O MUZA

JOHN JAMES AMINTI HI DIN CARIERA DIPLOMATICĂ

Roma, 1915

Stimate amice, Anul acesta am împlinit 30 de ani de carieră diplomatică. E mult. Cu toate astea, pot vorbi despre timpul trecut cu o mare libertate sufletească, fiindcă nu mi-a făcut nici un rău: oarecare blândă neîncredere în planurile oamenilor; puţin scepticism, când e vorba de fericire; o mare mirare de puterea mediocrităţii. – iar încolo, cred că nu e nimic de zis despre modul cum curge viaţa: fiecare piatră se rotunjeşte mai mult sau mai puţin, după cum e friabilă sau rezistentă.

I

În Via Sisiinu. La etajul al II-lea al unei case moderne, era un restaurant, ţinut de o familie de savoiarzi, unda mâncau toţi diplomaţii tineri, când nu mergeau la faimosul Hotel du Quirinal. Stăpânul, un vânător paşnic, îşi petrecea vremea dresând bufniţe pentru a atrage ciocârlii, în Campania romană, unde la caccia oile allodole este un sport foarte răspândit. Treaba casei o duceau nevastă-sa şi cumnată-sa, Madeleine et Mărie, Ies penitentes cum le numeam noi.

Aci se întâlneau figurile cele mai streine şi toate neamurile pământului. De la francezi, prusieni şi scandinavi, până la japonezi, argentini şi copţi, fiindcă Roma este punctul de întâlnire al pelerinilor de pe tot globul, al tuturor milionarilor, al tuturor artiştilor, al poeţilor, al nebunilor şi învăţaţilor.

Prin anii 1888-1890, clienţii obişnuiţi ai restaurantului din Via Sistina erau: consilierul Ambasadei Franceze de pe lângă Sfântul Scaun, d-l de Navenne, autorul unei însemnate monografii asupra palatului Farnese; ataşatul militar francez, colonelul Pinsonniere, astăzi general în retragere; d-l Frisch de Fels, pe atunci mic ataşat, astăzi le comte de Fels, care dă tonul la Paris, prin căsătoria sa cu d-ra Lebaudy, ale cărei milioane au tot dreptul să fie dulci, deoarece provin din zahăr; d-l Van. Loc, ministrul Belgiei, instalat la Roma de 30 ani, al cărui dinasticism îl făcea să poarte o barbă albă foarte considerabilă, deşi era amorezat de o doamnă tânără, ce nu putea suferi chipul regelui Leopold; d-l de Westemberg, ministrul Olandei, bărbat cult, ceva cam extravagant, mare cunoscător de monete şi de vinuri vechi; d-l Canevaro duca di Zoagli, ministru peruvian, mort aşa de dramatic în catastrofa de drum-de-fier din Spania. Tot aici am cunoscut pe sir Henri Laurier, pe atunci prim-ministru canadez, care, deşi supus englez, vorbea numai franţuzeşte, dar o franţuzească de pe timpul lui Rabelais: „Îl m’en souvient et encores me frissonne et tremble le qoeur dedans sa capsule, quand je pense es prodiges tant divers et horrificqus etc.”. Se ştie că în Canada, primii cuceritori au fost francezi (Jacques Cartier, 1534).

Mai târziu, am întâlnit aci, sau la Morteo, în Palazzo Ruspoli, pe d-l de Jagow, astăzi ministrul de Externe al Germaniei, şi pe d-l Sasonoff, astăzi cancelarul împărăţiei ruseşti. Pe atunci erau amândoi doi tineri de viitor, cum sunt mai toţi secretarii de ambasadă. Pe lângă netăgăduitele lor merite personale, o mână de noroc i-a urcat de timpuriu la înălţimi la care alţii ajung târziu sau niciodată: d-l de Jagow a putut să lucreze la Roma cu d-l de Biilow, pe când acesta era numai ambasador, iar d-l Sasonoff a devenit cumnatul primului ministru Stolâpin, omorât în mod aşa de crud de nihilişti. Prinţul de Biilow, devenit cancelar, şi-a adus aminte de colaboratorul său de la Roma, şi l-a invitat să-i ia locul, ca ambasador, la Palazzo Cafarelli, pe când d-sa era ocupat a face un tour de valse cu unele puteri cam decoltate.

