O VÂNĂTOARE DE VULPE ÎN CAMPANIA ROMANĂ.

Iubite prietene!

Deşi nu cred să te fi stăpânit vreodată patima vânatului, decât doar când se înfăţişa cu fuste, eu vreau să-ţi scriu tocmai în predmetul acesta. La noi, Nemrozii din parlament se dau de ceasul morţii, ca să garanteze libertatea individuală de a cloci, tuturor dihăniilor, zburătoare sau nu. E, prin urmare, un subiect de actualitate.

Dar te rog să nu te mâhneşti prea mult, gândindu-te poate că m-am făcut un varvar la inimă, că ucid sărmane fiinţe nevinovate. Nu. Când din întâmplare mă duc la vânat., e semn de pace: pădure, iazuri, câmpii sunt atâtea tainice chemări ale firii, încât puşca rămâne cu ţevile plecate. În ţara asta mai ales, câte lucruri nu sunt mai frumoase decât vânatul! Unde mai pui apoi. Că o asemenea teorie scuteşte de a da alături. Dar poate o să mă-ntrebi de ce atunci ies cu puşca. Ei, asta-i! Parcă dumneata întrebuinţezi toate instrumentele ce le porţi asupră-ţi! Aşa e firea omenească făcută: mjii încalec! un cal. Mai iei o puşcă de-a spinare, ia aşa, ca să-ţi mai treacă de dorul strămoşilor.

În împrejurarea de faţă. Chiar să nu mai porţi deloc grija dihăniilor: vânătorul e fără arme.

Şi să-ţi spui cum.

Într-o dimineaţă de februarie, pe la 9 ceasuri, ieşeam pe poarta San-Şebastiano şi mă-ndreptam spre Via Appia, împreună cu alte patru persoane. Eram, prin urmare, cu toţii cinci la număr, dintre cari trei doamne şi doi bărbaţi. Frigul pişcă uşurel de vârful nasului, ca un crai bătrân, şi parcă de atâta îndrăzneală chiar doamna cea în vârstă se roşea. Trecurăm pe dinaintea catacombelor Sântului Calist t, fără cea mai mică smerenie faţă cu acele măreţe rămăşiţe ale celor dintâi creştini: ne coborârăm într-o vâlcea, în care, la stânga, dormitau de-atâta vreme zidurile circului lui Maxenţiu37, şi apoi ridicarăm la deal spre Caecilia Metella, un strălucit monument înălţat „fiicei lui Metellus Creticus, femeia triumvirului Crassus38, peste care familia primarului de astăzi al Romei, duca Gaetano di Sermonetta, zidise în veacul al 13-lea un castel întărit (se înţelege, peste monument).

De aci intram în Campania romană. Soarele se ridicase drept la-ndemână noastră. Razele de lumină pătrunseseră în fiecare picătură de rouă, de părea tot câmpul stropit cu diamante. Totul era verde şi sănătos. O suflare de viaţă tânără ne învăluia pe toţi ca într-o haină moale de mătasă. Bucuria de a trai era lăuntrică. Mormintele din dreapta şi din stânga drumului dau acestui fel de fericire o formă oarecum clasică. Nimeni nu vorbea. În noi înşine era omlădiere armonică de impresiuni, care se împărtăşea celuilalt prin vecinătatea trupurilor noastre. Strânşi în cuprinderea unui landou, eram fără voie lipiţi unii de alţii… Ne simţeam calzi şi nu îndrăzneam să ne privim. Dar se pricepea lesne că fiecare din noi dorea, în taina firii sale, prelungirea acestui fel de a se înţelege. Una din doamne se uita în văzduhul senin, cu genele pe jumătate închise, parcă s-ar fi rătăcit cu mintea în amurgul unei amintiri de fericire. „Altădată, altădată” păreau a-i zice mormintele; însă glasul lor închipuit nu putea rupe nimic din mreaja farmecului prezent. Plăcerea păgânească de a trăi, acum, nemijlocit, ce coprinsese pe Goethe la Napoli, într-un chip atât de neînţeles, străbătuse în noi cu o mai mare putere. Mintea fugară mi se anină de forma subţiratică a prinţesei X. Pe care cu o sută de ani înainte o mângâiase ochiul lui Goethe în casa bunului său prieten Filangieri 39 şi umbra de nesiguranţă se resfiră, din trecutul acesta apropiat, peste vibraţiile mele de fericire, şi mă zdruncină întrucâtva. – ceea ce nu mi se întâmplase cu trecutul cel depărtat. Lumea romană, cu toate pietrelece o înfăţişează în mod plastic închipuirii noastre, s-a răcit; pe câtă vreme lumea de-acum o sută de ani încă e caldă, şi parcă tocmai de aceea înrâureşte cu mai mare putere asupra icoanei morţii din conştiinţa noastră. Doamna care se uita în văzduhul senin mă atinse peste mână: „La ce te gândeşti?” îmi veni până în gură să răspund: „La dumneata”. Dar, cu o răpede înfrângere a propriei porniri, răspunsei cu îndelung răbdătorul „la nimic”, scăpând astfel de o groaznică banalitate.

Cu noi înainte se deschideau treptat, din pânza unui zid, măreţele arcuri ale aqueducurilor claudiane. Pe fundul limpede al orizontului, munţii Albani îşi încrustau mărginile lor străvezii, purtând pe văi orăşele albe, ce din depărtare semănau cu turme de oi la păşune: Frascati, Grotta – Ferrata, Marino, Albano, peste cari Rocca di Papa40 străjuia din înălţime, părând a chema asupră-le mântuirea lui Jupiter Latiaris.

Niciodată o câmpie semănată, din zilele noastre, o gră’ dină tânără, n-a fost mai candidă decât bătrâna această Campanie romană. Ca o fecioară nemuritoare, ea stă în pământul clasic, mută, neclintită, păzind mormântul în care:,. Cu capul odihnind pe Palatinul August, Cu braţele deschise între Aventin şi Celiu Roma îşi întinde puternicii umeri Spre Via Appia.”41

Dar ce-i faci vieţii! Ea este, în raport cu trecutul, cum e o ramură de iederă cătră o ruină: se vâră printre cărămizi, crapă lespezile, se anină de turnuri, acoperind toată melancolia pustietăţii cu o ţesătură de foi grase.

Ajunşi cam la a şasea piatră miliară, dedei’ăm peste un cort din zilele noastre, elegant, luxos, sub care se întindea o masă bogată, cu chelneri în fra şi un maâtre d’hotel în haine de vânătoare, care, ca pe vremea romanilor clasici, îngrijea ca acest ientaculum să fie nu numai bun, ci să aibă şi coloare locală. Capete de vulpe atârnau de uşorii cortului; un vulpoi bătrân, împăiat, în mijlocul mesei; vulpe pe pahare; vulpe pe cuţite. – bre, şireată societate trebuie să mai fie asta!

