I.

Se ridicase dinspre răsărit luna plină… De sus şi până jos, între cer şi pământ, se desfăşura o trâmbă de lumină prietenoasă, care parcă voia să acopere lumea cu un cort căldicel, spre a o feri de răcoarea nopţii şi a-i aduce visuri de vară.

Hârşova se odihnea, cu casele sale albe, în malul Dunării, ca un pelican de baltă în stuf, de marginea lacului. În răsăritul lunei, minarele subţiratice îşi întindeau gâtul peste acoperişuri, cătând parcă să se uite în umbra uliţelor înguste. Prin târg nu se mai zărea nimeni. La cafeneaua lui Mehemedă se făcea încă puţin zgomot, fiindcă sosiseră de cu vreme nişte barcagii greci, cari puneau la rândidală un butoiaş cu mastică. Nu trecu mult însă, şi hogea, în tăcerea nopţii, se auzi urlând rugăciunea de seară din vârful unei minarele. Mehemedă dete pe greci afară, şi lârşova adormi…

E un nespus farmec a fi deştept când dorm turcii, şi mai cu seamă farmecul e mare când turcii dorm pe apă, ca la Hârşova.

Pe luciul Dunării luna aşterne un drum de argint, în „clipirea căruia ai crede că tremură toate stelele cerului, dacă pe de nu le-ar fi stins steaua cea mare a nopţii. Un praf scânteietor se prinde de fiecare creţitură de val şi se duce în jos, spre a sufla cu argint toată apa, până în mari: mea malului drept, a cărui umbră trage un chenar negru d-a lungul Dunărei, până hei! … departe, spre Borcea.

În adăpostul ce-l alcătuiesc stâncele cele mari, numite canarale, din dreapta şi din stânga Hârşovei, stau ancorate câteva ceamuri turceşti, un caic de bucate, vreo două bivrci greceşti şi un şir întreg de lotci lipoveneşti, cari, lia. Se jumătate pe uscat., au aerul unor trăsuri aşezate la rând. Umbra catargurilor şi a frânghiilor se întinde până în depărtare, scriind pe suprafaţa strălucitoare a apei o horbotă încâlcită, care se mişcă pe rotunjitura valurilor ca j o dantelă neagră pe un sân plin.

Pe una din aceste canarale trecea în seara aceea pre1 şedinţele tribunalului din Hârşova, venind din satul Varoş, (j o mahala locuită numai de români, la gazda sa.

Preşedintele tribunalului de ocol din Hârşova era un j băiat ca de treizeci şi câţiva de ani, nalt, smead la faţă I şi voinic. Despre frumuseţă… el era mulţumit de dânsa, şi femeile, asemeni, şi deci şi noi asemeni.

Adus în Hârşova din Bucureşti, unde fusese slujbaş j toată viaţa lui, se poate lesne înţelege că-i era urât. Ministrul Justiţiei de pe atunci auzise că domnul jude de lai secţia III-a e cam slobod la gură şi, după ce-l poftise în mai I multe rânduri, prin prieteni, să-şi mai puie streajă ocărilor, I sfârşise prin a-l înainta la rangul de preşedinte de tribunal în Dobrogea.

Omul nu era rău de la fire, dar semăna cu acea nenumărată mulţime de tineri români cari râd, cu cauză sau J fără cauză, de toată lumea, fac curte în Bucureşti la în treaga suflare femeiască, trecând prin toate rangurile: de la fetele de magazin până la cele mai înalte doamne. Specia noastră fusese amorezat de mai multe ori şi totdeauna j cu o convingere ce-i făcea onoare. Atâta avea bun numai, J că nu ţinea mult la furie. Când îl apuca, se trudea ca un mucenic până prindea de rostul afacerii, şi de-acolo, în câteva zile, da înapoi ca o gârlă de munte. De altfel, era foarte galant. Nu rămăsese teatru, concert, cafenea, baluri, în care să nu strălucească cu banalitatea sa.

Şi acest creştin să fie luat din mijlocul nimicurilor bucu. I reştene, cu care se îndeletnicise de mic copil, spre a fi dus j în Dobrogea… crud lucru!

Spre a nu ponegri însă magistratura veacului în faţa posterităţii, trebuie să spunem şi ceea ce avea bun.

