I

Veniserăm la Napoli cu amicul şi colegul meu John James, hotărâţi să nu ne întoarcem la Roma decât târziu de tot, o dată cu ploile răcoritoare. Telegrafiaserăm la Sorrento să ne oprească odăi la „Hotelul Victoria”, şi, aşteptând răspuns, vagabondam pe uliţele faimosului oraş, atât de plin de originalitate, de mizerie şi de poezie. John James făcea un chef nespus, umblând cu un pepene în braţe, pe care-l promitea la o droaie de copii dezmăţaţi, ce se ţineau după noi, sau oprindu-se la bucătăriile ambulante şi plătind porţii de macaroane, în dreapta şi în stânga, ca să înveţe şi el modul de a le mânca al napoletanilor, cu capul răsturnat pe spate, cu gura căscată către cer şi cu mâna dreaptă saâcâm. – când ne întâlnirăm cu un amic de club, contele Pândola, şi cu marele poet della Rovere, cunoscut în saloane sub numele de „Ugolino”, diminutivul dantesc al lui Ugo.

Pândola se topea de râs, la vederea lui John cu harbuzul la subsuoară, şi se bătea cu palmele de genunchi, vorbind o franţuzească „da naboledano”:

— Eccellenza mia, ma tu sei matto. Tou comprends, della Rdvere, il popolino peut le touer.

Poetul, care vorbea bine franţuzeşte, răspunse liniştit:

— Le peuple napolitain ne iuera jamais un homme d’esprit.

— Vui siete un capo-comieo di prima forza.

Vorbind şi râzând, pornirăm la hotel să dejunăm, iar mai spre seară plecarăm la Sorrento.

Cine a fost pe tărâmurile acestea fericite şi nu-‘şi aminteşte de drumul de pe golful de Napoli? … Trenul se duce la Castellammare di Stabia, iar de acolo, până la Sorrento, te duc nişte brişculiţe cu un cal, fără seamăn în univers. Şoseaua merge şerpuind pe malul înalt al mării, printre grădini de portocali şi de smochini. Poporul formează amestecul cel mai interesant de tipuri: bătrâni stafidiţi, fete îmbrăcate ca de panoramă, tineri ochioşi, copii în zdrenţe, trăind cu toţii în stradă şi vorbind o limbă de chiote şi de ţipete, pe care o însoţesc gesturile cele mai expresive.

Fuseserăm de atâtea ori la Napoli, şi întotdeauna poporul mă interesase foarte mult. Acum însă, cu Pândola alături, care îmi explica o mulţime de lucruri, mi se părea că străbat până în fundul sufletului său. Oamenii aceştia erau greci, în toată larga înţelegere a cuvântului, aşa cum erau acum două mii de ani toţi locuitorii din oraşele Italiei numită Magna Grecia, şi nu puteau fi nici osci, nici campanieni, nici latini. De aci deprinderea de a trăi în stradă; pasiunea nebună pentru sfinţii cu saltanat; vioiciunea graiului; naivitatea credinţelor. – o întreagă gamă sufletească, inexplicabilă altfel.

La Vico, ne oprim să se odihnească birjarii. Pândola vede în grădiniţa hotelului un smochin cu fructe, şi cere numaidecât o farfurie. Cu o îndemânare nespusă, prinde a curăţi alveolele zaharate de pielea lor moale şi le aruncă în gură, făcând filosofie pesimistă contra oamenilor de Nord, cari mănâncă numai lucruri proaspete: „il y a dou feu dans un figue”, zice el, ca morală.

La cuvântul „proaspăt”, John James ridică o sprinceană în slava cerului, privind la un băiat care-şi spăla obrazul dintr-o imensă felie de pepene. Pândola, rănit în amorul propriu naţional, se încruntă către John James, numindu-l bădăran din California; apoi, bufnind de râs, dete următoarea definiţie pepenelui: „c’e da mangiare, da bere e da lavarsi il vis. O”.

