PETRICĂ

Sub şandramaua de la birt, rămăseseră numai doi muşterii. Unul era beat; altul de-abia sosit, venea să bea.

Lăutarii, osteniţi, mârâiau din scripce, fiecare pe seama lui, iar ţâmbalagiul se da de ceasul morţii, bătând din ciocănaşe, doar o aduna vioarele răzleţe.

Era o noapte caldă. Chelnerii moţăiau, retraşi pe scaunele din fund. Unul dintr-înşii rezemat de un stâlp, aştepta poruncele celor doi consumatori, privind la un câine, ce, din poartă, trăgea pe nări mirosul de carne friptă.

Muşteriul cel beat se uita înaintea ochilor, parcă ar fi văzut o lume mizerabilă, care-l făcea să zâmbească de milă. Cu o bucăţică de hârtie alături, el părea că înseninează ceva. Din când în când chema chelnerul:

— Cuştică! …

— Poftiţi, vă rog.

— Creezi tu în metempsicosă, mă?

Chelnerul, care era ştirb de trei dinţi dinainte, râdea, ducând mâna la gură.

Muşteriul de-al doilea se adresa celui dintâi, privind în taler:

— Eşti beat, Năiţă…

— Hai stir! …

Muşteriul de-al doilea, care era treaz din greşeală, făcea un haz nespus de beţia celui dintâi, şi repeta, strâmbându-se de râs:

— Puică! … Neică! …

Cel ditâi, încăpăţânat, vrea cu orce preţ să cunoască opinia chelnerului asupra, metempsicosei.

— Cuştică! … Vin-aici!

Chelnerul se apropia, zâmbind şi ascunzându-şi dintâi ştirbi.

— Va s’zică tu nu ştii ce este metempsicosă…

— Nu ştim, domnu Nae.

— Da’ meteorologia?

— Nici aia.

— Sau metereologia.

Muşteriul de-al doilea adăogă, râzând în taler62:

— Sau mereteologia…

Cel dintâi răspunse îndesat:

— Hai stir! …

Cel de-al doilea se topea de râs.

— Să-mă dracului, mă Năiţă, că eşti candriu de tot.

Plăcerea nespusă a muşteriului de-al doilea de a vedea un om beat, nu se putea justifica decât printr-o externare I a propriei individualităţi. Deprins cu darul Domnului din fragedă tinereţe, Lachi Pavlov era aşa de neîntrerupt şi de fundamental beat, încât când se întâmplă, printr-o totală lipsă de mijloace, să fie treaz, el devenea lumea normală, iar lumea devenea el, Lachi Pavlov, acela ce, sub numele de Dibici Balalanschi, era deopotrivă cunoscut şi stimat în toate birturile, de la „Pisica Albă” la „Pisica Neagră” inclusiv. Numele acesta de Dibici Balalanschi era o anagramă găsită de Pavlov, când îşi istorisea o dată originea, povestind că tată-său, general rus, se statornicise în ţară pe vremea lui Diebici Zabalkanski: cum era omul cu chef, limba prefăcu pe Zabalkanski în Balalanschi, ceea ce, de altminteri, se potrivea mult mai bine cu starea pururi matăhăită a lui Lachi.

Celălalt muşteriu, Nae Constantinescu, profesor şi gazetar, era din firea lui jucător de table. Din lipsă de noroc, pierdea veşnic, aşa că era totdeauna fără para, prin urmare pesimist. Cu vremea, se luase de băutură, găsind în excitarea alcoolică imagini ciudate, gândiri paradoxale, o ironie amară cu care împroşca lumea moşierilor şi a burgheziei. În fond, băiat bun, Năiţă, estet şi muzicant, care se ducea la operă în galerie, ca să plătească puţin şi să audă pe „Nea Dumitrachi” judecând pe Almaviva.

Dibici Balalanschi mânca o supă cu orez, storcind lămâie de-a dreptul în lingură, ca să fie mai acră. Cu capul plecat în taler, cu mâinele tremurând, gemea după fiecare înghiţitură, sugându-şi cele patru fire de mustăţi, ce-i creşteau ca lui sfântu Neculai din icoanele ruseşti. După ce sfârşi supa, scoase din buzunar o hârtie, în care era înfăşurată o bucată de pastramă, pe care o râcâi cu o custure şi o mâncă fără pâine. În cele din urmă porunci o sardea în chinovar.

