în ce mai mult cu Traviata. Nota romantică din sufletul hangiului vibra acum ca în pieptul Violetei.
— Scrie-i, frate, să vie… şi te cunun eu.
— De unde să vie? … Este aitzi…
— Ei bravo ai noştri! Spune-mi cine este, că mă duc să ţi-o cer eu…
— Ma nu trebuie se me tzeri, trebuie se me dai…
D-nu Mitu se uită lung la dânsul. Păru a înţelege, dar se făcu neamţ.
— Ia ascultă, amice.
Italianul îl apucă în braţele lui puternice:
— Mă rog, d-nu Mito, nu mai bevo, numai canto, se mi fac om de traba.
Hangiul lupta să iasă din braţele italianului:
— Lasă-mă, dom’le…
— Me rog, d-nu Mito…
În sfârşit, scăpă din braţele lui Furfanţo şi dete buzna la uşe să iasă. – când se lovi piept în piept cu Sesilia. Asta i se păru prea-prea: i
— Şi tu, diavoliţo! …
Fata se uita în pământ, roşie, cu un pumn dus la gură, gata să facă cine ştie ce nebunie. Furfanţo, radios, întindea braţele către dânsa. Era curat ca în Traviata.
Bietul d-nu Mitu privea lung la ci, dând din cap:
— Vasăzică aşa, ha? V-aţi bătut joc de mine? …;
— Zău nu, tată…
— Lasă că am eu ac de cojocul d-voastră: vă trimit pe amândoi la vie. Te fac podgorean, talianule, să baţi cu chitonagu până n-ei mai putea, şi de ţi-o mai veni poftă de zdrungăte-zdrungăte, iacătă-mă-s!
SPRE COTEŞTI
Când trăsura se opri la poartă, băiatul se juca prin curte. Unchiu tuşi, scrâşni din dinţi, şi-l ciupi de pâr:
— A ce miroase părul tău, mă?
Băiatul zâmbea, ţinându-se cu mâna de tâmpla de care îl smulsese unchiu-său.
— Hai cu mine, Iancule.
— Dacă nu mă lasă mama…
— Hai, că-i zic eu să te lase.
— Dacă m-o lăsa, merg.
Conu Dumitrache Teodorescu era flăcău bătrân, prin urmare fără copii, cel puţin după pravilă. În schimb, frate-său, Iorgu Teodorescu, avea unsprezece, dintre care lancu era al şaptelea. Băiatul era drag unchiului, pentru că avea nasul strâmb ca dânsul şi pentru că-i plăceau caii.
— Ia-ţi o cămaşă de noapte şi urcă-te în trăsură.
Băiatul se repezi în odaia lui, şterpeli cămaşa de sub pernă, o înfăşură în Ecoul Putnei – şi o rezemă drept în brişcă.
În vremea asta se urmau tocmelile între cumnat şi cumnată.
— Să nu răcească, omule.
— Tacă-ţi gura, femeie: să răcească în luna lui cuptor!
— Stai să-i dau o cămaşe.
— Am luat-o eu, mamă, strigă copilul din trăsură,.
Conu Dumitrache se urcă în brişcă lui cu leagăn din care mâna singur, pe când vizitiul sta la spate; aşeză pe copil lângă dânsul, puse puşca între ei; chemă pe Azor lângă vizitiu, şi dete bici cailor.
Coana Ghioala se uită după ei, clătinând din cap şi zâmbind din ochi de bucuria băiatului, dar părându-i rău, în fond, că pleacă atât de nepăsător.
— Tare-ţi mai seamănă, lelea mea! …
Această jelanie a bătrânei era la adresa lui cumnasău, care nu legase niciodată două într-un tei, nu se însurase, nu avusese slujbă, nu muncise să se îmbogăţească, nu jucase rol în societate. – ci trăise numai de hatârul cailor şi de gustul vânătorii.
În adevăr, conu Dumitrache Teodorescu era foarte burlac şi foarte nepăsător. Locuia în două odăiţe joase, în fundul unei curţi, de-a rând cu grajdul, şi n-avea nici slugă, nici bucătăreasă, ci numai pe Duţu vizitiul, un beţiv împărătesc, care însă căuta bine de cai. Încolo, vreo trei câini şi vreo patru cotei, puşti prin toate colţurile, ciubote de toate mărimile, atârnate până şi de clanţa uşilor, şi cartuşe peste tot.