Domnul preşedinte al tribunalului de ocol Hârşova, I cu tot dispreţul lui pentru ceilalţi oameni, nu se iubea pe I sine prea mult. Când nu mai avea de cine să râdă, o lua I binişor spre malul apei, şi acolo se aşeza pe o grindă de catarg, ce sta trântită în nisip de ani întregi, şi se pierdea pe gânduri… în cursul molatic al apei, urmărea rotocoalele ce le făcea spuma, până ce nu le mai videa cu ochii şi, în mijlocul lor, arunca câte un crâmpei din gândul fără socoteală j re-l stăpânea, parcă ar fi vrut să i-l ducă valul credincios până în apele mării, spre a i-l îneca în imensitate. Când soarele apunea, şi apunea totdeauna în Dunăre, globul lui de aur văpsea creasta alburie a undei cu un roş de purpură atât de viu şi de curat, încât sufletul, primind prin ochi impresia armoniei dinafară, radia căldura colorii printr-o rază de bunătate duioasă, adimenitoare.

Atunci, într-adevăr, preşedintele tribunalului era omul cel mai blând şi mai simplu de pe pământ. Saadâc, uşierul lui, venea, de-abia călcând pe nisipul cel moale, şi-l deştepta din visuri, spre a-i aduce aminte că-l aşteaptă prânzul. Aici vorba prânz este mai mult un eufemism, fiindcă toată masa se reducea la un pahar cu mastică şi la o friptură de oaie.

În seara despre care se vorbeşte la începutul acestei istorisiri, preşedintele tribunalului îşi avea cuvintele lui puternice pentru care trecea pe deasupra canarelei celei înalte. Întorcându-se de cu vreme, tot pe acelaşi drum, de la Varoş, zărise pe culmea dealului, în ograda cadiului, o femeie care părea a fi tânără, stând în capul unei prispe, în picioare, cu mâna dreaptă întinsă în sus, de-a lungul unui stâlp ce lega streaşina de prispă, şi cu obrazul rezemat de mână. Preşedintele o luase cam la o parte din drum, spre a o putea videa şi mai bine. Ea părea că se uită undeva, departe, în zarea nesfârşită a albastrului ceresc, şi, ca o pasere a ţărilor calde smulsă de aripi, căuta cu ochii drumul libertăţii pe care venise.

Aşa cum o videa el de departe, i se părea că trebuie să fie foarte frumoasă. Că avea? ă-i placă şi de-aproape, nici că mai era vorbă. Lasă că mai întâi era femeie, şi, ca atare, avea tot dreptul să turbure mintea unui magistrat „dar apoi era şi turcoaică, o calitate pe care dânsul n-o cunoscuse încă, printre multele şi feluritele calităţi ce studiase la sexul protivnic nouă.

Ea era îmbrăcată, până la brâu, cu o bundă de catifea neagră, cu colţuri răscroite, cari lăsau să se vadă pe dedesubt o cămăşuţă de borangic galbenă ca lămâia; de la brâu în jos purta nişte şalvari vişinii; largi cât o roche, şi tocmai jos strânşi împrejurul gleznei, ca şalvarii bărbăteşti. Iu picioare, papuci de fir şi de catifea. Capul nu i-l putuse videa destul de bine, fiindcă era departe. Zărise însă un obraz rotund şi alb ca laptele, un păr castaniu şi lucios ca mătasa porumbului, tăiat scurt împrejurul gâtului şi… ce-i trebuia mai mult!

Acestea erau cuvintele, foarte puternice, pentru cari preşedintele tribunalului trecea peşte canarauacea înaltă, seara, pe lună, când hogea cânta, din vârful minarelei, rugăciunea de noapte.

E bine să se ştie că donna Dulcinea din Toboso, care avusese onorul de a pune pe drumuri pe nobilul stăoân al lui P anga, nu se găsea în condiţiuni mai bune decât suscitata fiică de cadiu: că dacă donna Dulcinea avusese aşa de mare parte pe lume, de ce n-ar fi avut şi fata cadiului darul de a nelinişti sufletul unui preşedinte de tribunal, când este ştiut că preşedinţii sunt mai puţin nobili decât cavalerii rătăcitori, şi că turcoaicele au mai-mai aceleaşi drepturi faţă cu zeul Cupido, ca şi spaniolele? …

De aceea, să nu mire pe nimeni faptul că preşedintele, întorcându-se acasă, se întinse pe pat şi se puse să gândească la fata cadiului. Lămuririle ce le luaseasupra ei, de cu ziuă, îl’ântăreau şi mai mult în convingerea că trebuie să viseze la dânsa.