Profesorul, care privea acum ironic la Dibici, zâmbi de dispreţ:

— Cuştică, te îmbogăţeşti, astă-seară.

Dibici Balalanschi râdea să se topească:

— Puică! … ai luat luleaua neamţului! …

Profesorul se uita lung la el:

— Urât mai eşti. Fire-ai al dracului! …

În adevăr că Dibici era pogan de tot. Cum râdea el acum, lăsând să i se vadă colţii răzleţi din gură, înecându-se cu oasele de la sardea, tuşind şi icnind, părea caricatura unui Budcha. Dar mulţumirea lui de a vedea pe profesor beat, era atât de comunicativă, încât râdea şi Cuştică şi chelnerii ceilalţi şi chiar lăutarii cei adormiţi. Dibici se ţinea cu mâinele de stomac bufnind:

— Năiţă! … Dacă mă iubeşti, hai stir!

Îl

În întunericul din stradă, se oprise o birjă, din care se deteră jos trei inşi, intrând falnici în lumina din curtea birtului. Erau trei prieteni de chef: poetul Enăchiţă Profiriu, tenorul Martac şi tânărul moşier Petre Văleanu, a cărui statură voinică făcuse pe amici să-i zică Văleanu de Munte.

La ivirea acestora, toată lumea de sub şandrama ciuli urechile, chelnerii ca şi lăutarii, pe când Dibici Balalanschi îi saluta în sughiţuri:

— Puică! … Neică! …

Poetul Profiriu şi tenorul Martac erau „de-ai casei”, muşterii care stau târziu şi consumau puţin, discutâr. D în toate serile aceleaşi lucruri, cu aceleaşi complimente: „mă, da’ bou eşti!” sau „bine, mă dobitocule, nu vezi că spui prostii”. Aceştia se apropiară de Nae Constantinescu, salutându-l cu un „adio, ţaţo”, care primiră ritualul răspuns „hai stir!”

Cutoate astea, prezenţa lui Văleanu de Munte punea în toţi o gâdilătură de spirit neobişnuită. Petrică era „băiat bun”, ceea ce însemna pentru dânşii „o mangafa14: dar Petrică era mai ales cu dare de mână.

În adevăr, tânărul acesta venea la Bucureşti să cheltuiască şi să petreacă. Fiu unic al unor moşieri bogaţi, fusese dus la Geneva de maică-sa, femeie deşteaptă şi ambiţioasă, şi acolo crescuse până la vârsta de 19 ani, când il duseseră la Paris, de unde, după un an, la moartea maică-si, îl aduseră în ţară.

Întors acasă cu studiele trunchiate, dar cu mintea întreagă, tânărul se puse cinstit să muncească. Din când în când îl prindea de pe urmă părerea de rău a frumosului, întrevăzut, dar neatins, şi atunci îl apuca dorul de a călători, de a vedea, de a ceti. Făcuse cunoştinţă cu literatura românească acum în urmă, şi găsise într-însa lucruri interesante. Se abonase la toate revistele, la toate almanahurile, la toate fiţuicile. Cu vremea, venind des la Bucui’eşti, făcuse cunoştinţa scriitorilor de căpetenie, intrase în intimitatea lor primejdioasă, se lăsase a fi ciupit de cei mai îndrăzneţi, simţind un fel de plăcere nouă de a ajuta pe aceşti risipitori de energie. Era atât de discret, ştia atât de bine să asculte, încât, când venea „mangafaua” în Bucureşti, se adunau la aceeaşi masă cei mai neîmpăcaţi duşmani literari.

Astfel se apropia acum poetul Profiriu de gazetarul Constantinescu, doi oameni de talent ce nu puteau să se sufere, iar peste dânşii venea criticul Bărbieri, deputatul Mărgineanu şi actorul Zaharia, unii îmbătfuniţi înainte de timp, alţii încă tineri, dar toţi plini de ticuri, zeflemişti şi invidioşi.

Fără să bage nimeni de seamă, Dibici Balalanschi se strecurase la masa lui Văleanu, în dreptul sticlelor painjinii, încruntând din sprâncene şi rostind între dinţi:

— Îl bem total astă-seară.