D-l Sasonoff era un tânăr scund, blond, cu o calviţie precoce, de o rară agerime sufletească şi de o reală erudiţiune istorică, mai cu seamă în exegeză; de aceea şi era secretar la Legaţiunea Rusă de pe lângă Sfântul Scaun.

Nota sa caracteristică era o anglomanie avansată – preludiul Quadruplei înţelegeri de astăzi – care-l împiedica să guste din poveştile Decameronului ce se istoriseau la masa noastră. Aci, în adevăr, se adunau decadenţii corpului diplomatic: un rus mititel şi îngust la trup, blond ca un înger de-a lui Fra Beato, cu degetele acoperite cu peruzele, cu brăţări la mâini. – dar atât de infam şi de dezmăţat, încât pretindea că în toate zilele ia vermut cu agheasmă şi doarme cu capul pe o broască-ţestoasă, numită madame Angot, pe care a învăţat-o să pronunţe latineşte ca popii italieni: „Dominusse vobiscume”; un ataşat militar turc, fost prin garnizoanele cele mai fantastice, de la Dedeagaci până la Erzerum, care istorisea cum a prânzit o dată cu mai mulţi camarazi, în mare ţinută şi decoraţii, dar îmbrăcaţi numai pân’ la brâu, şi cum intrând, din greşeală, un paşă, în cabinetul lor particular, au trebuit să se scoale cu toţii în picioare; un secretar portughez, plin de haz, care avea un câine numit Vasco de Gama, prin zgarda căruia coresponda cu numeroasele sale amante: zgarda avea un buzunar secret, unde se depuneau scrisorile ca în cutiile de poştă.

D-l Sasonoff fugea de aceşti decadenţi, pe care cred că-i dispreţuia, cum în general dispreţuieşte omul care urmăreşte o ţintă, pe oamenii cari trăiesc de azi până mâine.

Cine însă nu dispreţuia pe decadenţi, era un alt rus, baronul de Mâyendorff.

Cât e de mare pământul, cu toate neamurile lui. – nu cred să existe pe el un ins mai urât decât acesta. În două cuvinte: Don Quichotte. Când ieşea pe stradă, vara, cu o pălărie de vânător african pe vâi’ful capului. – se ţineau băieţii după el, strigându-i „Rass Allula”. El mergea la deal, pe Via Nazzionale, slab şi dihăinat ca un mucenic, uitându-se cruciş la trecători, care-i făceau coarne cu degetele, şoptindu-şi unii altora: „il jamoso iettatore”.

Baronul era tot atât de spiritual pe cât era de urât; era spiritual şi răutăcios. Toate femeile tinere îl giugiuleau şi-l corcoleau, de frică. Cine voia să aibă un salon deschis sau să dea un prânz reuşit, trebuia să între mai întâi în bunele graţii ale baronului.

Se povestea despre el că, pe când venise o dată la Petersburg, de la Londra. – bătrânul Gorciakov, primindu-l în audienţă de concediu, îi zise:

— Şi vous retrouvez lord Granville a Londres, diteslui quie vous avez vu Vours dans sa ianiere.

— Je lui dirai que j’ai vu cette bâte-lă.

Din cauza gurii rele, acest om, bogat şi cult, nu ajunse decât foarte târziu şef de misiune într-un post secundar (ministru la Lisabona), unde şi muri, uitându-se cruciş la visurile sale dispărute.

El zicea, despre un mare poet al Italiei, cu reputaţie urâtă:

— Îl Iove sa maison, sa femme et son talent, pour faire chanter Ies autres.

Sau, la doi prieteni, cari apărau pe-o doamnă ce displăcea baronului:

— Eh bien! cette femme est parfaitement detestable: elle est grande comme moi, bete comme vous et laide comme lui. Sommes-nous d’accord?

Baronul Măyendorff venea la masa decadenţilor cu plăcere.

Îl

Dar podoaba acestei mese, omul incomparabil superior tuturor celorlalţi, era John James, amicul meu Djon Gems, secretarul Ambasadei Statelor Unite, diplomat din întâmplare, iar din fire, poet, adică un amestec de gânditor, de visător, de muzicant, de humorist. – spirit critic şi creator, naiv, blând şi bun. – cu o atât de fericită doză de nebunie în viaţa lui înţeleaptă, şi atâta originalitate în tot modul său de a fi, încât nu se putea să-l vezi o dată, fără dorinţa de a-l revedea.