Dar aşa cum era el, nu se milogise la nimeni, nu ceruse slujbe de la nici un guvern, într-o ţară în care toată lumea cere slujbă; nu umblase să se însoare cu zestre, şi, ce-i drept, nici făr’de zestre, într-o ţară în care toată lumea se însoară şi se desparte de câte trei, patru ori: nu muncise, dar nici nu se îmbogăţise, într-o ţară în care atâţia pehlivani se îmbogăţesc, fără să muncească. Prin urmare, negreşit, că nu era bine văzut de societate, şi deci nici de cumnată-sa, care, având Îl copii de căpătuit, se ruga lui Dumnezeu să nu semene niciunul cu unchiul lor.
Dar natura le potriveşte cum vrea ea, şi aruncase pe Iancu înspre partea unchiului.
Şi cine poate spune ce bucurie intensă era în sufletul copilului, simţindu-se, el, pe sine, în faţa cailor, cu puşca alături şi cu câinele în spate!
— Na, mână şi tu.
Când puse mâna pe hăţuri adevărate, el, care până atunci minase numai scaune, cu sfori de petecă, i se sui tot sângele în obraz şi i se păru că nu mai are putere în degete.
— Mână dumneata, nene.
— Iată prostul! Strânge pumnul stâng înăuntru, „ibitfoi cozoroc!”.
Şi bufuia pe nări, râzând de ochii încremeniţi cu care se uita copilul la cai. Înjurătura aceea s-ar fi zis că e rusească, dacă n-o fi fost de altă naţionalitate.
Ajunseră aşa la Milcov. Aci se întindeau fericitele maluri ale râului la o poştă unul de altul, că doar loc în ţara românească e destul. Cu toate acestea priporul vadului era strâmt, sucit şi venea drept în jos. Când văzu copilul ce-l aşteaptă, îndrăzni să ridice ochii către unchiusău şi să zică:
— Să puie piedeca, nene.
— Nu-i nevoie. Ţine scurt…
Băiatul întinse mâna dreaptă, să ţie mai de scurt, dar, în mişcarea ce făcu, scăpă hăţul, şi vârî trăsura sub un mai. Unchi. U-său îi şi luase hăţurile din mână, rostind îndesat un „ibitfoi cozoroc” şi aducând trăsura în vad.
Această repede mişcare a unchiului umplu sufletul copilului de admiraţie. Parcă nici nu înţelegea el de unde are omul atâta putere, să oprească doi cai în mijlocul priporului, şi încă doi cai tari în gură. Experienţa asta îl hotărî, în gândul lui ascuns, să mâne scaunele mai de scurt.
Trecură prin albia Milcovului vreun sfert de ceas. Se vedea ici şi colo lucind câte un strop de apă, în jurul căruia dormeau turme de gâşte sau alergau copii goi, făcând iazuri. Era parcă în lucruri un înţeles de libertate patriarhală, care mergea drept la sufletul copilului.
Conu Dumitrache Teodorescu opri trăsura şi se dete jos. Şi el parcă înţelegea, ca şi copilul, noima unor. Lucruri în care se ascundea farmecul trist al singurătăţii româneşti. Creştea cătina în obrazul Milcovului, ca o barbă încâlcită şi roşcovană. Conu Dumitrache Teodorescu aduse copilului o ramură încărcată cu porumbe:
— Mănâncă, mă, că-s bune.
Băiatul mestecă vreo două porumbe şi zbârci din nas.
— Cam ciumările, nene.
— Aşteaptă să le bată bruma, mă!
Şi râdea conu Dumitrache din toate cărnurile dumisale, gata însă să-i dea lacrimile de dragul copilului.
Ajunseră într-un cohalm, unde griul era jumătate secerat şi jumătate în picioare. Deteră drumul lui Azor, care ridică coada proţap şi o porni cu nasul prin mirişte.
Până să prindă băiatul de veste, se şi auzi o pocnitură. El de-abia avu vreme să se-ntoarcă şi să vadă o pasăre care cădea ca o ciutură. Unchiul îi făcu semn să vină. Să o ia. Pe când el alerga în goană, cu sufletul la gură, se încurcă de Azor. Câinele se oprise pe loc, cu botul întins înainte, cu ochii ţintă la o rădăcină, încremenit. Băiatul auzi pe unchiu-său strigând:
— Dă-te la o parte, Iancule!