Pe când toţi râdeau, aşezându-se, Năiţă scria de foc. Criticul Bărbieri îi smulse hârtia:

— Ce sunt cabazlâcurile astea, mă Năiţă?

Celălalt, încăpăţânat îşi urmărea vedenia:

— Se transformă, domnule, tot! Atomii nu mai sunt atomi, eu nu mai sunt eu, tu nu mai eşti tu, măgarul ăsta de Bărbieri nu mai este măgar…

— Hai marş, mă! …

— Ci totul este trasformare în energie cinetică a unei mari cantităţi de energie potenţială.

Apoi, adresându-se poetului Profiriu:

— Tu ştii ce înseamnă energie cinetică, mă dobitocule?

Profiriu se făcu roşu:

— Eşti şi mitocan şi beat.

— Cu deosebire că e mitocan din naştere, iar beat din educaţiune, zise Bărbieri.

Năiţă urma, demonstrând cu degetul în aer:

— Masa unui electrogen este de-abia a 700 parte a atomului său, iar greutatea lui este o fracţiune de gram, pe care mă prind că Profiriu nu ştie s-o citească, şi anume:

I

Da’ voi ştiţi ce este rodiul, mă, budalalele dracului?! … Mă, Bărbieri, tu creezi că radiul este o piatră de ascuţit brice.

— Da, se înţelege: de acolo şi vine verbu a rade: eu mă radiu, tu te radii, el se radie. – pe care vulgul l-a făcut: eu mă rad, tu te razi, el se rade.

— Sunt unele provincii, zise foarte serios actorul Zaharia, în care se pronunţă astfel: mă rădesc, tu te rădeşti, el se rădeşte.

— Pozitiv. Tot de acolo, adăogă Bărbieri, s-a format şi verbul a răsădi, prin metateză din a se râdi: a se rădi, a răsădi, totuna. – adică, curăţi pielea obrazului, ca natura să răsădească mai uşor părul în piele; sau, viceversa, razi brazdele de pământ, ca să pui arpacic.

Balalanschi, care până aci ascultase, plin de smerenie, ştiinţa acestor oameni, găsi de astă dată că prea era lată:

— Eeee! nene Bărbieri. Hai stir! …

Toţi râdeau, iar Balalanschi mai mult decât toţi, arătând cu degetul spre Nae Constantinescu:

— E afumat rău!

Cheful urmă mai departe, în toată frumuseţea lui. Lăutarii se apropiaseră de masa lui Văleanu şi cântau pe gâtul vioarelor. Din când în când, Năiţă vrea să demonstreze că radioactivitatea materiei şi transformarea radiului în eliu dau dreptate alhimiştilor; că deci căutarea pietrei filosofale e permisă, iar că Lavoisier a fost un bou. – ceea ce făcea pe actorul Zaharia să sughiţe „Eliu”! în loc de „Aleu!”

În vremea asta, un lăutar grăsuliu, cu mustăţile ca două lipitori, prinsese a cânta din gură cu accent ţigănesc: „D-abia t-am fost văzut o dată şi hochii tăi m-au prins prizonier.”

Năiţă scrâşnea din dinţi. Ceilalţi se puseseră să cânte în cor cu ţiganul. Năiţă gemea, dând cu pumnii în masă:

— Petrică, zi-i să tacă…

Ceilalţi voiau, dimpotrivă, să cânte:

— Lasă, domnule, omul în pace.

— Zi-i, Petrică, să tacă, or dau cu ceva în el.

Văleanu făcu semn lăutarilor să se oprească:

— Ia mai bine să rugăm pe Martac să ne cânte ceva.

III

Martac, intrat pe jumătate sub masă, era liuliu. Prins între două sticle, din cari una de vin iar alta de borviz, se uita la dânsele lung, întinzând buzele înainte şi plescăind din limbă. El făcuse de vreo zece ori aceeaşi întrebare, care tot de atâtea ori rămăsese fără răspuns:

— Mă, Iancule, de ce oare nu se potrivesc de, mă?

O dată, reuşise să capete un „hai stir”, care însă nu-l luminase deloc.

Văleanu, văzându-l cufundat în gânduri, îl întrebă încetişor:

— Ce vrei, nene Martac?