De la prima noastră întâlnire, am avut norocul să-i plac. Auzise că eram şi eu un fel de scriitor în ţara mea, şi, din prima seară, mă întrebă foarte serios dacă în România ne scriam poemele pe obeliscuri sau pe frunze de păpuşoi, căci, evident, hârtia nu străbătuse până la noi. La răspunsul meu că România importă hârtia din Statele Unite, unde ea se găseşte în mare cantitate, tocmai pentru că acolo nu sunt scriitori şi cetitori, John James râse cu plăcere:

— AII right, il y a compensation.

Voia să zică, adică, că eram chit.

Locuia într-un apartament mobilat, Via San Nicolo da Tolentino, unde era cunoscut, de toţi ceilalţi chiriaşi, şi cred şi de vecini, pentru urletele, dar mai cu seamă pentru muzica sa. Portarul, care nu putea să zică Gems, il numea „Signorino Gemiss”.

Dimineaţa îşi lua baia în strachina de cauciuc, apoi făcea gimnastică, înhămat la nişte sfori elastice, cu toate uşile şi ferestrele deschise, ascuns după un paravan unde cotcodăcea, fluiera, grohăia, lătra, miorlăia, necheza, ea la menajerie. Învăţase toate înjurăturile italieneşti de la Roma, pe care le rostea cu accentul lui englezesc:

— Adele, te possinoscannă, portamil Vacqua. Calda/…

Iar Adela, care aştepta la uşe cu apa caldă, se prăpădea de râs, dar nu îndrăznea să între.

Când se făcea tăcere, stăpâna casei zicea:

— Îl signorino Gemisse prega.

Adela adăuga:

— O şi fa la barba.

În adevăr, Gems, care era de origină irlandez, rămăsese bun catolic şi în toate dimineţile îşi făcea rugăciunea, după cum se şi rădea în toate dimineţile. De aceea nu se ştia precis dacă se închină sau se rade.

Stăpâna casei, deşi cam copticică, era amorezată de el, ca toată lumea, şi îi aducea cafeaua ea singură, pregătită cu mâna ei, cu unt proaspăt, marmeladă, castane zaharate şi toate bunătăţile. El o mângâie pe mână şi apoi îşi săruta degetele, parcă ar fi atins cine ştie ce comoară de frumuseţe. Asta nu-l împiedica de a-i dărui de ziua ei un „tub‘1, adică o baie de cauciuc.

Câteodată bea câte un pahar mai mult. Atunci devenea filosof. Dacă vedea pe Vasco de Gama, da trist din cap şi se lega de stăpânul câinelui, într-o franţuzească a lui:

— Plus… plus que je connais Ies hommes, et plus que j’aime Ies chiens. Vous faites de cette pauvre bete un ruffian. Vous etes un cocks-comb… un decadent pourri… une crete de coq.

A fi cineva „creastă de cocoş”, adică un fel de afemeiat, sulemenit şi iubit de „dame”, era culmea infamiei.

— Un cocks-comb ‘…‘lin sauvage!

Portughezul râdea:

— Ai, haz, Djon. Eu, sălbatec! … Pe când strămoşul meu Vasco de Gama descoperea drumul Indiilor, părinţii dumitale trăiau prin copaci.

Gems părea mulţumit:

— AII right. Îl y a compensation.

În gândul lui american, cuvântul acesta „compenseşn” avea o semnificaţie de înaltă justiţie socială. Adică: nici nu te-am păcălit, nici nu m-ai păcălit.

Când rămânea singur cu mine, recita versuri sau se lega de femei. El, omul gentil, găsea o voluptate crudă în vorbele lui Hamlet, pe care le repeta îndesat: „Be thou as chaste as ice, as pure as snow, thou shalt noi escampe calumny. Get thee tot a nunnery, go; farewell. Or, if thou wilt needs marry, marry a fool; for wise men know well enought what monsters you make of them” ‘.

Apoi întărea, cu degetul tragic întins către Mărie, care aducea altă sticlă de şampanie:

— To a nunnery, go; and quickly too. Farewell.