Lui îi bătea inima. Fără să ştie ce face, se aruncă la pământ. În aceeaşi clipă pârâi o prepeliţă, zburând tocmai de sub el. Azor sări cu botul după dânsa. Pasărea, se lăsă la vreo sut a de paşi, ui mărită de câine, pe când conu Dumitrache urla pe îndesatele:
— Azor, vin-aici, afurisitule!
Câinele se oprea câte puţin, uitându-se la stăpânu-său, cu ochii lui galbeni, dar apoi instinctul era mai puternic decât creşterea, şi o luă iar la fugă după prepeliţă. Conu Dumitrache se da de ceasul morţii:
— Vin-aici, blestematule!
Câinele se mai oprea.
— Aici, javră! Duţule, adu gârbaciu!
La vorba „gârbaciu”, Azor păru a se convinge, fiindcă se opri de tot şi veni cu botul în pământ către stăpânusău. Acesta îşi desprinse în fugă cureaua de la pantaloni şi-i luă la bătaie.
La vederea câinelui, care, în loc să fugă, se târa la picioarele lui stăpânu-său, chelălăind de durere. – băiatul rămase înlemnit. Pentru dânsul, Azor reprezenta farmecul vânătorii, agerimea minţii, credinţa nestrămutată, aşa precum zice la poezie: „Rănit în bălaie, soldatul căzuse, Şi-n puţine zile chinuit muri’* etc. I
Se uită la unchiu-său cu neîncredere, parcă în mintea lui copilărească s-ar fi temut să nu descopere deodată în el netrebnicia de care-l învinuia mă-sa. Conu Dumitrache văzu ochii încremeniţi ai copilului şi, ca să nu-l sperie, crezu că e bine să-i explice:
— Javră, bre omule. Dacă-l laşi în voia lui, se duce la o poştă.
Şi fiindcă Azor iar începea să se depărteze, se răsti la el din nou:
— Vin-aici.
Câinele se făcu mârcă.
Băiatul, cu toată mila lui de câine, exercita acum şi el puterea de stăpânire a omului asupra restului fiinţelor însufleţite.
Unchiu-său legă cureaua de zgarda câinelui şi o dete în mâna băiatului; apoi o porniră către locul în care se lăsase prepeliţa.
— Să nu-i dai drumul decât când ţi-oi spune eu.
— Bine, nene.
Când ajunseră prin preajma locului unde se lăsase prepeliţa se opriră. Conu Dumitrache scoase din buzunare o punguliţă roşie, de care atârna un capăt de os, şi începu să sune dintr-însa întocmai ca prepeliţele: pitpalac, pit-palac. După foarte puţin timp, prepeliţa cea adevărată răspunse din iarbă: pit-palac, pit-palac. Ba încă erau două.
Conu Dumitrache salută, cu mâna-n vânt, şi făcu somn băiatului să dea drumul lui Azor.
Băiatul rămăsese locului, cu sufletul la gură, uitându-se ţintă la tufa de sub care cânta prepeliţa. Azor se mai răsuci la dreapta şi la stânga, până ce se propti în faţa tufii.
‘ Primele versuri din poezia lui Grigore Alexandrescu Câinele soldatului, cu o modificare în primul vers: „Rănit în bătaie” în loc de „Rănit în războaie” (n. Ed.).
— Pili l1
Câinele sări, prepeliţa zbură, iar conu Dumitrache trase. Detunătura puştei făcu să zboare şi prepeliţa ceealaltă. Conu Dumitrache trase şi-n aceea.
Într-o clipă erau amândouă la picioarele vânătorului.
Dânsul scoase cartuşele goale din ţevi, puse altele pline; apoi cu un briceag, care avea o undrea răsucită la vârf, burduşi prepeliţele, le scoase măruntaiele şi le aruncă. Aprins şi înveselit de succes, zise băiatului:
— Hai, Iancule!
Şi o porniră înainte, către grâul nesecerat.
Aci, vânătorul uită de băiat. Acesta se opri în marginea griului, care era mai nalt decât el.
Băiatul nu prevăzuse umilinţa asta. Chibzui el din ochi, şi se repezi către un grind, unde locul fiind mai nalt, spera să se înalţe şi el cu locul. – dar se mai întâmplă că şi grâul se înălţă în aceeaşi măsură.
Conu Dumitrache se vedea acum plutind pe. Deasupra lanului, ca o momâie. El striga şi înjura după câine, depărtându-se.