Între acestea, membrii clubului numit „Circolo della Caccia alia volpe” soseau unul câte unul. O mulţime de ofiţeri de artilerie şi cavalerie; civili de toate vârstele, aparţinând societăţei romane; femei, unele mai frumoase decât altele; străini de prin toate ţările; un ambasador; ataşaţi militari; până şi un popă anglican. – veneau pe lungul căii Appia, în trăsurele uşoare cu două roate, în landouri, în cabriolete, în aşa-zisele botte sau birji romane.

Ce privelişte ciudată! Pe drumul mormintelor, se desfăşura viaţa în toată strălucirea sa. Cai neastâmpăraţi, oameni veseli, îmbrăcăminţi bătătoare la ochi, soldaţi, zgomot, nerăbdare. – iată ce înlocuise pacea ţintirimului. Cortul şi furgonul clubului se răzemaseră de un morman de piatră, zis astăzi Casale-Rotondo, vechi mormânt al lui Messala Corvinus I, împrejurul căruia vistavoi strângeau chingele la cai, iar stăpânii lor turnau marsala dulcilor stăpâne, siguri că într-o înghiţitură de vin se îneacă un car de necazuri.

Stând între ei şi privindu-i, simţeai o nespusă fericire că-i cunoşti numai pe partea lor cea bună, că nu le ştii metehnele, nemulţumirile. Fracurile roşii pe pantalonii albi; amazonele strânse de şolduri; curtenia oamenilor bine crescuţi; un nu ştiu ce plin de elegantă intimitate ce-l dă mişcărilor unei societăţi deprinderea de-a călări împreună. – produceau iluzia unui moment din viaţa medievală. Duca Grazzioli-Lante, maşterul clubului, subţiralec, dar cu o fibră de oţel, sta în mijlocul drumului, uitându-se nerăbdător în zare spre a vedea câinii, care nu soseau; lord Dufferin, ambasadorul eâiglez, fudul tare de-o ureche dar de o rară politeţă, corect, blând la vorbă ca o fată mare, însoţea pe fiică-sa şi pe donna Giulia Lavaggi, către ‘care îşi pleca adesea urechea în activitate; contele Loulou Primoli Bonaparte, cunoscut prin rarul privilegiu ce are în societatea romană de-a primi la sine domni, doamne şi domnişoare, cu toate că e holtei; fratele său Gege Primoli, bântuit de mania fotografiei; don Baldassare Odescalchi şi cumnatul său, contele Rucellai, florentin de rasă dar veneţian prin barbă; don Prospero Colonna; marchizul Marignoli; principele Chigi şi alţi, câţi în Christos s-au botezat, pierduţi într-un stol de ofiţeri, de toate gradele. Iată o trăsurică cu un cal, uşoară ca o libelulă, care poartă pe bălaia prinţesă Santafiori, cu fiică-sa. Oh! fiică-sa! … cine a văzut-o şi nu şi-a pocnit buzele în gând, sărutând vântul. Donna Nicoletta Grazzioli, o sabină nehrăpită, pare a aştepta pe Titu Tiţiu… care nu vine. Vară-sa, donna Elena Rospigliosi, dulcea stăpână a Aurorei42 lui Guido Reni, care trebuie să se fi visând adesea pe carul zorilor. În fine, donna Bianca del Grillo. Iată donna Bianca. Câţi nu sar, câţi nu lasă malvasia în pahare, ca să vie, ca s-o vadă, ca s-o ia de subsuoară, pe bălaia donna Bianca! Ea se coboară, sprintenă, din trăsură, uitându-se cu firească dragoste la mama ei, ilustra Ristori43. Pare o uşoară închipuire a lui Sandro Botticelli44, desprinzându-se din cadrul Orelor şi lăsându-se, plutitoare, pe borangicul hainelor sale de zână. Mânile i le-a cântat Gabrielle d’Annunzio, când a cântat pe Blanzesmano; ochii, rândunelele din zarea albastră; mijlocul, izvoarele cu trestii. Donna Bianca râde, şi mărgăritele îşi scot capul dintre flori s-o vadă; s-a întors primăvara, au înviat fluturii.

Dar deodată toată lumea asta elegantă se întoarce către drum.

— Iată-i! Iată-i! se aude din toate părţile. Fiecare îşi caută ocheana, ochelarii ori monoclul. Unul soarbe din fugă ultima înghiţitură; altul aprinde o ţigară din treacăt, un al treilea îşi ridică carâmbii răsfrânţi ai cizmelor. Q mişcare generală se face în roiul de oameni, care trece la jockey, la vistavoi, până şi la cai. Aceştia, cu ţârloaiele subţiratice legate în sfori şi îmbrăcaţi în lungi valtrapuri senatoriale, ca altădată calul lui Heliogabal45 bat pământul cu nerăbdare, rânchezând cu nările sângerate în vânt.

Pe lungul viei Appia se vede rostogolindu-se un nor uşurel de praf, prins în pervazul a doi călăreţi îmbrăcaţi în roşu. El vine domol şi cu cât vine, cu atât norul se pierde, iar formele vii ies la iveală. O liotă de câini tărcaţi, eu cozile ca nişte proţapi, înaintează până la o distanţă respectuoasă, unde se opresc un moment spre a lua la dreapta din drum, trecând bariera de laţuri ce mărgineşte strada şi venind să se aşeze în faţa cortului, pe iarbă. Duca Grazzioli se duce la unul din cei doi picheri, care-şi scoate cascheta, şi-i face cuvenitul raport asupra stării sufleteşti a dobitoacelor sale, dacă sunt în vervă, de nu cumva vântul împrăştie urma etc. Cellalt picher, cu un harapnic în mână aduce la calea adevărului pe unii cotei nedisciplinaţi, strigând printre dinţi „Au! Fiction, what liave you clone? Jamie, Rattlin, Roarin! Davie, Davie, come here! …” Şi biciul pac! mângâie pe Davie, care, umilă, intră schelălăind în rândul celor cuminţi.

În fine, duca Grazzioli încalecă…

Un freamăt de interes trece prin rândurile cailor şi călăreţilor. Se strâng chingile, se îndeasă pălăriele. Fiecare vede pe vecin fără să-i vorbească. Câte un „Ciau:’ scurt de la unul al altul, şi nimic mai mult. Se înţelege că preocuparea de sine a luat locul nepăsărei de până aci. Când ai de sărit bariere de I metru 20, ziduri, şanţuri, văgăune, pripoare, tot ce sare şi străbate o vulpe, poţi să fi foarte deprins cu călăria, te gândeşti că-ţi poţi rupe gâtul. Ceea ce de altminteri se întâmplă câte unuia la fiecare vânătoare.

Maşterul cu picherii şi câinii au pornit-o în cap. Ei merg încet să caute bariera prin care să între pe câmp. După dânşii grupuri de călăreţi se desfăşură pe lungul viei Appia pe când trăsurică fraţilor Primoli îi aşteaptă, cu respectivul aparat de fotografie.