El însă dete din cap:

— Ei. Drăcia dracului! …

Îl preocupau cele două sticle, ce niciodată nu se sfârşeau împreună, fiindcă or mai rămâneau două degete de vin şi trebuia să mai ceară o sticlă de borviz, or mai rămâneau două degete de borviz şi urma să ceară o nouă sticlă de vin.

Năiţă îi dete un ghiont pe îndesatele:

— N-auzi, mă!

Tenorul se uită la dânsul nedomirit.

— N-auzi că te roagă Văleanu să cânţi? …

Martac ieşi ceva de sub masă şi tuşi: apoi începu.

Era o melodie veche românească. Ar fi putut să fie turcească sau orcum, că tot frumoasă ar fi părut. – atât erau notele de suave. Prin ce mister al naturii se păstrau, într-un gât aşa de argăsit, nişte sunete atât de curate, atât de tinere şi de mişcătoare? …

Muzica adevărată păru a pătrunde deodată în toate sufletele chefuitorilor. Pe unii îi muie de tot: pe alţii îi însenină. Bărbieri bleojdi capul pe-o parte, uitându-se lung la tenor. – până ce îi dete cu tifla:

— Bată-te Dumnezeu de beţiv! De unde le mai scoţi, mă!

Năiţă îşi ridicase pieptul în sus, îmblânzit, parcă s-ar fi găsit acum în lumea lui cea adevărată, pe când poetul Profiriu îşi trecea degetele tremurătoare pe fruntea largă. Mai mişcat decât toţi părea a fi Dibici Balalanschi. De la primele note, el se strânsese în spete şi rămăsese cu ochii ţintă la tenor. Când acesta repetă pentru a doua oară: „Floare albă a primăverii11, ridicând tot cântecul în octavă, Balalanschi se luă cu mâinile de cap, gemând: „Aoleeeu!”, ca şi cum, în adevăr, vibraţiunea sunetelor înalte l-ar fi durut.

Când încetă Martac, fu o pupătură universală, o spargere de sticle pe toată linia. Năiţă găsi că era o dobitocie a sparge sticlele, dar se mira că nu o poate spune: „probabil că sunt beat”, îşi zicea el în gând. Balalanschi se luase de gâtul lui Martac şi-i striga la ureche! „Puică! … Dragă! … Să-mi cânţi aia cu patru vânturi!”…

Tenorul suflă un pahar cu vin şi începu din nou:,. Pe la cele patru vânturi Eu de tine-am întrebat şi prin iacrămi, şi prin cânturi şi prin dureros oftat, însă de au tăcut.

Te-am pierdut, te-am pierdut.”

Cât ţinu melodia, cântată cu o artă fără seamăn, nimeni nu se mai mişcă. Ţimbalagiul prinsese acordurile, discret, aşa că vocea tenorului vibra acum pe unde de alte sunete. Din când în când se auzeau gemetele lui Balalanschi: „of, puică!”. Lui Nae Constantinescu îi dăduseră lâcrămile, care păreau a-l libera de durerea beţiei. Poetul Profiriu se întinsese pe două scaune, şi, deşi se simţea idiot, i se părea câteodată că are geniu. Criticul Bărbieri, rămas ceva mai întreg, se uita la ceilalţi cu milă, dar în acelaşi timp pârâia din buze ca prepeliţele, căutind să-şi explice de ce oare îi venea să pârâie.

Numai Petrică era treaz. Neputând să bea, el se bucura de hazul celorlalţi şi parcă o geană fumurie se lăsa şi pe sufletul lui, văzând atâta amestec de spirit, de talent şi de nebunie omenească. Dar, blajin şi tânăr, se socotea pe sine om inferior, deoarece n-avea nici un viţiu, nu ştia să cânte, nici să bea, nici să facă versuri. Avea ceva parale; însă când Martac, beat, repetă strofa: „însă de au trecut, te-am pierdut, te-am pierdut”, Petrică înţelegea cu o adevărată sfâşiere sufletească că poetul pierduse ceva ce nu avea preţ; ceva ce nu putea fi nici mamă, nici tată, nici femeie iubită; ceva ce nu sta nicăieri în lumea pământească dinafară; ceva ce nu era nici amor, nici durere. Că doar iubise şi el ca fiecare făptură, şi totuşi nu numai nu făcuse poezii, dar nici nu suferise. Acel ceva trebuia să stea în sensibilitatea poeţilor, pe care el, fiinţă echilibrată, nu o avea deloc, dar care îl fermeca atât demult, încât, pe calea înţelegerii, se simţea frate cu poeţii.