A doua zi. Cum ieşi din casă, se duse de dete o târcoală pe lângă locuinţa cadiului. Cadiul şedea în vale. În dosul conacului. Nişte ziduri înalte, de piatră, împrejmuiau ograda, ca o cetate. Mai de departe, de pe deal, se putea videa în curtea lui două rânduri de case, ca la toţi turcii cu dare de mână: un rând pentru bărbaţi, şi altul pentru femei, despărţite printr-un zid mijlociu. Se uită el să vadă cum ar face s-o poată zări mai de-aproape. De la e (c) nac, care eră singura casă cu două rânduri, în Hârşova, s-ar fi putut lesne privi în curtea cadiului. – dar conacul parcă era afurisit: n-avea nici o fereastră spre nord; din întâmplare însă, pe acoperiş era’ o cubea care da spre partea aceea. Cum o văzu, preşedintele se răpezi pe scările conacului într-o fugă şi o rezemă drept în pod. În adevăr, după cubea se videa toată curtea cadiului.

Fiică-sa sta pe o saltea ce era întinsă pe prispă şi curăţea nişte sulfină. Când o văzu, preşedintele de-abia mai respira de mişcat ce era. În jurul ei nu se mai simţea nimeni.

N-aveai nevoie s-o cunoşti de-aproape ca să înţelegi numaidecât părăsirea desăvârşită în care trăia. Obicinuinţa de a fi întotdeauna singur înlesneşte minţii omului o piliere rară de a se depărta de realitatea imediată şi a trăi într-o lume, în parte fantasmagorică, în parte însă reală, prin forţa cu care închipuirea înfăţişează imaginile.

Cu capul plecat pe genunchi, ea rupea crăngile de sulfină cu nişte degete subţiri şi leneşe, şi era atât de cufundată în îndeletnicirea aceasta, că parcă ar fi urmărit pe foile tufei cine ştie co. Poveste de harem, cu împăraţi cruzi şi sultane omorâte, sau ar fi citit versurile dulci ale lui Hafiz20, amorezatul de lună de pe Ruknabad.

Când îşi ridică ochii de pe sulfină, se uită la cubea fără de nici o surprindere. El, de teamă să n-o gonească, se dete răpede la o parte, spre a se. Ascunde, şi, numai după ce-şi închipui că ea nu se mai uită, îşi scoase iar capul la’iveală. Acuma însă îl pândea ea, cu un surâs jumătate de femeie, jumătate de demon, care făcu pe preşedinte să se ascundă mai repede ca la început. Stând el însă pitit, se gândi în sine: „dacă ea, turcoaică fiind, mă vede şi nu fuge, asta înseamnă că mă şi iubeşte… sau atunci nu-i fata cadiului1*.

Lui i se părea că fata cadiului e neapărat datoare să iubească pe preşedintele tribunalului!

„Dacă acuma, când oi mai ieşi, îşi zise el, voi prinde-o tot uitându-se la mine, o şi salut!”

Astfel îmbărbătat, îşi scoase iar capul pe cubea şi, fiindcă ea, în adevăr, se uita tot spre el, îşi duse mâna dr eaptă spre inimă şi se îndoi de mijloc până să se lovească cu nasul de acoperiş.

La acest semn, ea îşi ridică mâna la gură şi după aceea la frunte, spre mulţumire. În mişcarea ce făcu, mâneca largă a cămaşei fugi la vale, dezgolind astfel un braţ alb t,; i un cot plin şi rotund.

Preşedintele nu mai ştia de bucurie şi, fiindcă din instrucţiile ce adesea era silit să facă în şedinţe îi rămăsese în minte întrebarea turcească cum te numeşti, puse amândiiuă mânile la gură şi-i zise cum putu:

— Ismenizi bană bahaşlainâz?