De-abia au intrat în câmp şi au coborât o mică vâlcea, că deodată turma de câini se aşterne pe goană. Un sunet de corn, grav, prelung, se repercutează pe văi şi pare a deştepta vietăţile toate. Caii sar deodată în galop, rândurile se rup, mişcarea devine fantastică, fiindcă acum pare un vârtej ce mătură Campania romană, fără a lăsa altă formă decât iarba bătăturită. Iată-i urcând un deal, pe creasta căruia se zăreşte o barieră de laţuri. Priveliştea e minunată şi emoţiunea spectatorilor creşte din cauza obstaco lului ce se vede. Vulpea a trecut printre stinghii ca o nălucă; clinii trec cât colea în urma ei; cei doi picheri sar pe deasupra fără măcar să bage de seamă; aproape în acelaşi timp, duca Grazzioli pare că zboară, calul său pluteşte ca o ciocârlie în vânt; un maior de cavalerie sare aproape de mână cu femeia lui; Marignoli, Colonna, Chigi, parcă au aripi. Cornul sună pe valea cealaltă, la stânga. Întârziaţii se precipită către barieră în goană. Dar unii din cai se opresc pe loc, parcă ar fi ţintuiţi. Pinteni, biciuşcă sunt zadarnice. Se ridică drept în două picioare, muşcă zăbalele, sforăie. – dar nu sar; stăpânii lor, furioşi, îi întorc înapoi, îi bat şi iar îi aduc către barieră. Unii o sar, cei mai mulţi se opresc din nou. Un căpitan de artilerie, care nu putuse sări la prima trecere, vine ca o vijelie. Calul său, de cea mai fină rasă, şi-a întins capul delicat pe lungul picioarelor şi ai credea că vrea să se desprindă de pământ, atâta e de uşurel. Cu toate astea, cavalerul îl poartă greşit asupra obstacolului. – el ia bariera în picioare şi-ntr-o secundă se rostogolesc amândoi de cealaltă parte. Alături de dânsul donna Bianca, lord Dufferin şi alţi doi-trei trec ca vântul.

Cornul sună pe dealul de-al treilea. Au dispărut mai toţi. Rari curioşi rămân pe vârful muchei, urmărind cu binocluri mersul vânătorii. Cu încetul văile reintră în clasica lor pace. Cucoşii de la Villa Quintiliana, speriaţi un moment, îşi piaptănă bărbia cu gheara pintenată. Tăcerea revine; privitorii se întorc spre drum.

— Haidem! …

Şi de-abia se mai aude cornul în fundul văilor.

FRICA

— Pas.

— Pas.

— Şi pas.

— Vrea să zică o-nvârtim şamşurcă46. Foarte bine: eu ştiu că n-am să prind nimic.

„Să-nvârtim o şamşurcă” – expresie argotică, denumind un anums fel de a practica jocul de cărţi numit preferans (n. Ed.).

— Nu să prinde, zise primul jucător, care aruncă un as.

— Să nu se prindă, hotărâră ceilalţi doi.

— Nu se prinde, mai adăogă primul.

— Să nu se prindă, întăriră ceilalţi.

— Pil pe asta, zise cel dintâi, aruncând un şapte ochi.

— Prinde-o, măgarule, şi sărut-o, că n-o mai vezi – adăogă cel de-al doilea celui de-al treilea, acoperind pe şapte cu opt ochi. Cel de-al treilea însă, în loc să puie o carte mai mare, de aceeaşi coloare, aruncă un as străin şi astfel scăpă.

— Nu se poate! strigă cel păcălit, mă trageţi pe sfoară… Eu vă dau dracului, cu prefă voastră cu tot. Ce vrea să zică asta? adăogă el indignat: zic şapte trefle şi intru de două ori, zic cupe simple şi d-nu căpitan mă vâră şi acolo; zic carale, zic pici. – dumnealui se ţine de mine, ca un scai. Acuma pui opt peste şapte şi dumnealui găseşte mijloc să mă-ncalţe şi cu astea. Apoi, nene, până-aci! Unde-s cupele, mă rog? Eu n-am decât două; câte ai, d-le general?

— Patru, răspunse primul jucător.

— Ei, două şi cu patru fac şase; vrea să zică, dumnealui trebuie, să aibă două cupe-n mână. Unde-s?

— Uitaţi, d-le colonel, că-n jocul ăsta este şi talon. – poate c-or fi-n talon.

— Ei, or fi-n talon… or fi-n talon, d-ta mă cam iei aşa, peste… picior.

— Nu te supăra, colonelule, zice generalul G.

„Viaţa noastră este ca suava rouă, Care-n dimineaţă ne surâde nouă”.

Atâta patimă avea generalul: pe Bolintineanu şi prefă: Cărţile se-mpărţiseră din nou…

— Pas, zise generalul.

— Ne passe pas, îi răspunse o voce de la spate şi-n acelaşi timp un cap neţesălat se ivi deasupra mesei de joc.

Câteşitrei jucătorii se întoarseră spre mosafir, care, îmbrăcat cu o manta proastă de soldat şi fără grad la chipiu, semăna cu un tambur-major liberat. El începu să vorbească repede:

— Nene, eu nu ştiu cum veţi fi ducând-o voi, da’ eu ştiu c-o duc prost al dracului. Auzi cap! … dă tunurile pe mâna copiilor: bofa, bofa, toată noaptea. De-abia zici Doamne ajută, că s-a liniştit turcu şi d-nu căpitan… Janghină ăla, cum îl cheamă? …

— Lambrino?

— Ei, Lambrino; d-nealui, cică, să încerce un tir de noapte, ca să-şi fixeze poziţia pentru tir plonjeant. Eu la oamenii mei le spun una şi artileria face alta.

— Da’ ce le spui, d-le colonel? întrebă ironic căpitanul care juca.

— Ce să le spui, mon cher? ia, i-am oprit de-a mai fuma noaptea. Pe aşa beznă de întuneric te vede turcu şi în gaură de şarpe, dacă ai fuma.

Căpitanul începu să râdă cu hohot.

— Ce râzi, domnule? îl apostrofă noul venit cu răutate.

Căpitanul râdea pe faţă.

— Cum să nu râd… la 4 kilometri… să nu se mai fumeze.

Colonelul înălţa din umeri, arătând cu capul spre căpitan.

— Adică ce-i fi zicând, că d-ta eşti grozav, ha? dumitale nu ţi-e frică? He! cum o să-mi înfunzi pârloagele, Doamne!

— Ia să nu mai glumim, d-le colonel, zise căpitanul serios.

— Da, d-lui e grozav, întări primul colonel din partid.;! de cărţi, cai’e profita de ocazie ca să-şi răzbune de asj de la şamşurcă. – şi m-aş prinde zău, că să-i dau nu ştiu ‘ ce, nu iese până-n uşa cortului.

— Ei, aş! … r ăspunse căpitanu.

— Adevărul e că e întuneric al dracului, întări gene ralul C.

— Ia lasă, d-le general, orcât de întuneric să fie, tot n-am ajuns aşa de rău: mie nu mi-e scârbă, cum zice d-nu colonel – şi sublinie vorba – de harapul cel buzat de pe şanţ.