Mărie se uita lung la noi.

— Ce spune d-l Gems?

— Zice să te duci la mănăstire.

— Eu, la mănăstire! … Ou lâ-lă! …

Gems mai turna câte un pahar, îşi încrucişa braţele peste plastronul elegant al fracului şi continua:

— Ce frumos e verbul omenesc! …

Îţi aduci aminte cum începe Manzoni, I promessi sposi? „Quel ramo del lago di Como, che volge a mezzogiorno tradue catene non interrotte di monti, tutto a seni e a golfi”… E un nespus parfum din viaţa acelui seicento, atât de dispreţuit de prerafaeliţi, şi totuşi atât de bogat în energie omenească, când Spania teroriza lumea. Ce idee ai despre spanioli?

— O foarte mare idee.

— Dar de Statele Unite?

— Tot mare, dar mai mică.

— O să le luăm coloniile.

— O să le rămâie Las Meninas.

— Ce este asta?

— Un tablou al lui Velasquez.

Gems strâmbă din nas şi urmă:

— Ce minunaţi trebuie săfi fost haiducii italieni, faimoşii bravi, cari îşi băteau joc de guvernatorii spanioli, I Dacă te măriţi îţi voi da acest blestem drept zestre: vei putea fi castă ca gheaţa şi curată ca zăpada, şi nu te vei mântui de calomnie. Du-te la mănăstire. Dacă totuşi ţii să te măriţi, ia de bărbat un imbecil, fiindcă oamenii cuminţi ştiu prea bine ce monştri faceţi dintr-înşii, voi femeile. Du-te la mănăstire, şi cât mai repede. Adio (trad. D. Z.).

plini de titluri: „I Illustrissimo ed Eccellentissimo signor don Carlo d’Aragon, Principe di Castelvetrano, Duca di Terranuova, Marchese d’Avola, Conte din Burgeto, grande Ammiraglio e gran Contestabile di Sicilia, Governatore di Milano e Căpitan Generale di Sua Maestă Cattolica în Italia”, sau celălalt, pe care-l pomeneşte Monzoni: „1’Hlustrissimo ed Eccellentissimo signor Juan Fernandez de Velasco, Contestabile di Castiglia, Cameriero mag’giore di Sua Maestă, Duca della Cittă di Frias, Conte di Haro e Castelnuovo, Signore della Casa di Velasco, e di quella delii sette Infanti di Lara” etc., etc. Înţelegi dumneata că de un sfert de ceas de când vorbesc, rostesc numele a două singure persoane? Faci rău că ai idee bună de spanioli.

Apoi distrat se punea să fluiere o bucată din Simfonia I a lui Beethoven, şi iar recita versuri: „ The poet has the child’s sight în his breast, And sees all new” 63

Mărie, fericită de a-i vorbi, ca toată suflarea femeiască, prindea a-l dojeni:

— Ah, mon Dieu, que vous etes mechant avec Ies femmes, monsieur Jean James! … (Jeanjam).

— Mărie, plus… plus que je connais Ies femmes, et plus que je comprends Abelard! …

— He, monsieur, vous oubliez Heloise! …

— Brava, Mărie. Îl y a compensation.

— Pas pour elle, monsieur.

— Bravissima. Îl y a compensation plus que jamais.

Încântat de vioiciunea femeii, se întorcea către mine:

— Cette femme pourrait etre ambassadeur chez vous…

Apoi, văzând o scăpărare de răutate, în ochii mei, adăuga repede:

— Pas chez vous… Dans Ies Balkans.

Ieşind de la restaurant, trebuia să mergem la nişte americani bogătaşi, cari sosiseră de curând, sunând din milioane. Cum drumul trecea pe lângă casa lui, mă rugă să ne urcăm sus, să-şi ia ţigări. Îndată ce intră, începu să strige:

— Adele! Do re sono i sigari?

— Subit o.

Fata dispăru. El se aşeză la piano. Şi trecu pe clape cu amândouă mâinile, ca o adiere generoasă de răcoare. După aceea cântă o arie variată de Beethoven, câteva note atât de simple şi de profunde, pe care zburau arabescurile unei fantezii atât de calde, încât sufletul omenesc devenea deodată tangibil.