Ea pufni deodată de râs şi fugi înăuntru. Bietul preşedinte, de teamă să nu fi spus vreo prostie, îşi*repetă iute în; ind tot repertoriul turcesc şi. Spre marea lui mirare, „convinse că zisese foarte bine, ba chiar găsi că vorbise prea frumos, fiindcă fraza era, după cum îl asigurase dragomanul tribunalului, de om nobil.

Supă câteva minute ea ieşi din nou în pragul uşei, de-abia stăpânindu-se de râs, şi, ridicând un deget la gură, îi făcu semn să tacă. După aceea, punând, ca şi dânsul, arnândouă mânile împrejurul gurii şi ridicându-se în vârful picioarelor, îi zise:

— Aişe hanârn’… şi fugi, spre a nu se mai întoarce.

Mai stete preşedintele, doar o ieşi s-o mai vadă, dar nu mai avu parte.

A doua zi, la nouă ceasuri, era la post. Venea lumea cu hârtii de legalizat, cu jelburi, cu procese. – domnul preşedinte era în pod.

În ziua aceea şi în zilele următoare o văzu regulat şi urmă a-i face tot felul de semne de dragoste, la care ea răspundea cum putea, dar totdeauna binevoitor.

Azi cu una, mine cu alta, preşedintele ajunsese de nu se mai gândea la nimic decât la fata cadiului. O chema şi Aişe, şi era atât de drăgălaşe şi de singură, sărmana fată!

Vremea însă începuse să se cam strice şi vântul vâjâia prin podurile caselor cu atâta învierşunare, încât ţi-ar fi venit greu să-l înfrunţi, chiar fiind preşedinte de tribunal şi amorezat de Aişe. Dunărea începuse să-şi zbârlească valurile sale încreţite, şi pescarii îşi mutaseră corturile pe cellalt mai, spre a bate mai bine cotul stâncelor. Cega venea pe Dunăre nevoie mare. Şi cu dânsa cei dintâi sloi începeau să se ivească, ca nişte pete albe pe faţa închisa a apei. Cadiul. Ca cel mai bătrân şi mai mare boier din oraş, sta de faţă în toţi anii la primele încercări de pescuire şi adesea dormea noaptea prin corturi, ca orice simplu luntraş. Preşedintele. Îndată ce află de lucrul acesta, îşi puse în gând să vază pe Aişe la dânsa acasă.

Dar cum?

De cum sosise în Hârşova, făcuse cunoştinţă cu o grecoaică bătrână, de la care ceruse adesea poveţe în împrejurări de asemenea natură. Trimise de o chemă numaidecât şi-i expuse starea sufletului său şi gândul ce avea de a intra la Aişe. Cu orice preţ. Bătrâna îl ascultă în tăcere. După ce isprăvi, ea îi zise scurt:

— Ţii mult la viaţă?

— Da’ de ce mă întrebi? … Fireşte că ţiu!

— Atunci să stăm acasă.

— Ce! creezi că mă tem de cadiu? Mai întâi trebuie să ştii că ei n-au dreptul să poarte arme. Şi apoi să-ţi spun: ţin mai mult să văd pe Aişe decât chiar să trăiesc.

— A! … aşa se schimbă vorba. Dacă nu te temi de nimic, atunci diseară, pe la opt ceasuri, să fi gata.

Până seara el îşi făcu tot felul de planuri, unele mai ciudate decât altele: să sară peste ziduri, să se lase după acoperişul conacului în curte sau să se ia orbeşte după babă.

Cam pe la opt ceasuri bătrâna intră la dânsul, aducând sub braţ o legătură. Cum intră în casă, veni spre el misterios şi-i zise să lase perdelele; apoi scoase din legătură o păreche de şalvari femeieşti şi un şal negru.

— Îmbracă-te, d-le, zise ea preşedintelui, care învârtea în mână, stângaci, viitoarele sale haine de amorez.

Dete el să se îmbrace, dar şalvarii scurţi de-abia îi trecea peste genunchi, lăsând să se vadă pantalonii şi cizmele de bărbat, foarte compromiţătoare pentru o situaţie ca aceea. Dar, cu ajutorul întunerecului, lucrul putea trece.