Colonelul trânti cărţile cu faţa-n jos şi-şi înfipse mâna dreaptă în burtă, căci era tot numai stomah. Guşa sa nerasă tremura sub barbă, şi fălcile, rezemate în vreo câţiva dinţi ce mai avea în gură, se strângeau cu furie. Nu zicea nimic, ci numai bufnea pe nas, clătinând din cap şi uitându-se ţintă la căpitan.

Celălalt colonel, nou venit, se crezu în drept să-şi spuie şi el părerea:

— Cel puţin noi nu ne lăudăm. Eu îţi spui drept că nu m-aş duce acuma până la harap să-mi dai două moşii.

— Se poate. Eu m-aş duce, zise căpitanul.

— Ia nu te mai lăuda, Bogdane, îl întrerupse generalul, şi joacă acolea, că-l scăpăm.

— Nu mă laud, d-le general.

— Domnule, strigă colonelul A., sculându-se furios, să-mi tai mie mâinile din umeri, dacă nu ţi-oi face una să mă pomeneşti… Lasă că te învăţ eu să te mai lauzi…

— Ce-o să-mi faceţi, d-le colonel? … întrebă căpitanul, uitându-se în cărţi liniştit.

— Lasă, lasă, că te-oi învăţa eu.

— Ca să nu mai aşteptăm până atuncea, să facem o prinsoare, d-le colonel…

— Ei, apoi! … nu-ţi vine să mori, exclamă colonelul, trântind cărţile din nou pe masă.

— Îţi vine să mori fără cauză, domnule colonel. Am zis că mă duc şi mă duc.

— Eu îţi dau, domnule, leafa mea pe două luni, dacă te duci, m-ai înţeles? Uite acuş ţi-o număr.

— Domnule colonel, să ne prindem mai bine pe o ladă cu sticle de şampanie, din cele ce-aţi primit ieri, zise Bogdan. Banii nu fac parale în campanic. După aceea îşi strigă ordonanţa:

— Mitreo, pune şaua pe Pagat.

— Nu fi nebun, Bogdane, zise generalul.

Nu, domnule general. – dar dacă se îndoiesc…

— Nu se-ndoieşte nimeni. Toată lumea te ştie, că ai destul curagiu.

— Ba să mă iertaţi. Eu mă îndoiesc, repetă colonelul A., şi ţiu prinsoarea.

— Şi eu o primesc, zise Bogdan.

— Da, dar cu ce o să ne dovedeşti dumneata că ai fost până la turc? … Să ne aduci un nasture de la tunica harapului, se grăbi să adauge colonelul, inspirat.

— Parcă, dacă o vrea el, nu găseşte destui nasturi turceşti pe la soldaţii noştri, zise generalul. Nu eşti fericit în inspiraţii, colonelule. Eu, dacă e vorba aşa, propui să ne aducă un nasture cu o bucată de postav din tunica harapului, pentru ca mâine să mergem să-l controlăm,! adause, uitându-se pe furiş lp colonel.

Toţi cei de faţă începură a râde.

— Primesc, primesc, zise colonelul izbindu-şi pinteni” unul de altul, primesc.

La întâiul atac al Griviţei, rămăsese, de la o ieşire a 9 turcilor, pe locul chiar unde se ciocnise armatele, un mort, i care de o săptămână aştepta mereu să fie îngropat şi nu-l I mai îngropa nimeni. Printr-un fel de tăcută înţelegere, I atât turcii cât şi românii considerau locul acela ca neutru, I Tăbărâţi pe o rovină seacă, al cărui mai despre turci era* nalt, iar cestălalt mai jos, soldaţii români puteau, strecu1 rându-se pe sub mai, să ajungă până la harapul mort; I dar nimeni nu se simţea dispus, singur, să împlinească* o faptă creştinească ca aceasta, cătră un păgân, care mai era şi harap, adecă negru, buzat şi slut. Se ştie cât de săi3 batec şi de crud se face omul când primejdia îi ameninţă la fieştece minut existenţa lui personală. 9

— Un harap! … Cui ce-i pasă de stârvul unui duşân man?

Ceea ce-i făcea însă să le pese era faptul că, în urma jfl căldurilor de august, cadavrul începuse să se descompuie I şi, ori de câte ori bătea vântul dintr-acolo, veneau nişte i adieri grozav de mirositoare. Avantposturile, mai cu seamă, I sufereau rău de tot.

Despre acest harap era vorba, şi asupra lui se făcu i prinsoarea.; I

Căpitanul trebuia să se ducă prin câmp deschis până I la el şi să aducă un semn. I se îngăduia o simplă lanternă, I închisă pe toate feţele, care la trebuinţă se putea desemde I pe o latură sau prin fund.

După câteva minute, Pagat era înşeuat şi căpitanul I Bogdan încăleca în tăcere, punându-şi două rânduri de j pistoale în coburii şelei. Generalul Cr. Ieşi în uşa cortului, i

— Faci copilării, Bogdane. De la primul pas văd că ţi-ai pierdut cumpătul. Unde pleci fără lozincă? Până să ajungi la turci, te omoară sentinelele tale ca pe un pu de curcă. Lozinca e Griviţa noastră.

— Mulţumesc, domnule general, zise el simplu, şi plecă.

Căpitanul Dan Bogdan era un militar ca mai toţi militarii din lume. Ca poziţie socială ţinea de una din cele mai neaoşe familii româneşti, din familia Bogdăneştilor. Bogat, dar cheltuitor peste margini, mâncase vreo trei moşteniri şi acuma se găsea la a patra clironomie: a mătuşei sale Ghica. Intrat în armată de bunăvoie şi fără alte studii speciale decât o nespusă poftă de a târâi sabia, era cunoscut pentru duelurile, amorurile şi spiritul său, foarte cultivat în generalităţi şi foarte muşcător.

Ca parte fizică, era un bărbat de vreo 35 de ani, smead, d-o statură mijlocie, cu nişte ochi albaştri plini de viaţă, cu două caiere sub nas, cari păreau a ameninţa la fieştece moment liniştea turcilor, râzând lesne, supărându-se şi mai lesne şi mânuind armele în perfecţie.

Ca parte morală, situaţia i se poate rezuma în câteva cuvinte: iertător mult pentru sine şi adeseaori şi pentru alţii, când spera că o să aibă a fi iertat la rândul lui de dânşii. Amorezat în permanenţă şi cu gust. Sentimental fără afectaţie şi, lucru de mirat, poet, dar poet cu supape: avea un dar nespus de a se pune în cutare sau cutare situaţie psihologică, după cum interesele sale momentane reclamau. Făcuse şi versuri, unele chiar bunicele, la diferitele şi nenumăratele perechi de ochi, cari îi săgetaseră inima, în lunga sa carieră de amorezat. Mai pe scurt, un soldat, cu toate calităţile şi cusururile meseriei aceştia

Dan Bogdan ieşi din raza taberei la pas şi se îndreptă spre locul unde era cadavrul.

Noaptea adâncă şi neagră îl înghiţea încetul cu încetul în păturile sale. La intervale aproape măsurate, aceeaşi întrebare se repeta, aspră şi gălăgioasă.

— Cine-i? …

E adevărat, că, de la prima santinelă ce întâlni în avamposturi, Bogdan îşi pierdu socoteala.