Deodată, în mijlocul gâ‘ndurilor generoase ale lui Petre, Martac o dete prin „I-sa, i-sa, i-sa-sa-sa”, însoţit de notele ascuţite ale naiului. Mai veni un rând de piperment şi un alt cântec caraghios, până ce sfârşiră toţi pe sub scaune.

IV

În pâcla nopţii, păru a trece o adiere de răcoare. Din răsăritul depărtat mijea cea dintâi năzuinţă de lumină, începând a da formă acoperişurilor. Oraşul dormea somnul leneş al dimineţii.

Aruncaţi într-o birje, ca trei saci, Dibici cu Martac şi Năiţă erau duşi la respectivele domiciliuri de către amicul lor Petre Văleanu. Acesta, pe capră lângă muscal, fuma o ţigară, privind aiurit spre carele cu zai’zavaturi, ce scârţâiau către gura pieţii. Îşi simţea capul deşert. O încercare de a-şi prinde gândurile rămase fără izbândă.

Trăsura trecu podul Dâmboviţei şi apucă prin Antim spre locuinţa tenorului.

În faţa unor case mici, fără perdele la ferestre, birja se opri.

Văleanu se dete jos şi sună. După puţin timp, uşa se deschise. Tânărul, fără a pierde vremea se întoarse la trăsură şi încercă să mişte pe Martac. Acesta, cu capul sub Balalanschi şi cu picioarele în coşul trăsurei, era criţă. Atunci Văleanu îl descurcă din grămadă şi, cu ajutorul birjarului, îl vârî în casă.

Uşa de la săliţă se deschise de la sine. Pe când convoiul trecea, Văleanu auzi pe cineva zicând:

— Vă rog, duceţi-l în dreapta.

Birjarul, care era înhămat la picioarele lui Martac ca la nişte hulube, cârmi la dreapta.

După ce-l întinseră în pat, birjarul ieşi, iar Petrică se găsi în prezenţa unei femei aproape goale, care-şi acoperise faţa cu mâinile.

Văleanu, deşteptat ca dintr-un vis rău, îşi aruncă ochii împejur. Lumina începea să străbată prin geamuri. Era o mizerie lucie. Patul de fier, pe care zăcea trântit Martac, se încovăia până la pământ. Alături, un scaun, din care curgeau paiele. Vrafuri de partiţiuni muzicale, scrise cu mâna, stau împrăştiate pe jos.

Femeia îşi luă mâinile de la ochi şi se uită ţintă la Văleanu:

— Iar l-aţi îmbătat!

Energia acestor cuvinte nu se potriveau deloc cu obrazul tânăr al celei ce le rostise. Ea părea a nu se simţi.

— Ce să mă fac?!

Văleanu se uita la dânsa aiurit. Îl îmbătase el, în adevăr, şi se simţea vinovat. Ar fi vrut să îndrepte ticăloşia lui, care da pe faţă o aşa de neagră mizerie.

— Mă rog, zise el cu sfială, poate că lucrurile se pot îndi’epta.

— Ce să poţi îndrepta, domnule! … De când m-am născut aşa mă chinuiesc. Cât a trăit biata mamă, se mai lupta ea. De când am rămas singură nu mai ştiu…

Apoi, privind lung către pat, dete trist din cap:

— Nu-i păcat de Dumnezeu de aşa voce, să şi-o prăpădească cu băutura! … Şi doar îmi făgăduise să nu mai bea… Şi-a ţinut cuvântul trei luni, şi poate dumnealui nici acum nu se îmbăta, dacă nu-l luau ceilalţi… Mă temeam de aseară, de când a plecat… Am auzit că i-a venit prietenul de la ţară, ispita, geniul cel rău, Petrică. – cine-o fi acela…

Văleanu sta încremenit. Se auzea birjarul tuşind în răcoarea dimineţii. Vorba „dumnealui” păru a lămuri deodată o întreagă situaţie. Femeia asta goală şi disperată era fata lui Martac. Văleanu se uita lung la dânsa parcă fără s-o vadă:

— Mă rog, dumneata eşti fiica lui… Martac?

