ARCHIVARUL PORTRET.

Domnului Gr. W.

Era un băiat ca de 43 de ani Miţache lonescu, nalt, costeliv ca o nucă şi muncitor. De 23 de ani era archivar. Singură mângâiere avea o pereche de barbete, pe cari îe schimonosea în felurimi de feluri. Aci-19, vedeai cu unu întors în sus, aci cu altul răsucit ae~l treceai prin urechile acului. Când şi le muşca era semn rău. Nici un copist nu îndrăznea să-l supere. Atunci vai de dosaru care i-ar fi încăput pe mână şi vai de nenorocitu care ar fi venit să-i ceară vreo desluşire. La fiecare vorbă îl da dracului printre dinţi, sau îl trimetea după icre verzi cu câte un număr de registru greşit. Altfel avea inimă bună.‘Singura lui părere de rău era picioru. El zicea râzând că e prea bine făcut: 35 centimetre lungime.

O singură dată mi-aduc aminte că se supărase rău de tot pe picioare. Se suise pe un scaun de paie să răscolească nişte dosare deasupra unui dulap. Pe când tocmai începea să se necăjească, din pricina unui dosar pe care nu-l găsea, se sparse scaunul şi piciorul i se duse tocmai în fund, iar el căzu cu un vraf de hârtii în braţe. I-a trebuit o adevărată muncă ca să-şi poată scoate picioru din scaun. Altfel, îi erau de mare slujbă: pe fiecare zi luau câte o poştă. Dimineaţa la 9 ceasuri îl aduceau la cancelarie şi seara la 6 îl duceau acasă.

Avea două ţinute: una de om şi alta de archivar. Cea de archivar era un spenţer scurt, pe care-l avea de vreo ani, ros până la urzeală. Nici el nu ştia ce faţă avusese. Cea de om era o haină strâmtă şi prea scurtă pentru dânsu, care şi aceea îi dura de vreo patru ani. Mai avea încă una, care o păstra pentru solemnităţi mari, ca de exemplu când îl trimetea procuroru general cu câte o scrisoare la minister, ca să le dea leafa mai nainte, sau când se hotăra săfacă curte.

Dişteptăciune, Miţache avea destulă pentru un archivar. Toţi copiştii trebuiau să fie dresaţi de dânsu. Vorbea cu o adevărată mândrie de băieţii cari fusese în cancelaria lui şi cari erau ajunşi unii procurori, alţii preşedinţi de tribunai, alţii advocaţi. Cea mai mare mulţumire o avea când îi da băieţii să iscălească câte o dovadă, în care sta scris jos, cu litere mari: Archivist general.

În politică Miţache n-avea nici o credinţă. Era alb fiindcă albii îl trimeteau pe dânsu la visterie s-aducă banii lefurilor, şi fiindcă atuncea avea drept să oprească de la fiecare câte 2 franci pentru birje.

Politică făcea numai o dată pe an: când se discutau bugetele.

Leafa avea 120 fr. Pe lună.

De muncit muncea cât şapte.

La fiecare numire de procurori noi, toţi se-ntrebau: cine-i? ce-i? Miţache răspundea la toţi cu acelaşi stereotip răspuns: apa trece, pietrele rămân. Aici cinstea revenea pietrelor.

Avea şi el, ca orcare român, un cusur: prea-i plăceau covrigii cu susan. Îl vedeai alergând, din dulap în dulap, cu un interminabil covrig în gură şi totdeauna supărat foc. Atunci domnii apărători se strecurau pe lângă dânsu ca pe lângă un pestiferat, de frică să nu-i atingă dosarele din braţe sa a covrigu din gură.

Întrebaţi pe cel dintâi ca şi pe cel din urmă advocat şi vă va spune cât e de important să fi în bunele graţii ale unui archivar. Sunt o mulţime de nimicuri cari trebuie îndeplinite şi cari toate frebuie să treacă prin mâna lui, încât, dacă vei avea nenorocirea să nu fi tocmai bun prieten cu acest predestinat al delelor, greu îţi scoţi clienta din prevenţie.

Miţache lonescu trăia înconjurat de-o adevărată fortăreaţă. Toate zidurile erau decorate: ici un pistol, colo un cuţit, mai sus un chipiu, mai jos un ciomag, la dreapta o pereehe de cizme, la stânga o sabie, în sfârşit, un arsenal întreg; şi pe toate Miţache le ştia de ce afacere ţin, cu ce di” sunt venite şi când vor merge la juraţi. Dar pe masa In1 I Călimări, condeie, foarfeci, covrigi, înotând într-un strat de nisip I şi învechite ca şi dânsu, erau mărturiile mute ale necazurilor ce trăgea sărmanul archivar, în această luptă eternă cu dosarele.

Omul care-i cunoştea toate chichiţele, precum zicea ei, era moş loniţă.

Cunoaşteţi pe moş loniţă?

Era nisipul care presărat peste un scris proaspăt usca cerEleata – sugativa de odinioară (n. Ed.).

E cel mai perfect tip al aprodului: scurt pe cât archivarul e nalt. Şi leneş pe cât cellalt e muncitor, moş loniţă fumează ţigări de havana. Poartă mustăţile râse pe jumătate, astfel că numai sub nas are două virgule castaniiroşii, cari. Fiind prea des supuse la încercările focului, sunt arse cu o îngrijire părintească. Barba o poartă iarăşi pe jumătate: ras numai până în dreptul bărbiei, pare totdauna legat pe sub fălci. Pe lângă acestea o pereche de ochi stupizi, pe cari îi înţepeneşte câteodată, cu o adevărată îneăpăţânare, asupra celui ce-i vorbeşte, isprăvesc această oglindă reflectătoare a celui mai aprodesc suflet.

Ei, şi cu toate astea, numai moş loniţă poate bine înţelege pe Miţache. La ei nu este o completare reciprocă a persoanei unuia prin persoana celuilalt; nu, dimpotrivă: este o discompletare. Dar moş loniţă a-nvăţat pe de rost pe conu Miţache şi, afară de asta, sunt numiţi aproape cu acelaşi decret. Archivaru s-a învăţat cu aprodu întocmai cum se învaţă un cornist cu o trompetă stricată.

Şi, cine ştie, când aceşti iluştri reprezentanţi a unei lumi ce se stinge, se vor despărţi: unu de dulapurile sale, cellalt de ţigările sale; cine ştie ce archivari vom mai avea, ce aprozi ne vor mai servi. Timpul, care însuşi este arehivarul omenirei, aduce fel de fel de noutăţi… cel puţin dacă se va inventa o maşină.