— Cine-i? întrebă sentinela, cu acea exagerare a glasului care dovedeşte că omul e singur şi-i e frică.

Bogdan crezu de cuviinţă să nu facă zgomot.

— Sssât… om bun, răspunse el încet.

— Cine-i? întrebă sentinela încă o dată şi mai aspru.

— Eu, măi leat.

— Cine eşti tu? … înapoi, că trag.

La această vorbă căpitanul se-ncurcă de tot. Nu ştia ce să răspundă, ca să încredinţeze pe sentinelă că nu e spion. I se împiedica limba, gângăvea, şi-n mai puţin de o secundă se văzu mort ca toţi morţii, străpuns de colo până colo de un glonţ.

În adevăr, sentinela, după a treia întrebare, trase. Pagat scutură puţin din cap, iar căpitanul simţi căldura glonţului, care trecu tocmai pe deasupra urechilor calului. În Bfârşit, i se dezlegă limba.

— Ce, măi, ai înnebunit? Vrei să mă omori?

— Înapoi, că trag a doua oară, zise sentinela. Şi-n adevăr, căpitanul auzi camera puştii, cum se mişcă sub mâna grăbită a soldatului.

— Măi soldat, eu sunt căpitanul Bogdan, măi…

— Ei, păi dacă eşti don căpitan, dă lozinca…

— Griviţa noastră, zise Bogdan sărind în sus de pe şea. S-o ia dracu, c-o uitaserăm…

— Ei, păi aşa vezi! Acum poftim… Eu nu ştiu, adăogă soldatul încet, trag cu puşca, măcar să fie tata.

Mergând mai departe, Bogdan se grăbi să rostească lozinca cu multă conştiinţă, or de câte ori îl oprea vreo santinelă.

Calul mergea la pas, cu îndemânare şi cu grijă, ca un om. Era un vechi tovarăş de tinereţe al căpitanului. Picioarele subţiri şi formele delicate ale lui Pagat fuseseră de multe ori mai vinovate decât ochii şi mustăţile stăpânului său faţă cu sexul slab. Pagat, cu sau fără Bogdan pe el, era tot Pagat. Bogdan însă fără de Pagat era altul.

Şi cum se duceau ei, tăcuţi şi singuri; aşa parcă il apucă pe stăpân o milă şi o dragoste de cal, că se plecă puţin pe gâtul lui şi-i prinse grumazul în braţe, lipindu-şi obrajii de coama lui şi mângundu-l încet.

— Măi Pagat, măi, măi boierule, măi… că tare mai eşti cuminte şi frumos!

Iar mai departe, înainte-le, apăsa pe întinderea spaţiului greutatea de plumb a întunericului, cu atâta putere, încât formele, dispărând cu desăvârşire, ochiul rămânea închis. Fără voie, privirea se ridica spre cer. Cele trei, patru constelaţii cynoscute, Carul, Cloşca cu pui, Herăstrăul, păreau mai apropiate şi mai prietenoase. Nimeni nu le cunoştea mai bine decât căpitanul, fiindcă nimeni nu tremurase sub balcoane mai mult decât dânsul. Şi. Aşteptând să se ivească iubita, adeseaori cetise în liniele cerului sentinţa dragostei sale.

— Dacă astă-seară carul o fi cu oiştea în sus mă iubeşte; – dacă nu, mă înşală.

Şi, Doamne apără, dacă se-ntâmpla să fie carul în seara aceea cu oiştea-n jos.

Iar de astă dată nu se uită tocmai mult de tot pe cer, fiindcă-l neliniştea cele de pe pământ.

În fund de tot, spre fortul turcesc, apărea din când în când lumina vreunei descărcături de puşcă, iar huietul se pierdea în vale, fără să mişte pe nimeni. Toată lumea era aşa de deprinsă cu gloanţele şi cu pulberea de tun, încât nişte biete împuşcături singuratice erau considerate ca hămăitul unui câine, învăţat să latre toată noaptea.

— Îşi fac şi ei coraj, săracii, ziceau soldaţii noştri din avantposturi.

Pe când meregea astfel, căpitanul auzi pe cineva vorbind la câţiva paşi de dinsu. Mâna opri, fără voia lui, frâul calului.

— Cine-i acolo? – întrebă el.

— Cine-i? i se răspunse aspru şi îndesat.

— Griviţa noastră.

— Poftim de treci, ziseră soldaţii, oarecum liniştiţi.

Lui Bogdan i se păru că aude ronţăitul unui cal care paşte.

— Din ce armă sunteţi voi. Bre, flăcăi? …

— Din a cavaleriei; da’ ce pofteşti?

— Cavalerie or călăraşi?

— Ba! … călăraşi.

— Ce regiment, bre?

— Al treilea, răspunse soldatul greoi.

— Ce escadron? întrebă Bogdan repede.

— Al doilea, don căpitan Bogdan; da’ ce pofteşti?

Atunci Bogdan auzi pe celălalt soldat, care vorbea încet cestuilalt:

— Măi, e don căpitan.

— Ia taci, bre, nu fi copil.

— Măi Toadere mă, ascultă ce-ţi spui cu.

Bogdan recunoscu glasul unui fost vistavoi al său, pe jare îl avusese un şir de ani întregi. Soldatul se liberase demult, dar îl luaseră ca rezervist.

— Tu eşti, măi Pavele?

— Eu, să trăiţi, domnule căpitan!

— Da’ ce cauţi pe tărâmurile astea, bre?

— Ordonaţi? …

— Cine te-a adus pe-aici?

— Uite, soarta omului, să trăiţi.

— Da’ mai e mult de la voi până la harap, Pavele?

— O mai fi el, cât o mai fi, dar departe nu e, mâncal-ar focu, că ne-a cătrănit sufletul…

— Miroase a pute, măi Pavele.

— Ba, că chiar pute, să trăiţi.

— Aleu! … zise celălalt soldat, apucându-se de nas, al dracului s-a borşit, mânca-l-ar lupu.

— Şi în adevăr, o adiere de vânt, plină de miasme, trecu, fără cea mai mică considerare, pe sub nasul căpitanului, parcă ar fi voit să sprijinească părerea soldatului.

— Aha… subţire lucru! adaose Bogdan. Să vede că-i aproape de tot…

— Apoi că nici departe nu e.

— Ei, vă las sănătoşi, băieţi.

— Să trăiţi, zise soldatul de-al doilea.

Pavel tăcea. El se luă binişor pe urmele căpitanului şi numai după vreo zece paşi se-ncercă să vorbească.

— Domnule căpitan!

— Ce-i, Pavele?

— Apăi… nu ţi-e urât matale aşa pe pustiul ăsta de întuneric? Eu, zău, parcă m-aş lăsa şi eu înspre chipul harapului.

Era o formă simplă a unei intenţii cinstite de slugă veche şi credincioasă. Bogdan fu foarte atins, cu atât mai mult, cu cât simţea că-ncepuse să-i vie cam peste mână călătoria asta.

— Bine, Pavele, dacă doreşti tu…

— Să trăiţi, domnule căpitan!