Se sfiia s-o întrebe, ca şi cum ar fi fost ucigătorul lui tată-său. Fata dete din cap. El făcu un pas către dânsa:

— Eu sunt Petrică…

Ea se dete înapoi, deschizând ochii mari j

— Aaaa!

— Eu sunt ispita, geniul cel rău…

Fata plecase capul pe o parte, zâmbind tristă.

— Nu ştiam…

— Şi tot eu vreau să fiu şi geniul cel bun. – dacă mă ierţi şi mă ajuţi, zise el luând mâna fetei. Nu ştiam că părintele dumitale are familie. Ca toţi cei ce-l cunosc, eram şi eu fermecat de glasul său… şi cum nu stau în Bucureşti, nu puteam să-l aud altfel decât întrunindu-ne seara.

Apoi, îndemnat de o mişcare aproape frăţească, mângâie părul fetei, fără să se gândească la ce face:

— Vrei să vii cu părintele dumitale la ţară?

— Îşi pierde locul de la cor…

— Aşa este.

Fata ridică ochii spre el cu sfială;

— Dumnealui ar fi voit să meargă în străinătate să mai înveţe.

— Foarte bine.

Dânsa dete din cap:

— E cam târziu.

Văleanu se gândea:

— Atunci ce pot să fac eu pentru dumneavoastră?

— Ştiu eu! …

El. Neştiind cum să urmeze, puse mâna în portofel şi dete fetei tot ce avea.

— Ia dumneata asta deocamdată, şi vom mai vedea mâine. Te rog să mă ierţi…

Şi-i întinse mâna. Dânsa îi luă mâna, dusă pe gânduri şi uitându-se în pământ:

— Mi se pare că visez… Ce să fac cu banii?

— Ce vrei. Să îndreptezi greşelele mele… Să-l duci la băi.

— O să mă întrebe de unde am parale.

— Să-i spui.

— Da?

— Da.

— Atunci o să vă mulţumească tata.

— Nu-inevoie. Sunt fericit că-mi mulţumeşti d-ta. Dânsa duse repede mâna lui Văleanu la gură. El vru să-şi retragă mâna, dar, fără să ştie cum, o atrase către el şi o sărută pe frunte. Corpul cald al fetei se lipi de el, ca o haină. – când tocmai se auzi glasul spart al lui Balalanschi înjurând: răcoarea dimineţii il dezmeticise.

V

În camera lui de la otel, Petrică, se îmbrăca, făcându-şi gimnastica obişnuită. Corpul sănătos îşi desina în oglindă muşchii puternici, ce se întindeau sau se umflau sub pielea transparentă a tinereţii, cu o nespusă eleganţă bărbătească. Dormise rău ‘şi căuta să-şi puie sângele în mişcare prin gimnastică.

Mintea lui umbla într-aiuri. De când se învârtea în cercul „intelectualilor”, nu cunoscuse nimic sau mai nimic din viaţa lor. Acum, întâmplarea îl pusese deodată faţă în faţă cu realitatea, şi parcă nobilele accente din gâtul lui Martac îl făceau să sufere în creier şi-n inimă. I se părea că frumuseţea este un lucru atât de rar, atât de nepământesc, încât atunci când din sferele senine ale necunoscutului se încheagă ceva vrednic de acest nume în închipuirea noastră, noi, oamenii, se cuvine să adorăm acel ceva ca pe cel mai mare bine. În acest fiu al unor oameni de rând, potrivise natura o cumpănă de înţelegere atât de fină, că nimic nu scăpa nedrămuit. Dar în’ loc de a se naşte critic, se născuse poet. – un poet eroic şi iertător, care nu ştia să cânte, ci numai să asculte şi să se bucure, să caute frumosul, să-i deschidă sufletul ca o criptă de aur în pacea unei catedrale.

Din când în când se oprea, pipăindu-şi un muşchi şi uitându-se în oglindă fără să se vadă.

Bătu cineva la uşă. Până să se ducă el să deschidă, se şi ivi capul lui Lachi Pavlov. Petrică il scutură de mână voiniceşte:.