Băiatul se lăsă jos, pe mirişte, în marginea griului. Părăsit de unchiu-său, îi venea să plângă. Cum însă razele soarelui ardeau din apus, el intră în grâu, pe brânci, căutând să se apere.
Înăuntrul lanului se vedeau brazdele nisipoase întinzându-se departe. O mulţime nesfârşită de flori şi floricele trăia la umbră: macii roşcovani se scuturau de foile lor leneşe: volburile se învârteau hălăgiucă de orice sprijin; cicoarea străbătea ţrin spice către albastrul cerului; garofiţa sălbatecă îşi ascundea jos faţa pistruie; măzărichea umplea aerul de miresme. Şi tot felul de gândăcei umblau pe bulgării de pământ sau se ridicau pe paiele griului. Era o lume nesfârşită, ce vorbea închipuirii copilului de belşugurile naturii. Ce de minuni a făcut Dumnezeu! Oare de ce le-o fi făcut? … Spre binele omului, însă nu toate spre binele lui. El îşi aducea aminte din cartea de citire că unele insecte sunt stricătoare; că, dimpotrivă, păsărelele câmpului sunt folositoare, tocmai fiindcă se hrănesc cu insecte.
— Atunci omul de ce omoară păsările câmpului?
— D. Zamfirescu: NUVELE
‘ îndemn adresat de vânători câinelui ca să se arunce asupra vânatului (n. Ed.).
Tocmai atunci se auzi o foşnitură prin grâu. Băiatul, speriat, se întoarse repede în partea aceea. Ce putea să fie? Se uita lung într-acolo, când se auzi o a doua foşnitură, şi înainte ca el să aibă vreme de a pricepe, se pomeni cu un câine lângă dânsul.
Era Azor.
Se uitau amândoi unul la altul, băiatul cam înlemnit, iar câinele serios, proptit pe picioarele lui dinainte, ca un cal voinic.
Băiatului îi era frică, dar îi era şi ruşine de a-i fi frică. Aşa, chemă el pe câine într-un gând bun:
— Azor!
Acesta, foarte mulţumit de a-şi găsi un cunoscut, deschise gura şi gâfâi mai departe, lăsându-se să-l netezească băiatul pe cap.
Relaţiunile de prietenie între câine şi copil deveniră şi mai puternice când băiatul, aducându-şi aminte de curea, o legă de gâtul lui Azor. Acesta, mort de osteneală, se aşeză jos.
Băiatului îi era ruşine de ceea ce făcea, fiindcă simţea că nu face bine; cu toate astea, teama de singurătate era aşa de mare, /încât biruia fondul lui de onestitate.
Într-un târziu, se văzu unchiul de departe, venind spre trăsură. Copilul se apropie de el cu temere. Când însă îl privi de-aproape, i se păru atât de bun, încât nu-i mai fu frică de el. În adevăr, conu Dumitrache, ostenit şi cu tolba plină de prepeliţe, avea ochiul limpede, sufletul liniştit, ca orice om ce nu-i ros de patimi şi de gânduri ascunse.
Duţu puse şleaurile la cai şi-o porniră la del, spre Coteşti.
Umbrele serei se lăsau, lungi, de la munte spre câmpie. Nişte grădinării pe marginea drumului înveseleau privirea cu brazdele lor verzi. Pe la colibe, mormane de castraveţi şi de ardei serveau bulgarilor de căpătâi.
Conu Dumitrache opri trăsura, scoase portofelul din buzunar şi dete băiatului trei gologani:
— Ia du-te, Iancule, de alege nişte ardei.
Băiatul sări din trăsură.
— Mă, dar ştii să cumperi?
Iancu rămase cam nedomirit, pe când unchiu-său râdea de încurcătura lui. În vremea sata, Azor sărise şi el din trăsură şi se întâlnise cu un dulău de-al bulgarilor, cu care, după obicinuitele plecăciuni şi mirosituri, se luase la bătaie. Conu Dumitrache alergase să-i despartă, bulgarii de. Asemeni, aşa că tămbălăul era acum până-n slava cerului.
Băiatului îi era cam frică, dar totodată se simţea fericit de-a lua parte la aşa groaznice întâmplări.
După ce se liniştiră clinii, conu Dumitrache procedă în persoană la alegerea ardeilor, intrând în vorbă cu grădinarul:
— Cum merg treburile, gospodine?
— Cum dă Dumnezeu, boierule: nă patru oameni trei crâstăveţi.