Şi Bogdan, urmat de vistavoiul său de altădată, se simţea mai sigur. Pavel mergea pe jos, lângă el, fără să zică o vorbă.

Amândoi se lăsau a fi călăuziţi de Pagat, care n-ar fi părăsit cărarea pentru nimic în lume. Mergând astfel, Pavel se tot împiedecă de vreo două ori de nişte cioturi, aşa că, instinctiv, se apucă cu mâna de colţul valtrapului. Îi era parcă şi mai la-ndemână să se simţă şi el lipit de cal: cu cât erau mai strânşi, cu atâta li se părea că-s mai puţin singuri.

Dar lui Bogdan îi păru barbar lucru de a chinui pe bietul soldat prin toate cioturile câmpului; şi, mai la urmă era necinstit ceea ce făcea el, fiindcă în prinsoa ea lui cu colonelul era vorba să se ducă singur. Afară de asta, în împrejurări de oarecare gravitate, simţirele se ascut grozav de repede. Soldatul era om şi el, şi căpitanul, care trebuie să dea pildă la oamenii săi, îl învăţa să-şi părăsească postul…

— Ia ascultă, Pavele, eu aş zice să te întorci înapoi…

Bietul soldat se opri locului, simţind tăria de voinţă care vibra sub bunătatea vorbelor. El nu răspunse nimic. Căpitanul adăogă:

— Ştii că mâine, dacă te-o afla că ţi-ai părăsit postu, te împuşcă.

Bietul Pavel lăsă valtrapul şi după câteva secunde de nedumerire zise încet:

— Să trăiţi! …

Şi luă drumul înapoi.

Mai departe se duse căpitanul singur, încercându-se să despice cu vederea pânza nopţii, care atâta învăluia de puternic lucrurile, încât se părea că o masă compactă de întuneric-se coborâse din cer şi unea, de sus până jos, tot văzduhul. De se ivea câte o lumină roşcată din tabăra fortului, ea semăna mai mult cu vreun fenomen stelar: reduta era pe deal, şi linia ei, pierzându-se de pe orizont, punctele luminate de pe dânsa se confundau cu ale bolţii cereşti.

De pe chipul cum mergea calul, căpitanul simţi că se coborau pe o coastă înclinată. Pagat umbla cu băgare de seamă, legănându-şi trupul, când pe un picior, când pe altul, iar stăpânul său îl ţinea scurt de frâu, ca să-l aibă la îndemână în caz de primejdie. Cum se întâmplă adesea în întuneric, distanţele se măresc, şi senzaţiunile se falsifică. Valea aceea părea lui Bogdan fără fund şi la fiece pas credea că intră în pământ cu câte un stânjen.

Era o tăcere dureroasă, neagră şi ameţitoare, cum, mai cu scamă, se întâmplă copiilor cari dorm fără lumină, când se deşteaptă noaptea. Numai când şi când zgomotele bizare ale singurătăţii sau nechezarea depărtată a vreunui cal tăiau într-o fâşie lungă de repercutaţie greoaia tăcere a nopţii.

Deodată Pagat se opri, sforăind. După nesuferitul miros de cadavru ce se simţea, căpitanul crezu că ajunsese la harap. Deschise, fără a discălica, fundul felinarului său şi plimbă lumina primprejur. În adevăr, la câţiva paşi de dânsu, cadavrul harapului era lungit lp pământ. Trebuia neapărat să discalice…

Niciodată însă nu-i venise mai la-ndămână pe cal decât acum, şi prin simplul fapt al discălicărei i se părea că se desparte de Pagat, ca să nu se mai întâlnească cu el. Nu că îi era frică… Un mort e un mort, lie el turc sau tătar. – dar calul se putea speria şi putea fugi înapoi… La această idee, un fior de gheaţă îi trecu pe şira spinării; dar se vede că tocmai din cauza aceasta, prin reacţiune, se dete numaidecât jos, luă amândouă frâile pe mână şi mângâie capul calului, frecându-l puţin între ochi, ca să-i îndepărteze oarecum neliniştea, ce se simţea că-l stăpânea şi pe el; apoi, fără a zice nici o’vorbă, făcu încă doi paşi şi deschise iar clapa felinarului.

Harapul era acolea, întins pe nisipul umblat, cu faţa în sus, buzat, cu ochii deschişi pe obrazul lui searbăd şi negru, cu gura căscată, îmbrăcat într-o tunică ruptă: o adevărată mumie, cu singura deosebire că mirosea groaznic.

Bogdan, inconştient, îşi apucase calul de zăbală şi se uita ţintă la chipul harapului, ai cărui ochi albi şi opaci păreau că-l fixaseră acolo… Voi să-şi tragă calul mai aproape, dar Pagat nu voi să mai înainteze. Atunci, cu un fel de hotărâre de om prins de friguri, puse felinarul jos, cu lumina spre chipul cadavrului, scoase un briceag şi voi să apuce un nasture de la tunică, spre a-l tăia. Negreşit, trebui să-l mişte niţel.

Atunci un gemăt adânc de gâtlej, urmat de un fel de hârâială sălbatecă ieşi din pieptul cavadrului… sau cel puţin se păru lui Bogdan. El îngheţă pe loc, cu mâna întinsă spre nasture, cu ochii încremeniţi pe ochi cadavrului, cu un rece fior prin păr. Inima îi bătu cu atâta putere că mai multe secunde după aceea nu putea respira. Când se dezmetici puţin, cea dintâi scânteie de gând fu să saie pe cal. Era un lucru aşa de natural să fugă, încât, înainte de a-şi da seama de realitatea lucrurilor, se pomeni cu piciorul în seară, gata să încalece. Frâul însă, care era scos de pe gâtul lui Pagat şi trecut tot pe braţul căpitanului, îi tremură oarecum din suprafaţa falsă a gândurilor şi-l mai apropie de real. Scoase piciorul din seară şi stete vreo câteva secunde nemişcat, ascultând… Nu se auzea şi nu se simţea decât imensa pace a nopţii, tăbărâtă pe văile pământului. Atunci scoase binişor dintr-un cobur un revolver, şi făcând doi paşi, deschise iar clapa felinarului şi iar îşi pironi privirea pe faţa mortului, spionând parcă obrazul acela hâd şi putred, să vadă dacă nu care cumva mişcă. Îi trecu prin cap să-şi descarce revolverul’ în el, ca să se asigure şi mai bine. – dar se temu să nu deştepte luarea-aminte a turcilor. Şi ar fi fost şi de prisos. Un om viu poate trăi şapte zile în stare de catalepsie, dar nu miroase a stârv… Era mort… desigur. Dar atunci cine gemuse? Căci gemuse cineva. Asta iar era grozav de sigur…

Ţinându-se strâns de frâul calului, dete una cu piciorul în pieptul harapului, pe când cu ochii se uită ţintă la obrazul lui. Nici o mişcare alta, decât o tremurare generală a trupului, din cauza loviturei… Atunci se lăsă binişor jos, apucă un nasture şi începu a scrijila cu briceagu stofa din tunică, care, putredă, se rupea singură. Atâta concentrare era în această faptă şi atât de greu îl apăsa gândul mortului, încât, când Pagat răsuflă ceva mai tare, sforăind din nări, căpitanul sări în sus de spaimă şi un fel de durere fizică simţi în tâmple, care-l strângea pe dinafară, ca şi cum ar fi fost cercuit; deşi avea frâul calului în mână, îl uitase că era acolea. Bătaia de inimă fusese atât de tare, încât, pe când rupea ultima bucăţică din tunica harapului, simţi o picătură pe mână: îi curgea sânge din nas… Se şterse cum putu şi apoi trecu frâul lui Pagat pe gât, închise lampa şi încălică.