Fata intrase binişor şi lăsase ţigările pe o masă. Gems se uitase la ea fără să o vadă. Cu jobenul în cap, cu mănuşile albe pe marginea clapelor, cu ochii pe jumătate închişi, părea că pluteşte într-o atmosferă de visuri albastre şi de tămâie, în care auzea altă muzică, arcuşul sfintei şi corul îngerilor.

Eu mă pomeneam oftând, fără nici un bănat al meu. Ce poate pune un om, pe clapele reci ale unui piano? Sa vede că personalitatea sa. Iradiaţiunea acelui tot complex ce se numeşte temperament intelectual şi care este, la unii, atât de cald. ‘âncât luminează şi tămăduieşte ca soarele.

Cât timp o fi trecut aşa nu ştiu. Furăm deşteptaţi de un suspin formidabil, „He hec”! ce izbucni din pieptul. Adelei, ca o rachetă. Gems se opri deodată şi se uită lung la fată:

— Adele, voi siete înamorata.

Ea se ruşinase de tot:

— Nori, signorino. Mi piace tanto la musica.

— Siete înamorata, fanemila.

Apoi, adunându-şi mănuşile şi aprinzându-şi ţigara, se adresă mie:

— Allons dans le monde.

Dar când să ieşim pe seară, ne întâlnirăm faţă în faţă cu trei persoane, două doamne şi un domn, care făceau un haz nespus.

— A! scumpe domnule Djon! Aşa se vine la nişte bieţi prieteni, sosiţi de două zile, cari nu cunosc pe nimeni! Iată că venim noi la dumneata.

— Tocmai mergeam la d-voastră.

Şi fără multă vorbă, deteră năvală în casă.

Când se aprinseră luminile, apăru cea mai adorabilă creatură ce se poate vedea, blondă, înaltă, cu o gură ce zâmbea a bine. Cealaltă mai puţin frumoasă, dar foarte simpatică. Domnul ce le însoţea, şi care părea a fi tatăl celei dintâi, era voinic şi frumos, figură energică de german transplantată în America.

Djon Gems făcu prezentările. Erau nişte bogătaşi din Balţimore. Fata blondă se numea Eveline; cealaltă Mărie; domnul se numea Walckenaer.

Casa lui Gems fu răscolită ca de un ciclon, aşa că Adela aşezând lucrurile la locul lor, zbârnâi printre dinţi un „managgia” destul de violent.

Ieşirăm cu toţii în oraş.

Iii

Sosirea la Roma a acestei fete frumoase şi bogate, puse lumea în neastâmpăr. Prânzurile şi balurile se ţineau lanţ.

Tineri cu nume cât lumea de mari, Altieri, Aldobrandini, Borghese, Boncompagni se învârteau împrejurul ei, luptând cu secretari de ambasadă, miniştri străini, cu un secretar de stat, cu ofiţeri şi civili de toate neamurile şi toate rangurile sociale.

D-ra Walckenaer era nu numai frumoasă şi bogată, dar averea sa trecea şi drept curată, în acest înţeles, că nu pornea nici din minele din California, unde tot dolarul are câte un strămoş puşcăriaş, nici din porcii de la Chicago, nici din pilulele Pink, ci din comerţul curat al grânelor. Cel mult dacă onorabilul d. Walckenaer va fi sugrumat câteva mii de brutari. – dar aceştia de câte ori nu sugrumă pe bieţii consumatori! Aşa încât, cum zicea Gems: „il y avait compensation”.

În vremurile din urmă, cercul împrejurul fetei se strânsese atât demult, încât suspinătorii autorizaţi erau reduşi la trei: un ofiţer de cavalerie, care însoţea pe Evelina la vânătoarea de vulpi, un american stabilit la Roma şi, în fine, don Giovanni B.

Roma întreagă era împărţită în tabere, trei la număr, câţi erau suspinătorii: ofiţerimea, lumea oficială şi vânătorii de vulpi, erau pentru cavalerist; colonia americană era, fireşte, pentru tânărul american; societatea propriuzisă, adică nobilimea papală, Curtea şi corpul diplomatic, erau pentru don Giovanni.

Amicul meu Gems se uita la câteşitrei suspinătorii cu un sentiment de nespusă mirare, cum te-ai uita la un om cu nas artificial, sau la o telefonistă amabilă. Câteşitrei pretendenţii îl plictiscau cu prietenia lor, fiindcă simţeau înrâurirea lui asupra d-lui Walckenaer şi mai cu seamă asupra fetei.

