EUŞCĂ

Era pe la sfârşitul lui august. Omul se sculase de cu noapte, să plece cu boloboacele la gară. Când deschise ochii, luna era încă pe cer, dar atât de rece, că părea de oţel, pe când luceafărul dimineţii sclipea din razele lui neastâmpărate, ghiduş şi cald la suflet.

Casa rumânului era aşezată pe un răsturniş de deal. Boii, legaţi de jug, stau tolăniţi pe lângă cotigare. Şoldurile lor răsăreau la lumina lunii, ca nişte bolovani.

Omul se uită la toate şi, fiindcă era cu frica lui Dumnezeu, i se păru că acareturile din curte, crama, leasa, coşarul, căpiţele de fân şi de ciocani, zăplazurile, viişoara din fund erau prea multe pentru zilele lui trecătoare, îşi făcu cruce, se sculă, se duse la puţ şi se spălă pe ochi, fericit că era marţi dimineaţa, iar nu sâmbătă seara, când îl lă nevasta cu leşie, de-l ustura toată pielea de pe obraz. De 26 de ani de când erau însuraţi, numai sâmbăta dintâi scăpase nelăut, fiindcă se luaseră într-o joi, şi nevasta nu îndrăznea să-i umble prin cap aşa de repede. Dar de atunci, vreme lungă de 26 de ani, nu-l iertase o dată. Încercase el să se întâmple la drum, ori să aibă de socotit oamenii mai târziu. – degeaba: dacă sâmbăta era la drum, îl lă dumineca; dacă socotea oamenii târziu, îl lă în puterea nopţii.

Nevasta îi era harnică, ce-i drept e drept. Un om de târg ar fi zis că-l plictisea. El, bietul creştin, nu ştia ce să zică.

Muierea era slabă şi rea. Din zori până în noapte nu se punea jos. Spăla, freca, pregătea de mâncare la muncitori, pânză la ţesut, saci la moară, bombănind pururi.

Din întâmplare, făcuse şi un băiat. Omul, voinic dar blând, suferea de şmotrul copilului. Când se mai zburase, îl luă la câmp, să-l mai scape de mă-sa, iar când se făcuse de şcoală, îl duse la târg, în gazdă. Fireşte, sâmbătă seara trebuia să-l aducă la lăut. Acuma cel puţin avea un tovarăş de trudă.

Într-o vacanţă, băiatul adusese un căţel. Mamă-sa îl luă cu toroipanul, dar băiatul ascunse căţelul şi-l crescu toată vara, până ce deveni o deprindere a casei, îngăduită de femeie.

Buşcă se făcea un câine straşnic, păzind curtea singur, lătrând după uliu, prmzând dihori. Se naşte aşa şi câte un om, cuminte şi viteaz, care nu seamănă cu nimeni ai lui.

Buşcă se uita în ochii băiatului, doar cât nu vorbea. Când pleca de acasă, se ţinea după el; când se oprea, se culca la picioarele lui; când mânca băiatul mânca şi Buşcă. În sfârşit, erau ca „cei doi obscuri, Castor şi Polutie”, cum zicea învăţătorul satului, care cetise traducerile lui Poenaru din englezeşte şi alte limbi.

Lui Voinea i se umpleau ochii de ceaţă când învăţa băiatul geografia, întins la pământ, cu capul pe Buşcă: „judeţul nostru are trei plăşi şi şase plaiuri: el aparţine regiunilor muntoase şi face parte din România pictorească…”

— Scoal’ de-acolo, blestematul! Ţi-oi da eu ţie religie muntenească! zicea mă-sa. De-abia lăut, cu capul pe tigoarea asta plină de purici! …

Omul holba ochii la muiere şi, îndesat, ca să nu-l audă băiatul că-i ia parte:

— Tinco… Mai ţine-ţi fleoanca de gură! …

Trăiră ei aşa o vreme potrivită, în care băiatul creştea mai încet decât câinele; dar veni şi vremea în care băiatul cnescu mai repede.

Buşcă îmbătrâni, pe băiat îl luă la oaste, şi lumea tot lume.

Iar acum omul încărca boloboacele, ridicând din şale cu greu.

— Unde-i Ilie, nea Voineo, să-ţi zvârle buriul în cotigar?

Ce-i drept, lui Voinea îi lipsea băiatul, grozav. Printr-un meşteşug al naturii, acesta se făcuse, în spiţa lui, ceea ce era Buşcă în a lui, generos, cald şi cuminte. Când se uita omul la nevastă şi la băiat, i se părea că o curcă clocise un zmeu. Deosebirea între mamă şi fiu era aşa de mare, încât, la un concediu al acestuia, femeia nu mai îndrăzni să-l mai leă.

În dimineaţa aceea de august, omul, ostenit de greutatea boloboacelor şi, mai mult, atins de tainica putere a lunii, se simţi singur şi se gândi la viaţa lui trecătoare. Băiatul era departe.

Se duse să îmbuce ceva. Nevastă-sa era într-un nor de lighioane, cărora le azvârlea grăunţe, chemând pe fiecare pe limba sa:

— Pui, pui, pui! Uti, uti, uti! Boci, boci, boci! Bii, bii, bii!

Cât era el de simplu, femeia i se păru proastă ca un porumb guţan. Niciodată nu vorbea de băiat.

— Ia mai lasă dihăniile, bre Tinco. Uite, acu, la Sânta Maria cea mică, se face un an de când n-a mai venit Ilie.

Ea ţipa cât o lua gura:

— Uti, uti, uti! Bii, bii, bii! Huşi, cucoş, ‘ză-te focu! …’

Omul îşi dete cu pumnul în căciulă, de o cârmi pe o ureche. Apoi, disperat, se uită la câine, lung.

— Unde-i Ilie, măi Buşcă?

Câinele puse labele pe genunchii omului şi privi lung în ochii lui, mişcând capul pe o parte şi pe alta, parcă ar fi înţeles truda lui sufletească.

Femeia se întorcea cu căuşul gol.

rDa’ nu pleci la gară, omule?