Un om, care visând, cu acea extraordinară putere de real pe care o au unele visuri, că se prăvăleşte într-o râpă fără fund, ‘ se deşteaptă deodată şi se simte în patul său, sigur, cu uşa încuiată şi viu, nevătămat. – nu încearcă o mai mare uşurare sufletească decât încercă căpitanul, când cu amândouă picioarele în scări, bine ţintuit pe Pagat, se simţi la adăpost de orice primejdie. O dată pe cal, cea dintâi mişcare, aproape reflexă, fu să-şi strângă pulpele, să-şi plece bustul înainte şi să rostească acea silabă fluierată, cu care-i făcea semn să fugă. Pagat nu aştepta decât asta şi se întinse cu burta la pământ, tăind spaţiul ca un vultur puternic. Dar după câteva minute stăpânul său îl simţi, că se mişca mai din greu, răsufla mai adânc şi fugea cu sărituri: urca la deal. Şi nu-i fu milă ca altădată de cal; nu stete de loc, până nu întâlni prima sentinelă din avantposturi, care-l sili să se oprească, dar al cărui gias viu îl linişti, potolindu-i oarecum nervii iritaţi.

Şi când fu la adăpost de primejdie, când simţimântul conservărei personale lăsă loc şi altor simţimânte, mai impersonale şi mai demne, fără voie opri pe Pagat deodată, ca şi cum ar fi voit să mai stea câtva timp aproape de locul de groază şi îi fu ruşine de sine însuşi. Un fel de analiză asupra lui începu, cât merse de-a lungul sentinelelor şi gândea în sine, doar cât nu vorbea: „Vasăzică mi-a fost frică… Şi cu toate astea simt că nu mi-e frică… De câte ori nu m-am dus în gura morţii cu linişte… Am avut atâtea dueluri… şi serioase. Mâine să-mi dea poruncă să merg la asalt, merg, fiindcă voi să merg… Şi cum să-mi fie frică, de vreme ce ştiam că e mort şi nu putea să-mi facă nimic? Şi totuşi…” Aci îşi trecu mâna pe fruntea asudată, fiindcă în auzul lui răsună deodată, ca un ecou, gemetul mortului.

„Ce dracu… se vede că sunt nebun… Dar aşa de bine am auzit! …”

Şi cu gândurile acestea se strecură printre sentinele până în tabără.

Negreşit că omului acestuia nu-i era frică, aşa cum în general se înţelege frica, ca ideea unui lucru ameninţător, care ar apăsa sentimentul de sine. Eşti vânător de urşi; ursul, sculat în două picioare, e groaznic; dar ai omorât mai mulţi şi ai o carabină foarte sigură. E pericol şi dacă îl înfrunţi ai curagiu. Totul e prevăzut mai denainte şi nimic nou şi subit nu vine în conştiinţă să turbure echilibrul ideilor. Dar dacă, fiind vânător de urşi, întâlneşti ursu în cale, te opreşti ca întotdeauna, îl iei la ochi, tragi… şi nu ia foc carabina… nu este aşa că impresia aceasta nouă, căzând pe conştiinţa actuală, turbură atât de adânc echilibrul, încât niciuna din idei nu se poate ridica la limpeziciunea preponderantă? … Starea aceasta este absolut comună tuturor muritorilor şi în acea minută de neclaritate, în care Eul este de-a dreptul ameninţat şi fără apărare, la toţi oamenii le e frică. Intru aceasta aşa-numita prezenţă de spirit a unora stă tocmai în puterea extraordinară ce o capătă una din complexul turburat al ideilor, care porunceşte, şi întreg organismul ascultă.

Căpitanul văzuse, mai mult sau mai puţin, totul, şi deşi impresiile directe de la lucruri erau mai puternice decât impresiile lor intuitive, ajunsese până la harap, fără nimic extraordinar. Când însă (fie că auzise exact, fie că, printr-o reproducere liberă, i se păruse; – rapul gemu, turburarea de mai sus se produse, şi-i fu frică, frică adevărată.

Şi mai departe, pe când se apropia de lagăr, i se păru că cerul se aprinde. Luna răsărea dintr-un noian de întunerec, roşie ca şi cum ar fi fost o bucată de fier scoasă din foc şi ţintuită în coasta orizontului.

— Stai! … rostea câte-o car aulă, din când în când.

— Griviţa noastră, răspundea căpitanul pe gânduri.

Astfel ajunse în lagăr, unde nu-l mai aştepta decât ordonanţa sa. Mitrea.

— Pace, Mitreo? …

— Pace, d-le căpitan.

— Ce mai hala-bala pe la voi? S-a culcat generalul?

— S-a culcat.

— Mâine să mă laşi să dorm mai mult – se-nţelege, dacă n-o veni vreo veste nouă. A mai sosit vreun transport de provianturi?

— Dară, au sosit nişte boi pentru scaun. Tot ar fi cum ar fi, dar nu prea e pâine… Şi luna asta tot a cobe cată.

— De ce? întrebă căpitanul cu mirare.

— Apoi s-a aprins ca un jeratic… Pesemne s-a mâniat Dumnezeu pe noi şi ne trimite semn de pierzare.

Şi aceasta era o frică, sub o formă mai nesigură dar era.

Căpitanul, ca cum ar fi făcut soldatul o chestie personală cu el, schimbă vorba.

— Ai înţeles? mâine să mă mai laşi…

— Am înţeles, d-le căpitan.

Şi se culcă, cu un fel de mulţumire ascunsă, că era în siguranţă, sub cort… Dar de îndată ce adormi, călătoria aceasta începu din nou, de astă dată fantastică, exagerată, cu frica aprinsă până la nebunie, cu o mulţime de capete străine amestecate, o adevărată expediţie de Argonauţi, mai puţin curagiul lor.

Când se sculă a doua zi dimineaţă, era palid şi stins, ca un jucător de cărţi. Generalul C. Îl luă din pat.

— Ei, Bogdane, cum ai dormit astă-noapte?

— Bine, domnule general, răspunse el cu o linişte prefăcută. M-am culcat cam târziu… Dar altfel am dormit bine… Cum stă d-nu colonel cu şampania? adăogă cu veselie, sărind jos din scândura de pat pe care dormea şi scoţând din buzunarul tunicii nasturele harapului.