Evelina, în adevăr, se purta cu el ca o soră mai mică faţă cu un frate mai mare, celebru. După ce se sfârşea reprezentaţia oficială, cu pretendenţii, îi vedeai pe amândoi prin vila Borghese, umblând pe jos, cu pasul sigur, cu sufletul liber, vorbind lucruri serioase. Gems era cunoscut în Statele Unite ca pianist de talent, care însă nu vrea să câştige bani cu arta. Lucrul acesta, atât de puţin american, îi da un mare prestigiu.

Când Gems cânta în faţa ei, ochii fetei îşi schimbau coloarea: din albaştri deschişi, deveneau viorii ca seninul după ploaie, şi păreau a se apropia unul de altul, dând privirii o încordare dramatică.

O plimbare la villa Adriana, la Tivoli, era să dea loc la un mic scandal, ce nu s-ar fi putut înlătura fără intervenţia lui Gems.

Vagoanele italieneşti, acum 25 de ani, se închideau pe laturi, cum se mai închid astăzi, la noi, pe. Fericita linie Mărăşeşti-Panciu. Fiecare compartiment nu putea cu-i prinde mai mult de opt persoane. Pretendenţii voiau să călătorească câteşitrei, în compartimentul Evelinei. Care era deja ocupat. Un singur loc mai că*mânea liber. Ofiţerul şi americanul puseră mâna aproape în acelaşi timp pe uşa’ vagonului. Americanul dete cu cotul la o parte pe ofiţer, care, la rândul său, luă de ceafă pe american şi-l depuse pe cheu, ca pe o valiză. În clipa aceasta, don Giovanni se strecură printre dânşii şi ocupă locul în vagon.

Cei doi tineri, ofiţerul şi americanul, se priviră o secundă, cu răutatea animală a obârşiei noastre, şi erau gata să-şi dea arama pe faţă, când Gems sări în mijlocul lor, îi luă de braţ şi le zise încet:

— Meussieurs, şi vous etes deux coqs de combat, n’oubliez pas que mademoiselle Walckenaer ne vous pardonnerait jamais de Vavoir prise pour une poule.

Apoi, le oferi locul său în vagon, făcu pe şeful de tren strigând „Partenza. – pronti” şi dispăru într-un alt compartiment.

Toată purtarea asta dezinteresată s-ar fi explicat uşor dacă Evelina ar fi fost ca şi el. Eu aveam impresia netedă că inima fetei nu mai era a ei; că, încetul cu încetul, natura eroică a amicului meu prinsese în mrejele sale puternice libelula elegantă trimisă de vântul Oceanului. Fireşte, nu-i ziceam nimic. Dar simţeam ceva turbure în suflet. lui. Mai în toate serile bea, ceea ce mă scandaliza:

— Gems, te las. Eşti absurd.

El mă oprea de mână:

— Să-ţi fac un silogism. Ştii ce este un silogism. Iată cu cât beau mai mult, cu atâta ameţesc mai tare; cu câi ameţesc mai tare, cu atât mai mult se cutremură pământul; cu cât se cutremură pământul mai mult, cu atât vărs vinul din pahar; cu cât vărs mai mult vin, cu atât mai puţin beau. Prin urmare, cu cât beau mai mult, cu atâta beau mai puţin. Dar tu eşti un neolatin cu spirit pozitiv, pentru care farmecul speculaţiunilor intelectuale nu există. Mărie, du champagne! …

— Numeşti speculaţiuni intelectuale neroziile astea! … Lasă-mă să mă duc.

— Nu te duce. Te rog. Am să-ţi cânt ceva al meu, cum cred eu că ar fi iubit Beethoven pe Tereza de Brunswick…

La asemenea făgăduială mă îmblânzeam.

— I îţi închipuieşti ceva mai patetic, mai nobil şi mai profund omenesc?! zicea el.

— Haidem.

— Încă ceva. Toată lumea crede că moralul şi fizicu sunt două lucruri deosebite. Ei bine, lacrăma, lucrul ce mai mişcător, poate să curgă când îţi smulgi un păr dir nas, sau când iubeşti.