— Şezi, Balalanschi.

Acesta, exagerat ca întotdeauna, se luase cu mâinile de cap, uitându-se ţintă la braţele lui Văleanu:

— Aoleu, nene Petrişor!

— Ce este?

— Să-mă dracului! …

Ca să facă plăcere lui Balalanschi, Petrică îşi îndoi un braţ şi îi dete celuilalt să-i pipăie muşchiul.

— Dacă poţi, muşcă.

Ochii lui Balalanschi erau turburi, iar în fundul lor strălucea lumina unui gând vinovat. Făcu o mişcare către braţul amicului său. Dar se opri.

— Muşcă! îi zise Văleanu, râzând.

Balalanschi îşi înfipse colţii în braţul lui Văleanu cu atâta putere, încât acesta, instinctiv, îl repezi cât colo, izbindu-l cu capul de perete. Balalanschi căzu jos.

Situaţia între dânşii devenea ciudată şi inexplicabilă. Văleanu îşi muie batista în apă rece şi-şi şterse sângele de pe braţ. Balalanschi se făcuse ghem la pământ şi gemea. După câteva minute, Văleanu se întoarse tot el către

Balalanschi.

— Te-ai lovit?

Celălalt îşi ridică figura hidoasă:

— M-ai omorât.

— Ei, aş!

— Nu acum. Mai bine mă dai de o mie de ori cu cnpul de pereţi, decât îmi făceai ce mi-ai făcut.

‘ Văleanu se uita la el nedomirit, dar mişcat!

— Ce ţi-am lacut?

Balalanschi tuşea, horcăia, îşi sufla nasul cu zgomot.

— M-ai omorât, nene Petrişor!

— Vino-ţi în fire, omule, şi spune ce ţi-am făcut.

— M-ai mâncat fript.

— Cum?

Balalanschi se legăna pe o parte şi pe alta. Gemând:

— M-ai mâncat fript! … Şi ai noroc că eşli aşa cum eşti. Că, altminteri, pre legea mea că te-mpuşcam… Ia uite ici…

Şi, zicând astfel, scoase din buzunar o gioarsă de revolver; apoi strigă într-aiuri:

— Te-mpuşcam. Nene! … Da’ te-a scos dracu înaintea mea cu braţele alea goale, de parcă eşti un berlinez de ăia de la circ…

Văleanu se apropie de el binişor şi-l apucă de mâna în care ţinea revolverul. Balalanschi nu vrea să-l lase. Când însă îl strânse o dată de degete, îi dete drumul, ca un copil:

— Lasă-mă, puică! …

Văleanu închise revolverul într-un saltar şi se întoarse binişor la Balalanschi:

— Ia ascultă, nene Pavlov, spune cinstit, ce ai, frate, că nu te pricep.

Balalanschi păru a se linişti, faţă cu bunătatea calmă a celuilalt. Ridică ochii către el:

— Aoleeeu! … Că frumos eşti, fire-ai al dracului! …:

— Bine. Să lăsăm asta. Ce ai cu mine?

— Te faci neamţ, ha?

— Nu mă fac nici un neamţ, dar nu pricen.

— Hai stir, pungaşule! … Da’ cine săruta pe Ilenuţa azidimineaţă? …

Şi grăind astfel, iar începu să sughiţe şi să plângă:

— M-ai mâncat fript, vagabondule! … Gândeai că nu te văd, ha?! Ai sărutat-o şi ai luat-o în braţe.ca un tâlhar! … Te-am văzut pe fereastră… hoţule!

Văleanu se uita mereu la el, încremenit de a descoperi – deodată o altă ţnizerie omenească: amorul, răsădit într-o inimă aşa de dogită. Luă un scaun şi se aşeză lângă Balalanschi:

— Ascultă-mă, frate Pavlov; îţi jur că nici nu m-am gândit la ceea ce spui… Dar vorbeşte limpede; o iubeşti?

Balalanschi zbârcea din nas, ştergându-şi lacrămile:

— O iubesc, mă, de mor! … Uite aşa hâd, cum mă vezi. Şi-o iubeşte şi Năiţă… Da’ ăla e al dracului: zice că pentru muzică… Ne-am cotizatără s-o trimitem în străinătate să înveţe… Că dacă-i vorba, ea cântă mai frumos decât tat-su…

— Cum adică?