După ce se înveli pe cap cu şalul negru şi-şi ascunse cu multă îngrijire mustăţile, ei plecară. Pe drum grecoaica îi spuse că fata cadiului nu şade singură, ci că locuieşte în aşa-zisul harem cu. O mătuşă a sa, oarbă, care are obiceiul de a pipăi hainele tuturor cadânelor care intră la Aişe, spre a nu se strecura şi vreun bărbat.

— Bine, afu’risito, îi zise el, tocmai aici îmi spui?

Grecoaica începu a râde.

— Dumneata, d-le, nu cunoşti femeile, zise ea. Dacă Aişe te iubeşte, va găsi mijlocul să te primească. Astăzi e vineri, şi ei împart pomană în toate vinerile la femei sărace. Chiar dacă frate-său o fi acasă, noi o să intrăm pe dinaintea lui…

— Cum! are şi un frate?

— Vezi bine că are. Dar şi dacă are? … Eu intru mai în toate zilele la Aişe pe sub nasul lui, numai… mai trage-ţi şalvarii în jos, că prea se văd pantalonii.

Preşedintele ajunse ca vai de el la poarta cadiului. Baba intră întâi şi, apucând pe preşedinte de mână, se lipiră amândoi de zid şi o luară binişor spre curtea de-a doua. Cânii erau toţi în târg, la plăcintărie. Deschiseră şi a doua portiţă şi, deşi era cam întunerec, el putu recunoaşte casa cu prispă pe care o vedea de pe cubea.

Îndată ce se apropiară de seară, Aişe le ieşi înainte.

— Luz snrmeghe gheletim21, zise bătrâna.

— Teşechiur iderim22, îi mulţumi ea, pe când-se uita cam curioasă, prin slabul întuneric al serii, la preşedinte. I El se apropie de dânsa şi, după ce-i făcu o metanie până la pământ, îi apucă o mână şi o sărută, luându-şi în acelaşi J timp cearşaful cel negru de pe cap. Atunci numai, ea îl j recunoscu. Drept orice răspuns, dete un ţipet înăbuşit şi I fugi înăuntru. După câteva secunde reapăru, râzând să f moară de îmbrăcămintea lui, şi apucă pe grecoaică de I mână, spre a o nuce înăuntru, la mătuşă-sa… El, neştiind f ce face, se luă după de şi văzu în dreptul săliţei, îrjtr-o * odaie goală, o femeie întinsă pe două saltele, una peste j alta, care pipăia cu manile hainele grecoaicei. Neapărat, trebuia să-l ajungă rândul şi pe el! ti venea parcă să fugă sau să dea cu ceva în cap hârcii de pe saltea. În adevăr, după ce bătrâna îşi isprăvi operaţia cu grecoaica, Aâşe veni la el şi-l apucă de mânecă spre a-l duce înaintea tnătuşe-şi. El nu mai ştia ce face, mai cu seamă că ea râdea j mereu. Nu simţea că râsul era singura ei scăpare din puternica mişcare sufletească de care era cuprinsă. Se duse după dânsa fără conştiinţă de ce-o să i se întâmple, dar, j tocmai când era să-l dea pe mâna babei, Aâşe îi luă şalul j cu care fusese înfăşurat pe cap, se înveli repede ea şi, puj nând. U-se în genunchi înaintea babei, îi prezentă braţele I s-o pipăie.

După această operaţie, se retrase de lângă bătrână şi ‘ începu să-i vorbească răpede… Grecoaica spuse preşedin telul că-i turna nişte minciuni groaznice, li îndruga că fe meia cea. De-a doua, adică el, era o biată sărmană, bolnavă de ameţeală (turcii au un respect nemărginit pentru acestă I boală), care dă în cărţi grozav de bine şi-i urâtă… şi-i j urâtă spunea-ea babei, că-i vine să moară de râs.

El se uita la dânsa cu o adevărată încremenire.