Bravo! … Bravo, Bogdane! Enfonce Vămi! îl bem, îl bem total… striga el din uşa cortului, gata să plece. Trage-ţi cizmele iute şi vino la popotă. Şi ieşi. Dar nu se depărtase bine şi se şi întoarse.

— Ia ascultă, mon cher, nu l-ai fi luat de la vreun soldat de-ai noştri, să mă păcăleşti şi pe mine? …

— Îmi pare rău, d-le general… Să-mi vedeţi calu, că trebuie să fie numai spume. Şi-apoi n-aveţi decât să mergeţi astăzi să constataţi.

— Aşa este, foarte bine, ai dreptate, Vasăzică l-am lucrat…

Generalul se bucura, ca şi cum ar fi fost de la început susţinătorul căpitanului… Era un om foarte de treabă acest nobil general; totdauna de părerea celorlalţi, şi în caz de controversă de părerea celui mai tare sau celui mai mare. Chestie de ierarhie. De astă dată însă era prea dovedit lucru, şi, afară de dovadă, sticlele alea, pe care le dişerta colonelul numai în pântecele sale, începuseră să-i dea oarecare sămânţă de idei liberale, ba… chiar socialiste. Sărea într-un picior ca pe vremea iuncheriei, când juca poloneza, cevaşi nr. I, cum zicea el.

— Aşa! … bravo! … Vasăzică vii.

Bogdan însă, în loc de a-i răspunde, sta rezemat, de-o măsuţă într-un picior, ce-o avea acolea, cu ochii ţintiţi în pământ.

— D-le general, zise el, pe când acela se depărta.

— Ce-i, Bogdane?

— Aş avea să vă spun ceva, zise acesta cu oarecare sfială.

— Te rog… Ascult cu plăcere… Ai isprăvit paralele?

— Nu… Da’ ce să faci cu paralele aici? … Altceva… Şi nu îndrăznea să spună.

— Da’ spune, bre, nu fi copil.

— Uite, d-le general: ştiţi… când m-am apropiat de harap… negru, scârbos cum era (şi figura căpitanului luă o expresie de oroare) şi am tras de nasture ca să-l tai, a gemut harapu, d-le general, zise el apăsat, vârându-se în sufletu lui.

Acesta se trase puţin înapoi şi se uită serios la Bogdan. După aceea pufni deodată de râs.

— Frica, săraca! …

— D-le general, protestă căpitanul, sunt om în toate minţile, credeţi mă. Pe onoarea mea, că a gemut.

Generalul se uită la el cu mirare.

— Afară dacă n-oi fi înnebunit…

— Ce, bre, eşti copil? zise generalul, mişcat şi el.

— Dacă vă spun că l-am auzit cu urechile mele!

— Ei, cum o să geamă un mort, bre române?

— De… cum, necum, asta-i… a gemut.

— Mare comedie, zise generalul pe gânduri. Îmbracă-te şi vino; om mai hotărî acolo ceva.

— D-le general, cred că nu e nevoie să mai ştie şi alţii…:

— Bine, frate, bine.

Şi se duse generalul cam nemulţumit. Încercarea aceasta trebuia s-o facă şi el, şi… orişicât… un harap mort care geme nu prea-i lucru curat.

În urma lui, căpitanul, în loc să-şi tragă cizmele, se aşază din nou pe pat, cu coatele pe genunchi şi cu capul în mâini. Generalul, cu îndoielele lui întărea credinţa ce o avea şi el, anume, că un mort nu poate să geamă. Dar gemuse… Auzul lui păstra încă aceea impresie de zgomot surd şi zbârnâitor, ce ieşea din gura deschisă a harapului. Şi atunci se lungi în pat şi-şi astupă urechile cu amândouă mâinile, ca să nu mai audă… Dar astfel auzea şi mai bine j ba, mai mult, când rămânea ca reprezentaţiunea să se facă curat numai în minte, ea venea însoţită de întreaga scenă şi acum auzea şi şi vedea. Un nerv iritat deştepta un altul; şi tortura se mărea.

Sări numaidecât din pat, îşi trase cizmele şi ieşi. Un început de idee fixă încolţea în mintea lui: să s. Periase şi din sperietură putea să-nnebunească.

Se duse la popotă, unde găsi atât pe general, cât şi pe cei doi colonei, cât şi alţi militari. Toată lumea aflase acum de prinsoare, dar nimeni nu arăta pe faţă o prea mare veselie de paguba ce trebuia să sufere colonelul A., pentru a nu-l supăra pe acesta, şi pentru a fi la nivelul seriozităţii generalului, care părea foarte preocupat.

Colonelul, care cu nici un preţ nu vrea să se dea învins, ceruse ca num:’.’ ‘ocât să meargă să controleze tunica harapului, şi să şi dase poruncă să puie şelele pe cinci cai. În adevăr, după ce luară câte un rachiu, încălecară: generalul, cei doi colonei de la cărţi, căpitanul şi un soldat. Se coborâră pe albia pârâului celui sec şi o luară binişor la deal, îmbrăcaţi câteşicinci în haine de soldaţi. *

Căpitanul Bogdan vedea acum aievea coasta dealului. Pe care se coborâse. Era o zi noroasă, de sfârşit de august, liniştită, pustie, care dădea foarte potrivit pe malurile acelea golaşe şi sure. Impresiile lui de acum semănau cu ale unui om care a văzut arzând noaptea o casă şi a doua zi, ziua, vine să vadă mâna de cenuşe ce rămâne… „Noaptea toate sunt de foc…” zice aşa de frumos o gândire. Ce simţise el cu 12 ore mainainte era copilăresc şi totodată teribil. Ceea ce vedea acum era numai trist.

În sfârşit, după câtva timp, ajunseră la harap. Toată lumea avea aerul serios şi de glume nici nu se pomenea. Toţi discălicară şi după ce se convinseră că malul îi ascundea vederii-turcilor, se apropiară de cadavru. Era tot hâd şi dezgustător, dar generalul, ca un suprem arbitru, luă petecul de postav, se lăsă pe un genunchi, îl fixă pe ruptura de la tunica harapului, dar, când să-l apese puţin, deodată îl văzură ceilalţi, sculându-se drept în picioare, galben, cu ochii ţintă pe figura harapului.

Trecură vreo două secunde, în cari nimeni nu clipi, sorbind cu ochii mişcările de pe faţa generalului. Acesta, din galben şi sălbatec ce se făcuse, se îmblânzi deodată.

— Bată-te, Bogdane, să te bată! … harapu tău e o comedie întreagă… a gemut şi cu mine, dar vin de vezi cauza: uite, o afurisită de muscă bătrână, care s-a statornicit în gura lui şi, de cât ori îl mişti, ea zboară şi zbârnâie… Bată-te de om, mai mare spaima! apoi cătră colonel:

— Ei, te mai îndoieşti?

Acesta plecase deja să încalece şi câtecinci, din nou o luară înapoi, ceva mai vorbăreţi…

Căpitanul, ajuns în lagăr şi descălicând de pe cal, ca să între în cort, zise pentru sine, dar destul de tare, ca să-l audă şi Mitrea:

— Orcum, tot e bine să nu se laude omu prea mult…