— Iote aşa, bine… Năiţă punea 150 de franci pe lună, că ăla câştigă şi de la gazetă şi de la şcoală: eu puneam 50; tat-su iar 50. Nu mai gustam vin cu lunile. De vreo două-trei ori era să plece.

— Şi de ce n-a plecat?

— Ceasul rău! …

— Adică?

— Iote aşa… Tocmai când s-adunau banii de drum, se întâmplă de ne întâlneam… Şi cum îi omul, na şi ţie, dă şi mie… gâtul uscat, beam paralele într-o noapte.

Văleanu râdea.

— Râzi, afurisitule! … Da’ tu ştii, mă, ce vrea să zică să nu bei o lună de zile! … Te apucă toate nădufurile… Ţi se face gâtul ca tureatca. Ai o ţigară?

Văleanu îi dete o ţigară. Balalanschi aprinse un chibrit pe fundul pantalonilor şi se puse să fumeze. Apoi urmă:

— Aoleeeu! … Cine te-a scos în cale, neică? Că noi trăiam fericiţi…

— Nu mai vorbi copilării, nene Pavlov, că eu nici nu m-am gândit la asemenea lucruri.

— Nu te-ai gândit tu, da’ s-a gândit ea. Că-i muiere, mă! … Le curg ochii la toate după tine, fire-ai al dracului, nene Vălene!

Pe când Balalanschi vorbea, întrerupt şi cu sughiţuri, bătu cineva la uşă de mai multe ori. Văleanu n-auzea. Pavlov, supărat strigă:

— Ci intră, nene, o dată!

Uşa se deschise binişor şi se şi închise, fără ca persoana care bătuse să fi intrat. Balalanschi rămase ca de piatră. Era Ilenuţa. Dânsa, văzând pe Văleanu jumătate dezbrăcat, se retrăsese.

Balalanschi se repezi ca un tigru la gâtul lui Văleanu:

— Vezi, tâlharule, hoţule! … Vezi c-a venit după tine! …

Văleanu strânse o dată în braţe pe Balalanschi, de-i pârâiră toate oasele. Apoi, serios şi uitându-se în ochii lui:

— Şezi binişor, că te zdrobesc.

Pavlov căzuse în genunchi şi tremura:

— Pentru numele lui Dumnezeu, nene Vălene, fă cu mine ce-i vrea, numai nu mă chinui aşa. Omoară-mă mai bine!

Văleanu se răsti la el:

— Ce să fac?

— Ce-i şti.

— Cum vrei să-ţi dovedesc că nu sunt vinovat?

— Să pleci.

— Plec deseară.

— Nu deseară. Acuşi, numaidecât.

— N-am tren.

— Să pleci la Girugiu; este tren la 12.

— Eu trebuie să plec la Piteşti, omule.

— Nu se poate să stai pân’ deseară, că iar vine-

— Bine, frate, hai să plec la Giurgiu.

— Te duc la gară.

Văleanu se îmbrăcă şi îşi strânse lucrurile, râzând. Balalanschi, între râs şi plâns, urla prin odaie:

— Puică, neică, scoate tignafesu din mine, că mă ia dracu! …

Când se deteră jos, portarul înmână un bilet lui Văleanu. Era de la fată. Ea zice: „Vă aşteaptă tata acasă să vă mulţumească”.

Văleanu îl dete lui Balalanschi să-l citească. Acesta scrâşni din dinţi:

— Muiere, domnule! Zi-i muiere şi las-o: a pus pe tat-su să te cheme acasă…

Pe când pleca trăsura spre gară, de pe trotuar, un chip rotund de femeie, cu ochii albaştri ca cerul de toamnă, zâmbea în înţelegerea propriei sale fericiri. Cu capul plecat, ea se uită pe sub marginea pălăriuţei, ce-i cădea pe frunte ca o glumă, surâzând şi chemând la sine ca fundul apelor adinei…

Balalanschi dete un ghiont lui Văleanu.

Acesta, nedesluşit în gânduri,. Dar bun şi cuminte, plecă la Giurgiu, în loc să plece la Piteşti.

Roma, 1904