Pornirăm din Vico Equense, alergând unii după alţii, pentru ca Pândola să spună o nouă insultă lui John James, la adresa americanilor, sau ca John James să arate o nouă murdărie, de pe drum, lui Pândola. Brişcele noastre se îndesau una într-alta, alergau pe marginea prăpastiei, îşi tăiau drumul, iar – birjarii se identificaseră cu stăpânii lor, al lui Pândola făcând pe napoletanul, iar al lui John James pe americanul, bătându-şi caii unul altuia şi înjurându-se cu cele mai spăimoase şi neînchipuite sudălmi.

Deodată se deschise în faţa noastră încântătoarea vale piano di Sorrento, apărată din toate părţile de munţi, în care se răsfaţă păduri de portocali şi de măslini, de rodii, de smochini, de aloes, printre cari strălucesc fructele de aur, florile de purpură, o bogăţie de colori, un belşug de forme elegante pe care natura le-a îmbinat aci cu răcoarea izvoarelor şi mângâierea mării. Un strigăt ieşi din toate piepturile. – pe când Pândola se umplea de glorie…

Când ajunserăm la Sorrento, în noi toţi se ridicase un fel de ceaţă de bucurie, pe sub care începeam să întrevedem minunile golfului de Napoli, înecate în sclipirea mării.

La „Hotelul Victoria” era adunată toată societatea romană elegantă şi o bună parte din societatea napolitană. La aceasta, se adăuga escadra engleză din Medilerana, ai cărei ofiţeri petreceau serile cu noi, pe terasa hotelului.

Cerul nu a creat ceva mai feeric decât colţul acesta de uscat pe întinderea apelor. Napoli scânteia din luminile sale ca o diademă, reflectându-se în oglinda golfului, cu stelele firmamentului, cele atât de necunoscute. În faţă, teribil şi dominator, Vezuvul izbucnea lavă aprinsă.

În serile de pace, când toată lumea era dusă pe vasele engleze, rămâneam cu poetul della Rovere şi cu John James, cufundaţi în fotoliuri, cu trupul, iar cu gândul în geana nemuririi. Se auzea clipotul apei, în taina tăcerii, şi propria noastră dorinţă de fericire, în suflete. Mă duceam să mă culc, aproape ‘nematerializat, parcă numai cu conturul fiinţei mele reale, şi adormeam ca în copilăria cea mai nevinovată, când sărutarea părintească mi se părea că seamănă cu zefirul cel adevărat.

De la Roma, era de faţă mai tot corpul diplomatic, şefii de misiuni, însărcinaţii cu afaceri şi secretarii ce nu putuseră pleca în concediu. Nobilimea romană, întoarsă de la Saint-Maurice, unde tremurase de frig, venea să se bucure de farmecul mării. Donna Niccoletta Grazzioli şi soră-sa, donna Elena Rospigliosi, încântătoare amândouă, una prin vioiciunea, eleganţa şi vocea sa, cealaltă prin blândeţea caracterului, dau tonul, alcătuiau plimbările, ţineau o adevărată curte. Luisetta Manara era văduva locului, bogată şi rotundă, pentru care se dregeau crestele şi suspinau mandolinele. Ea avea un mod de a fi atât de simpatic, încât fiecare june vanitos o credea amorezată de el, şi, cum slăbiciunea vanităţii este universală, toată lumea era mulţumită. Don Ascanio Moncada ştia ceva, dar nu se ştia ce. Domnişoarele d’Alife, două fetiţe cu haz, ar fi fost iubite de toată Societatea, dacă n-ar fi avut o mătuşă rea, plină de gloria numelui ei spaniolesc

— Era o Francavilla d’Aragon – şi de patima bisericii. Când noi ne aşezam pe trai, de se puneau pe rugăciuni. Aşa, bunăoară, dimineaţa, noi plecam cu bărcile pe mare, să luăm baie; de plecau să se închine. Se auzea vocea spartă a bătrânei: „Matilde, Mariana, e l’ora della messa” sau „e l’ora della litanie”, iar bietele fete plecau, uitându-se lung către noi şi suspinând în evantaliuri. Pândola mârâia printre dinţi: „sarebbe anche l’ora del accidente” sau cum s-ar zice „ar fi şi ceasul damblalei11. Ceilalţi erau muritori obişnuiţi, fiecare însă cu ciudăţenia sa: o doamnă cu părul galben, îşi’petrecea viaţa pe acoperişuri, ca să se usuce tinctura; Lelio Ottoboni fotografia cimitire.

