II.

Dar fiindcă în lume se învârtesc toate, bătrâne şi tinere, lucrurile, împrejurul aceleiaşi osii: durerea, şi fiindcă sub fiecare geană care se închide ca să ajute gurii să râdă, tremură o lacrimă, fericirea, bătând la uşa Aişei, venea numai s-o înşele, după cum, de altminteri, face întotdeauna.

În înlănţuirea întâmplătoare a împrejurărilor vieţei noastre se pare că este o lege, care apasă pe aspiraţiunile unor suflete alese, ieşite din întuneric, şi, ca o riglă, rade şi reduce avânturile lor până la nivelul traiului comun.

Aişe era o făptură pe care firea o alcătuise oarecum în viitor, căci pusese într-însa darurile sufleteşti ale pruncului din a cincea sau a şasea generaţie a cadiului.

Trăia în obiceiurile părinţilor săi, fără să poată ceti, deci fără să gândească decât după cum o povăţuia simplitatea sa; închisă în cei patru păreţi ai odăii, cu o singură bună prietenă: singurătatea; bucurându-se de o sănătate care nu lăsa niciodată nervilor o prea mare stăpânire asupră-i; cu un chip curat şi nişte linii rotunde, care, ori de câte ori se uita în oglindă, lăsau ochilor o impresie de armonie.

— Aişe crescuse cum creşte floarea de nufăr, albă şi singură, pe luciul tăcut al lacurilor, urcându-se cu sufletul deasupra alor săi, tot atât demult cât se ridică blinda floare mai presus de frunze.

Trăise câţiva ani, cât fusese mai mică, la o mătuşă a sa în Constanţa. Aici, marea senină pusese parcă în sufletul ei un fel de linişte statornică şi un nehotărât dor de ceva mai mare încă decât marea, de ideal. – iar marea furioasă un fel de deprindere de a privi traiul drept în faţă, fără frică, o bronzare a caracterului în împrejurări dureroase şi o iubire a primejdiei.

Nimic în viaţa ei nu. Venise până atunci să întunece zilele albe ce i le da soarele. Înclinarea ei cea mai vădită era singurătatea, şi de acolo contemplaţiunea, dar o contemplat iune eroică, care înfrunta de-a dreptul problemele cerului, căutând să-şi tălmăcească cum, spre pildă, carul era în toate serile deasupra capului, şi cloşca cu pui la răsărit, sau de ce luna avea câteodată un fel de aer de a şi gândi, parcă ar fi fost însufleţită? Nimic însă suferitor nu se arăta în acest trai.

De cum preşedintele se amestecă în viaţa ei mai de aproape, sufletul încetă de a se mai revărsa asupra lucrurilor dinafară şi se răsfrânse asupra lui însuşi. După întâia lor întâlnire. Aişe începu să nu doarmă. Visa fel de fel de lucruri, netălmăcite minţii, sub stăpânirea cărora sulerea şi se bucura totdeodată. Când se scula dimineaţa, îşi aducea aminte de ceea ce visase ca de nişte lucruri povestite de cineva şi uitate, cari îi erau dragi. Cine i le. „pusese? … Ziua începuse să fie neliniştită. Mătuşa ei, „mi ba, îi istorisea, ca şi mai nainte. Poveşti din războaiele ţuicilor cu ruşii, dar ea nu se mai mira şi nici nu mai striga de mânie când baba ajungea la Diebici Zabalcanski1. Bătrâna atunci se oprea din istorisit şi întreba:

— Dormi, Aişe?

Ea răspundea încet:

— Nu dorm; spune.

Bătrâna iar începea să spuie, şi ea iar se ducea cu mintea după cele gânduri.

Dacă amorul nu ne-ar fura, puţin câte puţin, toată puterea de a lucra a minţii noastre, spre a ne-o aţinti, fără ştirea-ne, cătră un singur punct: ceea ce iubim, de multe ori omul, cu oarecare stăpânire pe sine, s-ar opri chiar ‘la-nceput. Dar tot ce naşte amorul în noi este reflex; tot ceea ce simţim de la dânsul aleargă înaintea conştiinţei de sine, şi cu cât suntem mai depărtaţi de ceea ce iubim, cu atâta ne simţim mai mult atraşi.

S-ar fi gândit vreodată mama Aâşei, când încet o mişca în leagăn, că soarta ei va fi aceeaşi cu a preşedintelui? Una născută în gradinele Adrianopolului, în ţara rozelor. – altul pe malul Dâmboviţei, păreau meniţi a nu se întâlni niciodată. Şi, cu toate astea, întâmplarea îi strânse pe arnândoi în acelaşi loc, iar amorul îi apropie unul de altul. Cu cât era mai departe de la ea la el şi cu cât sufletele lor se asemănau mai puţin, cu atât dânsa era mai mult atrasă.

În adevăr, preşedintele nu semăna de loc cu Aâşe. El era, după cum s-a putut videa până aci, un om cu totul de pe pământ, nici – prea vesel, nici prea trist, biând când n-avea de ce să fie rău, poetic câteodată, prozaic şi batjocoritor mai întotdeauna, făcând curte la toate femeile şi plăcându-i, mai presus de toate, să trăiască bine.

Când ieşi de la Aâşe, emoţiunea dintr-însul pricinuită de dânsa trăi foarte puţin şi, de-abia ajuns la portiţa cadiului, începuse deja să se gândească cum o să istorisească el prietenilor din Bucureşti această nouă şi ciudată biruinţă ce o câştigase asupra femeilor.