— Hai, Gems, că vorbeşti prostii.

— Eu n-am plâns în viaţa mea.

— Nu zice vorbă mare.

— Ai dreptate. Să mergem.

Pe drum se prindea de braţul meu cu credinţă şi nu mai zicea nimic.

Într-o seară, pe când îl duceam aşa acasă, îl simţeam nenorocit de tot. Îmi închipuiam cauza. D. Walckenaer, ameţit de zgomotul ce se făcea împrejurul numelui lui, plecase la Neapoli.

Gems mă ţinea strâns de braţ.

— Să-ţi spun ceva…

— Spune.

— Ciudat om eşti.

— Pentru ce?

— Îmi inspiri încredere… şi frică.

— Încredere e foarte natural: te iubesc şi te stimez.

Dar frică?

— Am credinţă că ceteşti în inima mea ca-ntr-o carte.

— Ascultă, Gems, cartea e deschisă.

El păru a se gândi:

— Am primit o telegramă de la Neapoli.

— De la d-l Walckenaer?

— D-l Walckenaer mi-a scris. Telegrama e de îa Evelina.

Se opri la un felinar, se căută prin buzunare, găsi telegrama şi mi-o întinse: „Pray with all my heart accept”.

Fata îl ruga să primească invitaţia lui tată-său, de a veni la Neapoli.

Ajunserăm tăcuţi acasă la el. Se puse la piano şi făcu câteva acorduri. Se opri şi iar scoase telegrama.

— Te rog din toată inima. Ce să fac?

— Să iei trenul şi să pleci.

— Şi pe urmă?

— Să iei alt tren şi să pleci încă o dată.

— Unde?

— La Paris, să comanzi trusoul.

Gems sări de la piano.

— Ca, jamais!

Eu îl aşezai frumos la loc.

— Pentru ce?

— Pentru că eu am 20000 franci venit, iar ea are patru milioane.

— Venit?!

— Venit. Are 150 milioane zestre.

— Atunci e grav. Bogăţia în general înlesneşte fericirea; aici o împiedică.

— Nu-i aşa? ‘

— Vasăzifiă o iubeşti.

— Nu pot zice c-o iubesc. E adorabilă.

— E încântătoare, adăugai eu. Dar, Gems, ştii că fata te iubeşte.

Fără cea mai mică falsă modestie, el zise trist:

— Mi se pare că da. Şi e aşa de mizerabil să faci rău celor ce te iubesc… Ce mă povăţuieşti?

— Nimic. Du-te la Neapoli şi vezi dacă nu poţi să o iubeşti şi d-ta atâta de serios, încât milioanele să nu mai fie împiedecare la căsătorie.

El dete din cap, cu adâncă încredinţare că nu va fi aşa.

Apoi mă rugă să merg şi eu la Neapoli. Eu nu puteam pleca din Roma. – de aceea îl rugai să mă ierte, făgăduind că voi veni mai târziu.

IV

Timp de două săptămâni nu mai ştiui nimic de la el, până ce, într-o dimineaţă, primii o telegramă, să viu la gară, la expresul de Modane.

La ceasul trenului eram la gară, învârtind în mine tot felul de bănuieli, printre care nunta şi trusoul mi se păreau cele mai omeneşti acceptabile.

Când se opri trenul, Gems se dete jos din vagon, mă luă de braţ şi mă urcă în vagon înapoi. Era un compartiment compus din alte trei compartimente, în care Evelina, întinsă pe o canapea. – călătorea către Paris. – dar nu pentru trusou, ci pentru o operaţiune chirurgicală. Tată-său mă primi în culoar:

— Monsieur, Eveline est souffrânte. Elle deşire vous voir. Vous me ferez le plaisir d’obeir et de venir a Paris.

Modul poruncitor cu care vorbea se vedea că ascunde o durere adevărată, care nu îngăduie complimente şi glume.

Fata mă primi cu mâna întinsă, surâzând:

— Îţi sunt foarte recunoscătoare că ai venit la gară…

Apoi silindu-mă să stau lângă dânsa, şi mai încet:

— Dar trebuie neapărat să vii la Paris… Altfel, Gems ne părăseşte… Ştiu că ai treburile dumitale… Vreau să-ţi cer o consultaţie: cum să deviu săracă…

Mă uitam buimăcit la ochii albaştri ai fetei, încruntaţi de grija de a deveni săracă. Nimeni nu-mi vox’bea de boala ei: ce avea şi de ce mergea la Paris?