Donna Niccoletta Grazzioli era stăpâna noastră a tuturor, arbitrul eleganţei femeieşti şi bărbăteşti. Don Ascanio Moncada îi sufla la ureche să se lege de cravatele lui Pândola, care, gelos, răspundea:

— Signora duchessa, voi me dite di buttarmi nel cratere del Vesuvio; io mi butto nel Vesuvio. Voi me date una mano da baciare; io sono f elice come un cane fedele. Voi me dete di mangiare un orechio di Don Ascanio; io me lo papo tutto.

— Pândola Canibale.

— Non, signora. Don Ascanio non e un uomo. E un vegetale.

— Un orchidea.

— Un citriolo.

Şi tot el făcea un chef nespus.

În serile când nu se dansa, intimii se adunau împrejurul duchesei Grazzioli, care ruga pe fiecare să cetească sau să istorisească ceva.

Erau de faţă, în afară deambele surori Grazzioli şi Rospigliosi, poetul Ugo della Rovere, John James, contele Pândola, don Ascanio Moncada di Aspromonte, duca di Guardialombarda cu soţia sa, născută Murat, Martens O’Conor, un portughez de spirit cu nume irlandez, duca di Camastra, d-l de Navenne, d-rele d’Alife, Luisetta Manara, Lelio Ottoboni şi alţi câţiva tineri, napoletani, engleziţi şi spirituali.

Donna Niccoletta rugă pe Lelio Ottoboni să cetească câteva pagini din cartea lui Baldesar Castiglione Îl Cortegiano, ca să înţeleagă toată lumea ce dorea. Numaidecât italienii o botezară „la signora duchessa Elisabetta Gonzaga”, iar ea îi decoră cu numele pompoase din carte: „messer Pietro Bembo, il celeberimo Ottaviano Fregoso, l’Unico Aretino”; pe Pândola îl făcu papă, ceea ce nu primi poetul della Rovere, ca să nu devie rudă cu el, deoarece papa vremurilor acelora era Iuliu Îl della Rovere.

În fine, toată lumea înţelesese ce dorea donna Niccoletta, şi fiecare îşi pregăti câte o istorioară, „din auzite sau din pătimite*I.

Pentru a începe, toţi ochii se îndreptară către Ugo della Rovere. Donna Niccoletta îl rugă să le spună ce este o muză.

Acesta se gândi un moment, apoi începu astfel: „Am să vă povestesc o întâmplare, care se poate numi un caz de conştiinţă, ca să văd câţi sceleraţi şi câţi oameni de treabă sunt printre domniele-voastre”.

— Îţi spun eu, zise Pândola: toţi sunt sceleraţi.

— Afară de mine.

— Şi de mine.

— Şi de mine.

Fu o protestare generală. Pândola, încremenit, rămă‘1* sese în picioare, dând din cap:

— Tutti galantuomini! …

Apoi, adresându-se lui Moncada:

— Pure te, don Ascanio Fregoso?! …

Vorba din urmă, cu înţeles îndoielnic, făcu pe domni să moară de râs, iar pe doamne să-şi ascundă obrazul în evantaliuri.

Pândola fu rugat să nu mai întrerupă. Della Rovere continuă: „Acum doi ani eram la Geneva, venit să mă odihnesc şi să iau băi în Rhone. Locuiam la „Hotelul Beaurivage”-, care, după mine, este unul din cele mai minunate aşezăminte de exploatare a străinilor. Aveam o cameră care da pe lacul Leman, plină de soare, cu balconul numai flori, de unde cuprindeam cu privirea oraşul de pe malul stâng, precum şi întreaga panoramă a munţilor, ce se urca tot mai sus, până ce intra în nori, cu Mont Blanc.