— Cam puţin.
— Ei, ci să facim! …
Înăuntru colibei erau o mulţime de lucruri de-ale casei; ceaoane, căuşuri, tivgi cu sare, care, toate, aveau un aer ca de jucărie. În fund o femeie adormea un copil.
Nu trebuia mai mult, pentru ca în sufletul băiatului să se întipărească scena patriarhală ce avea înaintea ochilor. Cu braţele încărcate de ardei şi cu gândul de poezie, el îşi reluă loc în trăsură, lângă unchiu-său, privind la capul serios al lui Azor, care părea că înţelege cât e de frumos apusul soarelui.
Nu se putea lămuri băiatul cum de nu lătra Azor deloc; nici chiar în lupta cu câinele bulgarului nu i se auzise glasul, ci numai se sculase în două labe şi smulsese din ceafa duşmanului. Urma deci ca în jocurile lui cu frate-său mai mic, pe care adesea îl lega de gât şi-l făcea câine de vânătoare, să-l înveţe a nu lătra.
Când ajunseră sus la vie, începea să înnopteze.
În curte, se vedeau, la lumina focului, chelarul şi chclăriţa făcând mămăligă. Băiatului îi era foame lucru mare, dar nu îndrăznea să ceară pâine, de teamă să nu-l râdă unchiu-său, că doar „la vânat omul mai trăieşte şi cu răbdări prăjite”.
Casele boiereşti erau nişte cocioabe, dar cu grantul lor, adică cu balcon în faţă şi cu foişor pe acoperiş.
Ileana, chelăriţa, dete năvală pe scări şi deschise uşile de la odaia boierului. Aci, aprinse un capăt de lumânare ce se rezema în gâtul unui sfeşnic de pe vremea nemţilor cu coadă, trânti ferestrele de perete, apoi rămase în mijlocul camerii, uitându-se la băiat-
— Ileano, băiatului i-e foame. Îl cunoşti?
Femeia zbârci din gură:
— Păi cum.
— Băiatul lui frate-meu Iorgu.
— Aşa, zău. Al lui conu Iorgu.
— Nu creezi? Are Îl ca ăsta.
— Ba cred, cred zău. Da’ parcă mă gândesc eu că să hie a matale, că-i leit, ştii, cu nasul la o parte şi cam smead.
Conu Dumitrache râdea cu hohot.
— Ia dă-ne ceva să mâncăm. Ai apă fiartă?
— Am.
— Jumuleşte păsările astea. Pilaf ştii să faci?
— Cum să nu ştiu. – da’ n-am orez.
— Dă o fugă la grec, şi ia.
— Trimit pe Ion.
— Hai.
Femeia ieşi în goană. Conu Dumitrache se luă aupă ea.
— Fă, ia din trăsură nişte ardei şi coace-i în spuză. Mămăligă faci?
— Iote-o că-i gata.
Conu Dumitrache luă sfeşnicul de gât şi chemă pe băiat după dânsul:
— Hai. Iancule, să punem masa.
Trecură într-o odăiţă de alături, care pe vremuri fusese sofragerie, şi scoaseră din saltarul unei mese cu trei picioare, toate uneltele trebuitoare prânzului. În firida sobei era un teanc de farfurii. Multe lucruri ştirbe şi oloage văzuse băiatul în casa lor modestă. – dar aşa prubă de tacâmuri nu întâlnise încă; nici o farfurie nu era la fel cu alta. Nici o furculiţă n-avea dintâi întregi, nici un cuţit nu se ţinea de mâner.
Pentru conu Dumitrache asemenea lucruri erau fodolie „chiar la oraş, dar mite la ţară!” El îşi purta sala de mâncare cu sine, rezumată într-un briceag năbădăios, în care pe lângă lingură, furculiţă şi cuţit, erau şi solniţe, plus un pieptene de barbă şi alte multe instrumente de lemnărie, de dogărie şi fierărie. Băiatul zărise briceagul, pe când unchiu-său burduşea prepeliţele, şi numaidecât prinsese dragoste şi respect pentru aşa frumuseţe de lucru.
Conu Dumitrache întinse un şervet pe colţul mesei, puse cile două farfurii de om, şi prinse a împăna cu foaie de ţigară mânerul unui cuţit: apoi răsturnă dintr-o pungă de hârtie nişte măsline:
— Trage-i, Iancule, că ţi-o fi foame.