Trenul sta o jumătate de oră în gară.

Fata mă învăluia în privirea ei rugătoare, aşteptând făgăduinţa că voi veni la Paris, şi începutul consultaţiunii:

— Îţi făgăduiesc că vin la Paris. Cât pentru consultaţiune… lucrul cel mai uşor: sunt patru mii de feluri de a deveni sărac.

— Enumără trei.

— Imparte-ţi milioanele la prieteni, şi nu mă uita şi pe mme.

— Milioanele nu sunt ale mele, sunt ale lui tată-meu.

— Vasăzică eşti săracă gata.

— Acum da; mai târziu nu.

— Fă aşa ca să nu fi bogată nici mai târziu.

— Ce să fac?

— Ia pe Gems de braţ şi plecaţi amândoi într-o insulă de pe Pacific, unde să nu fie nici telegraf, nici jurnale, şi mai cu seamă advocaţi. Să nu fie advocaţi.

— Şi nici doctori.

— A-propos de doctori: văd că nu prea eşti bine…7

Fata se uită la mine fix, apoi închise ştrengăreşte dintr un ochi:

— Apendicită. Dar nu-i nimic serios.

Apoi suspinând uşor:

— Am greşit şi am luat stricnină în loc de chinină. Te rog. Nu ştie nimeni… Fireşte. Dacă Gems ar fi un om de înţeles, am putea pleca undeva… M-am gândit că ar putea să dea concerte sub un alt nume. Nu-i aşa că are talent?

— Imens.

Trenul se pregătea să plece. Fata mă rugă încă o dată să viu. Eu făgădui tot şi astfel ne despăi-ţirăm.

Peste zece zile călătoream spre Paris. Primiserăm 7 telegrame în 7 zile „fie de la tată, fie de la fiică. Gems îmi scria că Evelina se făcea bine şi deci nu mai avea nici un cuvânt să stea lângă dânsa. Înţelegeam că trebuia să-l ajung la Paris, ca să-l mai ţiu pe loc.

În fine ajunsei la Paris, într-o dimineaţă răcoroasă de primăvară, şi trăsei la hotelul lui Gems.

Care nu-mi fu mirarea, când aflai că plecase de două zile, fără a lăsa nici o adresă! … Pornii în fugă la hotelul d-lui Walckenaer, care era alături.

Bătrânul american îşi lua cafeaua. Cum mă văzu, veni către mine cu mâinile întinse:

— Evelina este’bine de tot. Nu a fost nevoie de intervenţiune chirurgicală…

— Mă bucur foarte mult. Aş dori s-o văd. Pot s-o văd?

— E cam greu…

— De ce?

— A plecat… cu John James… în călătorie de nuntă.

— S-au cununat? *

— Da. Iată le faire-part cum ziceţi d-voastră.

Şi-mi întinse o scrisoare a Evelinei.

„Dragă tată, John James şi cu mine am hotărât să fie luăm. Cum însă tu ai prea multe milioane, iar el nu are deloc, te rog să faci tot ce vei putea spre a le pierde, ca să venim acasă. Când vei pierde tot şi-ţi vor rămânea numai 5000 dolari venit, pune o „notiţă” în New York Herald, şi ne vom întoarce.”

Eu citeam şi credeam că visez. Ridicai ochii către bătrân.

El îşi muşca o mustaţă:

— Am şi răspuns prin New York Herald. Un impresario american oferă 100000 franci celui mai bun compozitor născut în Statele Unite, care va scrie o poemă muzicală asupra vieţii lui Washington la Mount-Vernon.

— Au să se prezinte mii de lucrări.

— Juriul are ordin să premieze pe al lui John James, dând şi alte premii, altora.

— Dar dacă nu se prezintă la concurs?

— Are să se prezinte, dacă-şi iubeşte nevasta. Dacă nu, vom căuta altceva. Trebuie să-i ajut.

Apoi, tremurând, cu ochii umezi, adăugă:

— Mi-a luat fata…

— Şi n-am alt copil… Dar îl stimez John James este un om.