Alături de mine, pe acelaşi balcon, întrerupt de paravanuri, locuia, la dreapta, o doamnă cu un băiat de vreo 17 ani, tip frumos de adolescent, iar la stânga, o guvernantă cu o copiliţă cam bolnăvicioasă, care însă eânta bine din piano. Îi întâlneam seara, la masă, în sala de mâncare ce da pe lac – o minune din O mie şi una de nopţi – şi mă deprinseserăm să-i văd ca pe nişte prieteni credincioşi, fără să mă întreb cine puteau fi. Băiatul mai cu seamă mă interesa. După vorbă şi după port, era englez. O eleganţă aşa firească, o libertate respectuoasă atât de caldă, un fel de a se îmbrăca şi a se mişca atât de personal, dovedeau superioritatea rasei. Copila bolnăvicioasă avea ochii frumoşi, părul castaniu închis, vorba rară, dar nu-mi dam seamă de ce neam pământesc putea fi. – şi nici nu ţineam să ştiu.

Într-o zi, la ora dejunului, găsii la masa ei pe vechiul meu prieten Arrivabene, cu soţia. După obişnuitele complimente, acesta mă prezintă fetei, cu un car de laude exagerate, despre mine, şi cu glume maliţioase despre ea: era cumnată-sa – domnişoara Mariana d’Astuni.

După plecarea lui Arrivabene, ne împrietenirăm de-a binele, mâncând la aceeaşi oră, plimbându-ne împreună, glumind şi râzând. Guvernanta rămânea acasă, ostenită, iar noi luam vaporul şi umblam pe la Montreux, Evian, prin munţi, pe sub cascade, ca doi buni şi adevăraţi prieteni. Pe fiecare zi descopeream farmecul unei inteligenţe calde, cu acea mlădiere nostalgică de idealitate, ce pare o însuşire curat femeiască. Cetise to. T, ştia tot, fără să dea vreo însemnătate culturii sale.

Treceau zilele şi săptămânile. Mă deprinseserăm cu dânsa şi o revedeam din ce în ce mai bucuros. Se lipea de mine cu o încredere de soţie, parcă ne-am fi cunoscut de două mii de ani. Mă întreba cu stăruinţă cum se face o poezie; îmi vorbea despre Balzac şi-mi spunea că, dacă ar fi trăit pe timpul lui, l-ar fi luat de bărbat, numai’ca să-l scape din încurcătura datoriilor şi să redea pacea unui geniu, într-o plimbare pe care o făcuserăm la Ferney, îmi recită o bucată întreagă din Poeme de Fontenoy a lui Voltaire, şi apoi nişte versuri ale mele. În această apropiere literară, puse atâta discreţie şi atâta artă, încât mi se păru că în adevăr eu nu eram mai prejos ca Voltaire, în aceste împrejurări, primii o scrisoare de la amicul meu Arrivabene, prin care mă ruga cu stăruinţă ca la întoarcerea mea în Italia să trec pe la Mantua, unde şedea vara, având lucruri importante a-mi comunica. Îmi vorbea despre villa sa, la Magliana, cunoscută pentru arhitectura lui Antonio Sangallo, care o făcea să semene, în mic, cu palatul Farnese, şi cunoscută mai cu seamă pentru amintirile de la Virgiliu, care se născuse prin partea locului, la Andes. Mărturisesc că-mi făcu plăcere gândul de a revedea, poate, pe domnişoara d’Astuni în Italia. O întâlnii a doua zi şi îi spusei că eram hotărât să plec peste câteva zile la Paris, iar la întoarcere să mă opresc la Magliana. Fata se uită lung la mine. Devenise palidă, îmi întinse o mână, chinuită şi rece. Oare ce putea să aibă?

Aş fi povestitor mincinos, dacă nu aş mărturisi că mă gândeam la dânsa cu oarecare secretă speranţă de a-i plăcea. Firea noastră bărbătească nu iartă; te poţi vedea în oglindă cu părul alb şi pielea încreţită, şi totuşi să-ţi simţi inima trudită de violenţă poftelor tinereţii. Cred chiar că acesta este farmecul maturităţii bărbăteşti, pentru unele femei fine: de simt lupta omului cu propriile sale porniri. – spre deosebire de tineri, cari nu luptă cu nimic, ci numai îndrăznesc.