În acelaşi timp femeia aduse o mămăliguţă, cum e aurul.
— Bravo ai noştri, zise conu Dumitrache. Nu te lăsa, Iancule.
Iancu nu se lăsa deloc; zdrumicase nişte brânză sărată în taler, şi se lupta cu dânsa, ca un voinic.
Conu Dumitrache sări după chelăriţă:
— Ileano, să ne faci un bulz.
Apoi se apropie de băiat şi-l ciupi de păr a dragoste.
— A ce miroase părul tău, mă? … îţi place bulzul?
— Îmi place, nene.
— Trage-i!
Umbla de colo până colo, cu câte o măslină în mână, pe care o arunca în gură din fugă, înghiţind nemestccat, înecându-se, vorbind cu băiatul, chemând pe femeie:
— Mănâncă, mă! Ileano, cum stau ardeii?
— Se coc, boierule.
— Zi-i pe slovă, şi nu uita pilaful.
Era, în fond, fericit de mulţumirea băiatului. Îi venea să-l sărute, dar, nedeprins cu asemenea dulcegării sentimentale, îl pişcă de păr, înjurând pe ruseşte.
După ce dete duşca vreo două păhărele cu vin, i se dezlegă limba:
— Mă Iancule, când te-i face tu om, să repari casele astea, mă, că-s de zid, case boiereşti, rămase de la moş loniţă, comis, mă! … Tu ştii ce era un comis?
— Nu ştiu, nene.
— Ei, vezi că eşti prost. Mă, comis era boier, nu glumă. Mai erau peste dânsul numai boieri de clasa I, din protipendadă: marele ban, logofeţii, vornicii, marele spătar, postelnicul şi aga. Apoi veneau boierii de clasa II-a: comişii, stolnicii, paharnicii, clucerii şi aşa mai încolo. Apoi plevuşcă, boierii de clasa III-a: slugerii, şatrarii, medelnicerii şi alţii.
— Noi din ce clasă eram?
Conu Dumitrache râse cu poftă şi ciupi pe băiat de păr:
— Mă, părul tău miroase a boier de clasa I.
Băiatul râse şi el, ţinându-se cu mâna de tâmplă:
— Zău, nene, spune.
— Moş loniţă era comis, mă.
— Da’ ce-i aia comis?
— Iote prostu! … Boier, mă! … în vremuri vechi el era pus peste grajdurile prinţului, cum ar fi astăzi scudierii la curţile regale.
— Dar ceilalţi?
— Să ţi-i spun pe toţi: marele ban era la noi în Muntenia, boierul cel mai mare şi stăpânea la Craiova peste toată Oltenia; logofătul păstra pecetia domnească şi întocmea hrisoavele; vornicul era marele judecător; postelnicul era la început îngrijitorul camerei de dormit a domnului şi mai târziu ministru de externe; vistiernicul rânduia cheltuielile; paharnicul turna de băut la masa domnului; clucerul ţinea cheile de la cămările domneşti; stolnicul era mai mare peste bucătării. Şi să fi văzut, mă Iancule, cum se închinau unii la alţii! … Un boierinaş de clasa III-a de-abia îndrăznea să se-apropie de un boier din protipendadă, sărutându-i poala anteriului şi rămânând în picioare lângă uşe, cu giubeaua strânsă la piept, înghiţind în sec şi zicându-i pe greceşte „evghenestate, eclambrotate”.
— Eu i-aş fi dat una!
— Îi dai tu una, dar pe urmă te bătea la tălpi. Boierii de clasa II-a sărutau mâna boierilor de clasa I; iar cei de clasa I, între dânşii, se sărutau pe bărbi. Afară de asta, boierii mari aveau dreptul să umble în faleturi.
— Ce erau alea, nene?
— Faleturi, mă! carete cu 4 cai. Apoi aveau dreptul să fie ridicaţi de subsuori, când urcau scările palatului, să ia dulceaţă, cafea şi ciubuc la Palat; să se închine la icoane înaintea celorlalţi; să poarte işlicuri cât roata carului; să-şi radă capul şi ceafa…
— Da’ urâţi trebuie să fi fost! …
— Urâţi, frumoşi, aşa erau.
— Şi moş loniţă se rădea şi el la ceafă?
Întrebarea copilului rămase fără răspuns, din pricina
Ilenei, care aducea pilaful.