În zilele ce urmară, el încercă s-o mai vadă, fiindcă-i plăcea, dar cadiul se întorsese de la pescuit şi lucrul mergea mai greu. Trecu o vinere la mijloc şi nu se duse; mai trecu încă una şi tot nu se duse. Şi-apoi, dacă-ar fi vrut să-şi mărturisească bine păcatul, îi era şi cam frică. Când se gândea în urmă la chipul îndrăzneţ cu care intrase la parră-i venea să se mustre singur de primejdia ia care se expusese.

Afară se făcuse frig de tot. Pe cubea nici vorbă nu era să se mai’ urce.

„Cine mai stă pe vremea asta afară?” îşi zicea el.

Ea însă sta mai toată ziua afară, pe prispă, în bătaia vântului, nădă îduind că poate lui să-i mai vie dor s-o vadă şi atunci ea să nu se brodească a fi în casă. Se gătea Aâşe ca niciodată. Bunda cea cu fir lat o punea acum în toate zilele, şi vârful unghiilor şi-l îngrijea ca o doamnă mare, făchidu-şi nişte noiţe roze, în formă de semilună; de parcă era întotdauna pătată pe mâni de sânge.

Ea îl aştepta cu încredere. În inima ei simţea ceva foarte pierdut, care parcă-i spunea că el ţine de un alt neam de oameni: al îndrăgostiţilor de dânşii. – dar îl iubea aşa demult, că se supăra singură pe ea însăşi când gândea astfel; şi atunci, ca un fel de iertare cătră el, îşi concentra toată amintirea spre imaginea lui, şi îndată ce-o vedea, se răpezea spre ea să i-o sărute, iar faţa i se lumina de bucurie şi de bunătate.

Zilele însă treceau astfel pentru Aişe, ţesute din aşteptare şi singurătate.

Iarna sosise cu totul şi zăpada acoperea întreg pământul. Dunărea aducea munţi întregi de sloi şi-i grămădea spre Tulcea, unde începuse să se prindă. Canaralele cele nalte stau în mai, ca un grebăn sur, aţinând buşteni de sloi, cari se izbeau de colţurile stincei, sfărâmându-se cu zgomot. Nu mai trăia nimic pe apă. Dintr-un drum mare, Dunărea se prefăcuse într-o gheţărie mişcătoare, care făcea rău viderii.

Aişe nu mai ieşea din casă. Manganul ardea toată ziua lângă dânsa, dogorându-i obrajii, iar degetele îi umblau leneşe pe clapele unei harmonice ce i-o adusese fratele său de la Brăila, izbutind să scoată nişte sunete ciudate şi câteodată foarte atingătoare. Când i se ura cu muzica, se întindea pe divan, îndoindu-se în jurul cărbunilor, ca o tigresă, şi visa.

Aişe slăbise şi se schimbase. Mai cu seamă de câteva zile în urmă, de când auzise că preşedintele se duce, încremenise cu totul.’

El, în adevăr, pleca. Dobrogea fusese pentru dânsul un loc de surghiun, din care căutase întotdeauna să scape.

Legătura, sau mai bine întâmplarea lui cu fata cadiului, nu era de natură să-l împiedice de-a pleca la cea dintâi ocazie, şi, în adevăr, de cum primi depeşa de la minister, se şi hotărî să se ducă.

Într-un târg ca Hârşova, în două ceasuri toată lumea ştiu despre mutarea preşedintelui. Grecoaica, cu care mersese la Aâşe, află şi ea ştirea şi se duse numaidecât să spuie fetei.

Cam cătră începutul lui ianuariu, sania poştei ieşea într-o seară din Hârşova, pe la nouă ceasuri, mergând la Gârlici, Dăeni, Salul-Nou şi Măcin, spre a ajunge la Ghecet., punctul prin care se trece pe malul stâng al apei, la Brăila.

Luna se ridica din răsărit, împrăştiind pe luciul de zăpadă o lumină ostenită, care aşternea lângă fiece lucru o umbră lungă şi greoaie. Pe întinsul câmpului nu se zăreau decât morile de vânt din jurul oraşului, ce păreau că ieşiseră de sub coaja albă a pământului, ca nişte namile de noapte, întinzând braţele lor mătăhăloase spre a se închina la lună.

În sania de poştă erau patru inşi: vizitiul, sentinela, conductorul şi preşedintele.

Ieşiseră tocmai de marginea oraşului, când, dintre mori, se iviră două umbre, care făceau semn vizitiului să se oprească. Acesta se supuse.

Umbrele erau două femei. Una rămase ceva mai departe; cealaltă se apropie de preşedinte şi-i spuse ceva încet. El sări jos numaidecât şi se duse la cea de a doua.

Erau: Aâşe şi grecoaica.

Cu un şal mare pe dânsa şi numai în pantofi, ea tremura pe zăpadă de aproape un ceas, aşteptând sania să treacă, ca să-l mai poală videa. Numai atâta voise, şi repeta grecoaicei de nenumărate ori să-i spuie că n-ar fi îndrăznit altfel să-l oprească de la drum dacă n-ar fi ştiut că pleacă pentru totdeauna…

Vorbind astfel, tremura, din cap până în picioare, de frig şi de frică… Lui i se făcu milă şi, desfăcându-şi pulpana blanei celei mari cu care era îmbrăcat, o lipi de dânsul, învelind-o şi ascunzând-o toată sub şubă…

Stete cu ea în braţe astfel vreo câteva minute. Atâta oe lipise de dânsul, cu cap, cu piept, cu toată fiinţa ei, că nu-i venea să o mai depărteze de el. În cele din urmă trebui să plece.

El rugă pe babă să-i spuie tot ce se pricepu: că are să se mai întoarcă, că o să se gândească la dânsa, şi multe…

O sărută şi se depărtă. Pe când însă se despărţea de ea, i se păru că aude, în româneşte, două cuvinte zise încet şi temător:

— Noapte bună…