Orcum ar fi, acesta era adevărul. Dar, cu groaza mea înnăscută de suferinţele omeneşti şi cu mila aproape părintească ce simţeam pentru domnişoara d’Astuni, înlăturai mizeria mea egoistă şi-mi zisei să mă bucur încă de vederea acestei flori delicate, cât mai aveam de stat la Geneva, fără gânduri ascunse. Seara, ea se puse la piano. Eu ceteam un articol de jurnal ce mă interesa. O auzeam prin fundul unei conştiinţe de perpetuă veghe a individualităţii noastre, până ce putui să mă desfac de obsesiunea articolului şi să aud numai pianul. Clapele prinseră suflet. Lemnul şi fildeşul ieşiseră din faptă şi intraseră în cuget şi durere. Fata, cântând, se gândea şi suferea.

Era atâta înţeles în notele piahului, încât îl puteam scrie, şi în adevăr, găsind un plic pe masă, lăsai cuvintele să curgă: „Pricepe oare vreo fiinţă ce dureroasă poezie E-n ochii plini de suferinţă Ce. Se închid, pe veşnicie;

Şi cât de lungă şi eternă E despărţirea ce se-ngână cu lacrămile de pe pernă şi muta strângere de mână?

Natură, stranie putere, Eroică înfăptuire, Ce pui speranţă în durere şi farmec în nefericire, De ce ascuţi atât simţirea şi gândul ce se înfioară Acelora ce au puterea De-a suferi fără să moară?”

Când se opri Mariana, eu trecuserăm din personalitatea ei în personalitatea mea. Mă urmărea acum căutarea frumosului, tehnica versurilor, care nu mi se părea destul de bună în strofa din urmă. Ea se apropie de mine;

— Ce scrii?

— Notez o poezie pe care ai făcut-o dumneata.

Mariana luă plicul şi ceti poezia, cu ochii duşi în gânduri. Apoi se uită lung la mine, palidă, oarecum înspăimântată:

— Sunt încremenită. Poezia asta este în adevăr ieşită din sufletul meu. Cum ai putut s-o scrii dumneata?

Apoi, luându-mi mâinile;

— De ce pleci?

— Sunt silit.

Ea rămase pe gânduri:

— Ah! De ce pleci! … N-ai primit o scrisoare de la cumnatul meu?

— Ba da. Mă invită, la întoarcere, să mă opresc la Magliana.

— Şi altceva nu-ţi mai spune?

— Nu.

— Şi unde te duci?

— La Paris.

— Merg şi eu.

Inconştient, înălţai din umeri, ca şi cum aş fi zis „eşti liberă să faci ce vrei”.

Ea nu mai rosti nici un cuvânt. Buna creştere o lua în stăpânire. Îşi îndreptă pălăria pe buclele fugare şi-mi propuse să ieşim. Se lipi de mine, ca de obicei, cu încredere:

— Domnule della Rovere, ştii că mi se pare că te iubesc…

Eu rămăsei locului. Ea urmă:

— Nu te îngrozi. Am zis „mi se pare”. Te rog să-mi spui dacă acesta este amorul. Nu mă întrerupe. Vreau să ştiu ce să fac. Dacă cu adevărat te iubesc, trebuie să mă iei de soţie… şi trebuie să mor.

Şi fiindcă eu mă uitam la ea, mirat, ea adăugă:

— Te rog nu te scandaliza, şi lasă-mă să-ţi spun cine sunt eu. Eu sunt născută pentru a muri…

— Ca şi mine.

Mariana se uită în jos, dând tristă din cap:

— Nu… Penti’u a muri în ziua în care voi iubi.

— Şi ţii să mori?

— Nu. – deloc. De aceea sper că nu este acesta amorul.

— Desigur că nu.

— Dar ceea ce este, e atât de minunat, încât îmi umple sufletul de bucurie. De câtva timp, mă gândesc la dumneata pururea. Când te văd, îmi bate inima mai tare. Dacă încerc să cânt, te cânt pe dumneata. Când umbli lângă mine, îmi vine să sărut haina ce porţi, uite, stofa de pe braţul acesta cald, sub care mă adăpostesc…

Şi vorbind astfel, se ascundea sub braţul meu. Eu eram turburat cu totul.

— Spune, te rog. Mă tem că acesta este amorul… Atâta lucru înţeleg şi eu. Nu poate să fie ceva mai dulce şi mai nevinovat, când eu îţi vreau binele; aş dori să-ţi dau tot ce am, să te ascund de ochii lumii… Mi se pare chiar că asta s-ar chema gelozie… Şi pentru asta trebuie să mor? …

— Cine a zis că trebuie să mori?