Înăuntru ardea, pe o masă joasă cu trei picioare, un – opaiţ de tinichea în formă de cinzec, a cărui feştilă îm1 praştia mai mult fum decât lumină. Aâşe şedea în genunchi lângă bătrâna turcoaică şi vorbea cu vioiciune. Chipul ei, I alb şi rotund, prindea a se lumina de o mulţumire lăun1 trică. Care i se zugrăvea pe obraji în nişte dungi subţiri, i trandafirii. Gura, mică şi însetată de viaţă, rostea vorbele J cu o înlesnire rară. Buzele tremurau parcă ar fi fost în1 totdeauna mini oase, însă ochii mari şi adânei îndeobşte, se făceau mititei şi luau o expresie de mulţumire nespusă când râdea. Părul, tăiat scurt împrejurul gâtului, cădea şi-i învăluia obrazul, de câte ori se pleca spre mătuşă-sa. Cu o mişcare de cap, mândră şi uşoară, ea îl arunca peste spate urmând a istorisi bătrânei povestea ce i~o alcătuia, atunci.

După ce isprăvi de vorbit cu mătuşă-sa, se sculă de jos şi ieşi pe uşă, făcând semn preşedintelui să vie după dânsa. Trecură amânaoi în singura odaie ce mai era în casă.

Lăuntrul era luminat de un policandru cu candele, după moda turcească. În fund, un horn de sobă, care răspundea drept afară, adăpostea câţiva cărbuni de vreascuri, iar în jurul hornului, pe nişte policioare de lemn lucrat, sta tot tacâmul de cafea. Lângă foc erau trase două pufuri joase, unul lângă altul, pe care se putea cineva foarte bine întinde, şi, încolo, toată casa un divan. Păreţii, acoperiţi cu scoarţe şi cu crengi de sulfină, dau odăii un aer de monăstire.

Îndată ce intrară înăuntru, ea strânse perdelele de la ferestre şi veni la el. Preşedintele dete năvală s-o apuce de talie.

— Ghiuzel sân îi zise el pe turceşte.

— Teşechiur, iderim, effendim, îi răspunse ea, luându-l mâna de după talie şi uitându-se la el cu nişte ochi adinei şi turburători de minte.

— Ghiuzel sân, mai repetă el o dată, încercând s-o sărute şi nesărutându-i decât mâna cu care ea-i astupase gura. Apoi mai vru să mai spuie ceva; dar ce? Nu mai ştia o boabă turceşte.

— Ghiuzel sân, sevgheliu-sân2, mai îndrugă el… şi apoi o rupse pe româneşte: ce mai încoace-ncolo, îmi eşti dragă, na!

Şi începu s-o sărute pe păr, pe mâni, pe gât, ca un nebun. Ea se luptă câtva timp, până ce, biruită de osteneală şi de plăcere, începu să se moaie, ca o ceară încălzită, în braţele lui şi căzu jos.

Era o îndepărtare desăvârşită a călăuzei celei drepte: judecata. – şi o părăsire de bunăvoie a femeiei în braţele unui vârtej de patimă, pe care-l simţea răsculându-se în sângele ei, lacom, fiindcă fusese hrănit numai de aşteptare, şi arzător, pentru că era tânăr.

Atunci el se plecă lângă dânsa şi-ncepu din nou s-o sărute, fără să mai ştie bine ce face, beat de mirosul ce-l răspândea untul de roze cu care era parfumată ea; s-o strige încet pe nume; să se lipească de dânsa; să-i mângâie părul şi obrazul – iar ea nu se deştepta. Cam îngrijat atunci, se sculă de lângă dânsa spre a chema pe grecoaică. Aişe sări deodată la el, îl apucă de mână, îl întoarse înapoi şi-l puse să stea lângă dânsa la foc.

Nu vorbea nimic, dai’ în chipul cum se uita la el, cum îi strângea mâna, era îngrămădită o viaţă întreagă de aşteptare, o comoară de tinereţe, o uitare de sine care ar fi dus-o până a muri în ceasul acela…

— Allah! … zise ea, oftând şi ridicând ochii spre cer.

După câteva secunde, grecoaica intră la dânşii şi le aduse aminte că stau cam demult. În faţa bătrânei ea se sculă numaidecât în picioare. Preşedintele rugă pe bătrână să-i spuie tot feliul de vorbe bune ce-i vineau în minte. Ea nu zicea nimica, ci numai sta rezemată de părete, galbenă ca o făclie de ceară. Când ieşi el, rosti în urma lui aceste cuvinte, aproape plângând:

— Allaha isâmarladâm…

Şi căzu iar pe sofa, cu faţa în jos, plângând… El de-abia îngână:

— Noapte bună.