Conu Dumitrache aruncă un ochi încruntat asupra castronului, în care prepeliţele şi vreo patru fire de orez înotau în zeamă lungă. Apoi dete din cap:
— Ibitfoi cozoroc, asta-i pilaf?!
— Păi ce să hie?
— Fă, tu să te tocmeşti bucătăreasă, că eşti meşteră de tot.
Femeia îşi ascundea gura în testemel.
— Ia vezi, ardeii i-ai ars bine?
Ileana plecă în fugă după ardei, pe când conu Dumitrache scotea prepeliţele pe o farfurie.
— Trage-i, Iancule, că-s bune. Moş loniţă nu se rădea la ceafă, că era om în toată mintea.
Băiatului aproape să-i pară rău că moşu-său loniţă nu se rădea la ceafă.
— Da’ cai, nene, trebuie să fi avut berechet…
Conu Dumitrache scosese briceagul cel năbădăios şi se pusese a desface o prepeliţă de la toate încheieturile.
— Cai… Se înţelege că avea cai. Unul a murit în fânărie la mine, de bătrâneţe. Ce mai cal, mă Iancule! … Îl chema Tramba. M-a scăpat o dată din mâinile lui Bulboceanu.
— Da’ cine era Bulboceanu, nene?
— Un tâlhar, mă.
— Şi cum te-a scăpat Tramba?
Ochii copilului, care începuseră să se închidă de somn, se holbară din nou la numele lui Bulboceanu. Conu Dumitrache îşi trase măsurile şi tăcu, nevoind să sperie pe copil cu tâlhari.
— Spune, zău, nene.
— Hai la culcare…
— Zău, nene.
— Îţi spun mâine. Hai să ne gătim paturile. Vrei tu să dormi afară?
Ideea asta, nouă de tot, ademeni pe copil atât demult încât uită de Bulboceanu.
— Vreau.
— Atunci hai să ne gătim paturile.
k
Când ieşiră în cerdac, găsiră luna sus pe cer. Deasupra munţilor se vedea încă locul unde apusese soarele.
O tăcere deplină domnea peste fire. Rar, de la casa chelarului, se auzea glasul chelăriţei gonind câte un câine.
Copilul se aşeză pe seară, uitându-se ţintă la lună. Ochii lui deosebeau bine văile şi dealurile dintr-însa. Prin minte îi fluturau imagini de boieri işlicari, raşi la ceafă, apoi Bulboceanu, apoi calul cel straşnic, Tramba, în fine, moşi-su loniţă, comisul, care parcă umbla pe o vale din cele ce vedea el în lună, cu o caretă cu 4 cai.
— Cum ai zis, nene, că se chemau trăsurile boiereşti?
— Faleturi, mă. Da’ nu te culci?
— Ba mă culc.
— Hai să ne dezbrăcăm.
Conu Dumitrache ajută pe copil să se dezbrace. Bufnea pe nări de hazul de a face pe fata din casă, dar simţea prin sânge o căldură binefăcătoare când atingea gâtul gol al băiatului:
— Mă, da’ gras eşti tu, mă, ibitfoi cozoroc…
Băiatul râdea cu hohot:
— Nene, mă gâdili! …
— Stai că nu te gâdel, mă.
— Zău, nene, mă gâdeli.
— Iote prostul! …
Când băiatul se întinse în pat, i se păru că-l poartă pe aripi patru porumbei, atât era de mulţumit.
Cerdacul era acoperit despre miazăzi cu viţă-de-vie, aşa că luna nu se vedea de loc. Către picioare se ivea un petic de cer, în care înotau câteva steluţe, pe care luna nu le stinsese cu totul. Era una mai cu seamă, cam roşietică, ale cărei lumini scăpărau ca dintr-un diamant. Ce frumoasă era! şi parcă era vie. Vor fi fost suflete tinere, fetiţe tinere ce muriseră, cum zicea la o poezie. Şi ce tăcere nespusă! …
Sta tocmai să adoarmă, când o adiere de vânt îi suflă pe obraz cu o mângâiere. Era atâta miros de grădini depărtate în adierea aceea, încât nu putea fi altceva decât zefirul. În sfârşit, cunoscuse şi zefirul! …
Şi gândul îi alunecă deodată sub pernă.
Când mai deschise ochii i se păru că vede figura lui unchiu-său plecată spre dânsul. Îşi trecu mâna peste obraz, fiindcă îl gâdilase ceva ca o sărutare. Dar n-avu vreme să mai priceapă.