— Medicii.

— Sunt nişte proşti.

— Nu-i aşa? Ah, ce bine îmi pare!

Merseserăm cam departe. Încercam să mă întorc din drum.

— Unii sunt proşti. – alţii sunt foarte deştepţi. Depinde…

— Acum o schimbi! …

— Nu. Dar sunt medici şi buni şi răi.

— Ai mei erau răi.

În mijlocul vorbei despre medici, deodată se opri:

— Şi ce faci la Paris, când mergi?

— Dar ce nu poţi face la Paris! …

— Spre exemplu…

— Te duci la teatre, îţi regăseşti prietenii, editorii…

— Eu ce-aş face dacă aş merge la Paris? N-am nici prieteni, nici editori, nici editoare…

Era extraordinară. Sărea de la glumă la întristare şi de la blândeţe la ironie, cu o aprindere care da pe faţă neliniştea sufletului.

— Domnişoară d’Astuni, câţi ani ai?

— Douăzeci şi patru.

Ştii câţi am eu?

— Patruzeci.

— Şi patru. Fiindcă dumneata nu poţi să te măriţi, iar eu nu vreau să mă însor, nu s-ar putea să rămânem prieteni?

— Nu.

— Eu cred că da. După destăinuirea pe care mi-ai făcut-o, eu sunt deja amicul d-tale, un amic care te-ar putea adora, dacă, după cum sper, medicii d-tale au dreptate.

— A! speri!

— Fireşte. Dacă dumneata nu te poţi mărita, eu te voi putea iubi, ca pe o stea sau pe o muză, cum a iubit Leopardi luna.

— Eu, nu.

— Ah, domnişoară d’Astuni, nu cunoşti nimic din viaţă, şi creezi că eşti deja atât de rea. Eu îţi întind mâna şi-ţi zic la revedere. Ne vom întâlni la Magliana în curând.

Ne despărţirăm, nemulţumiţi amândoi, ea tristă, eu neînţelegând nimic din rostul vieţii.

Seara, cinai64 în oraş, apoi mersei la un teatru.

Erau ceasurile târzii când mă întorsei la hotel. Uşa mea, deschisă pe balcon, încadra, ca un pervaz, lacul Leman, în care se oglindeau luminile de pe malul stâng. O linişte ademenitoare făcea să vorbească florile şi să se înalţe visurile către stele. Stinsei lampa şi rămăsei lipit de uşor, privind cu tot sufletul la înfăptuirea măreaţă a lumii lui Dumnezeu, pe care de atâtea ori încercaserăm s-o pricep şi n-o pricepuserăm niciodată. – când mi se păru că o tăblie a paravanului din stânga se mişca. Până să prind de veste, cineva se strecurase lângă mine, şi, înainte de a avea vreme să fac o mişcare, domnişoara d’Astuni se grămădise la pieptul meu.

— Ce faci, pentru Dumnezeu! …:

Ea tremura din toate fibrele sărmanului ei corp, cu mâinile îngheţate şi fruntea fierbinte. Mă retrăsei înăuntru ca să pot închide obloanele. Aprinsei repede lumina. Ea căzuse la pământ. O ridicai în braţe ca pe o pană, o întinsei pe o canapea şi o acoperii cu un pled.

Rămăsei în cea mai mare nedomirire, privind obrazul palid, încadrat în părul bogat; arcul sprâncenei încordat de durere; ochiul închis; fruntea, de o liniatură plăpândă. Mi se părea că descoper o altă fiinţă. Mi se făcu o milă nespusă. Luai un scaun şi şezui lângă dânsa.

— Ce ai, dragă? Te doare ceva? Te-ai lovit?

O uşoară mişcare a sprâncenelor spunea ceva, dar nu înţelegeam ce. Întorsei lumina electrică în partea cealaltă, lăsându-i figura în umbră. Atunci deschise ochii.

— Ce ai?

— Nimic. Când pleci?

— Mâine cred.

— Dă-mi o mână şi ajută-mă să mă scol.

