NOVELE. CUVÂNT ÎNAINTE.

Societatea românească contemporană are, până acum, două manifestaţii puternice în proza literaturei propriuzisă: stratul cel mare al ţăranului, pe Slavici, stratul mahalalelor şi al orăşelelor de provincie, pe Caragiale.

Nu ştiu dacă în succedarea acestor doi autori este o paralelă conştientă cu straturile pe cari le reprezintă literatura lor, sau dacă nu cumva ei vin unul după altul fără voie-le şi numai pentru că dezvoltarea straturilor s-a urmat aşa şi nu altfel, şi deci şi manifestanţii lor tot astfel trebuiau să se urmeze. Nu ştiu, cu alte cuvinte, dacă literatura lui Caragiale nu a trebuit, fatal, să vie după a lui Slavici, şi acum nu ştiu iar dacă literatura care va veni după a lui Caragiale nu va fi, fatal, a straiului corespunzător, stratul de deasupra.

În privinţa aza-zisei Elocuţiuni retorice, cred că sarcina ini Slavici şi a lui Caragiale a fost mai uşoară, decât va fi a celor ce se vor încerca să studieze stratul din urmă.

Ţăranul, când îşi exprimă impresiele, are la îndemână limba lui bogată şi viguroasă, pe care nici moda nici împrejurările trecătoare nu au schimbat-o. Mărginaşul care se duce la „Inion” şi poliţaiul cu paşpatru de steaguri, srilcie neologismele şi le amestecă cu provincialisme şi barbarisme supărătoare. Sufleteşte, el este fiinţa cea mai ibridă şi mai falsă. Dar caracterul lui constă tocmai în această lipsă de caracter, şi un om cu talent cu cât I-o lăsa mai în elementul lui, cu atâta are să-l izbutească mai bine.

Dar penţ ru stratul de care ne ocupăm noi?

Cu să înţelegem şi mai bine această întrebare, să luăm bunăoară pe Dadiana din Subprefectul. În viaţa reală v (K’i’/istă fiinţă aleasă – căci pentru mine arta stă tocmai în alegerea adevărului – vorbeşte, în generalitatea cazurilor, mai numai franţuzeşte, şi chiar când o vorbi româneşte, vorbeşte o limbă aşa de pestriţă, încât, literariceşte, ea e neexistentă. Trebuie să o dai astfel? sau trebuie să nu te ocupi de felul acesta de femei, foarte fine şi foarte interesante. – ci să aştepţi până ce timpul şi o cultură măi întinsă le va impune limba lor? Iacătă întrebarea.

Cred că trăieşte, excepţional, chiar în clasa Dadianei, şi, mai jos, în clasa Locotenentului Sterie, o mână de familii, care, cetind literatura românească şi având o cultură generală cu-mult mai întinsă, au ajuns să formeze o limbă uzuală curată, ba chiar elegantă. Nu e oare acesta drumul pe care trebuie să punem novela şi romanul nostru? Astăzi, când citeşti literatura românească din ultimii 50 de ani, Costachi Negruzzi, printre toţi contemporanii lui, te minunează cu limba curată şi statornică ce o vorbeşte, şi oricare/pagină din Păcatele tinereţii or din Sobieski la Monastirea Neamţului pare scrisă ieri. O întărire puternică a acestei păreri a dat-o d-nul Burada în Cronica sa muzicală a oraşului Iaşi. Pe când toţi ceilalţi critici ai timpului întrebuinţează. Cuvinte ca politie, poftoreşte, talant ş.a., Costachi Negruzzi scrie un articol foarte curtenitor, în Albina românească, despre, un concert dat de celebra Eleonora Neumann, la anul 1839, adică acuma 50 de ani, şi ai jura că acest articol e scris azi, de un bun scriitor. Costachi Negruzzi a mers, prin urmare, cel puţin cu 50 de ani înaintea generaţiei sale, şi a mers just, fiindcă limba lui de lă ‘39, când nu era nimic format, este absolut limba noastră da la ‘88, ciad tot mai e ceva, literariceşte vorbind, statornic.

Deci, în această privire, cred că este o năzuinţă dreaptă de a încerca o formă literară pentru schimbul de gândiri şi de simţiri mai alese, cari vină aci se. Făceau în limbă străină sau îrjr-o românească pe care literatura cu nici un preţ n-o putea primi.

D. Z.