O ajutai să se scoale. Părea aproape goală, şi cu toate astea era acoperită, dar cu o aşa minune de rochie, că părea muiată în lumină. O ţesătură de aur şi mătase, care îmi aminti de o haină a d-nei de Montespan, descrisă de d-na de Sevigne. Şi, ca să putem intra în vorbă, îi spusei:

— D’or sur or, rebrode d’or, rebrode d’or, et pardessus, un or frise, rebroche d’un or mele avec un certam or, qui fait la plus divine etoffe qui ait jamais ete imaginee: ce sont Ies fees qui ont fait en secret cel ouvrage”.

— Ce frumos! … Nu ştiu cum spui lucrurile, că mă îmbeţi în sunete! …

Apoi mă sili să şed, şi se aruncă în braţele mele, ca un copil:

— Ah, ce dulce e să iubeşti! … Fiindcă acum ştiu că ceea ce simt eu este amorul… Nu mă respinge. Dacă trebuie să mor, am să mor… Am venit să-ţi spun un lucru pe care n-am îndrăznit să ţi-l spun astăzi… Am scris lui cum* natu-meu să-ţi ceară mâna.

Apoi se scutură ca de un fior de groază şi de ruşine)

— Îţi închipuieşti în ce stare trebuie să fie bietul… El ştie că dacă mă mărit, mă duc pe lumea cealaltă, iar averea mea rămâne surorii mele. Şi cum e un om de treabă în toată puterea cuvântului, va face tot ca să mă împiedice de a mă mărita. Vrei? … Vrei să mă iei? … Nu răspunde: nu. Ai spus dumneata singur că medicii sunt nişte proşti. Cum se poate să moară cineva de fericire? …

Vorbea, vorbea, fără să-mi dea răgaz să spun un cuvânt. E drept că nici nu prea ştiam ce să spun. Se lipise de mine ca o rază de soare de care nu te poţi apăra. Îmi intra în suflet, în cuget, în sânge. Simţeam corpul cald, sânul parfumat ca o întreagă primăvară, inima palpitând ca la o turturică prinsă. Mijlocul i se frângea sub braţul meu, pe când glasul ei rostea ca în vis „ia-mă”…”

Della Rovere se opri. Noi, toţi tremuram.

Deodată se auzi glasul lui Pândola urlând:

— Şi ce-ai făcut?!

Poetul răspunse domol:

— N-am făcut nimic. Am turnat câteva picături de apă de flori într-un pahar, am aşteptat-o să se liniştească şi am dus-o la dânsa.

Ca un tigru flămând Pândola sări la el să-l gâtuiască:

— Triple cretin! … Asino! Imbecile! Codardo! Poeta sdulcinato e cappone!

Şi un fluviu de invective, în toate limbile, gâlgâi din gura lui, strâmbată de indignare.

Toată lumea era în picioare. Bărbaţii discutau. Femeile, aprinse, se uitau în pământ. Della Rovere privea la ei, liniştit, cu pumnul drept sub braţul stâng şi cu capul pe mână. Donna Niccoletta îl întrebă:

— Aţi terminat?

— Nu.

— Vă rog, luaţi-vă locurile; poetul n-a terminat.

Pândola, înverşunat, se răsti din nou la el:

— Ce isprăvi ai mai făcut, dobitocule! …

Della Rovere nici nu-l auzea:

— Când am început povestea, v-am spus că e un caz de conştiinţă, pe care vi-l istorisesc, ca să văd câţi sceleraţi şi câţi oameni de treabă sunt printre domniele-voastre. Aţi protestat cu toţii. Numai cazacul ăsta de Pândola a fost sincer. Acuma, văd că sunteţi cu toţii la fel.

Pândola, măgulit că era sincer, deşi cazac, întrebă pe poet:

— Ei, ce-ai câştigat tu, della Rovere, că te-ai purtat aşa de frumos?

— Nimic. Atât numai, că o doresc în continuu, de câte ori mă simt singur, sau când lumea mă răneşte, sau când sunt nedrept. – din fundul sufletului ostenit, răsare domnişoara d’Astuni.

Apoi, întorcându-se către duchessa Grazzioli:

— Iată, donna Niccoletta, cam ce ar fi o „muză”.