SINGURĂTATE.

Porniserăm din Roma, pe la sfârşitul lui august şi veniserăm la Albano să mă odihnesc. Eram neliniştit. Descurajarea mă stăpânea cu desăvârşire. Necunoscutul se întindea înaintea ochilor mei ca un drum la lumina lunei ce se pierde într-o pădure. Trebuia să merg mai departe. Roma mă îngheţase şi mă încremenise. Trecutul înmormântat în For, uitat în ruinele Coliseului, boltit în Termele lui Caracalla, mă urmărea peste tot, din cauza ţinerii de minte a mirosului. Respiraserăm aerul pământului antichităţii şi Febre, pe care Cadrucci îl invoacă împotriva oamenilor de astăzi, mă atinsese cu aripa sa de liliac. Pe de altă parte, lumea modernă era meschină. Trupuri pitice şi inimi goale se prelingeau pe sub umbra palatelor monumentale. Femei ridicule îşi strâmbau gura cu gingăşie, parodiind surâsul. O bandă de muzicanţi cânta operete comice sub coloana lui Marc-Aurel. – pe când lumina electrică, aninată de balconul palatului Ferrajoli, voia să întunece luna. Era dureros. Marcomanii de pe monumentul împărătesc33, n-ar fi fost mai sălbateci. Apoi, nevoi şi nemulţumiri personale destule. Unul şi altul din prietenii mei de altădată nu-mi mai erau prieteni.

Aşa că, dezgustat, plecaserăm la Albano. Luaserăm vreo trei cărţi şi mă instalaserăm la hotelul Poştei. Nu mai ra nimeni cu mine. Mă coboram singur la masă şi stam ceasuri întregi fumând şi răsfoind un registru al hanului, în care găseam iscălituri şi crâmpeie de fraze de la 1814. Şi filele acelea galbene îmi păreau că ascund taina cursului vieţii. Simţeam şi înţelegeam că timpul nu trece, ci numai noi ne deşirăm pe roata pământului firul fanteziei noastre. Era atâta tinereţe în unele vorbe, atâta adevăr în câteva iscălituri, încât anul 1814 nu mai da acea noţiune numerică a întâmplărilor din trecut, ci rămânea o ţifră goală.

Când mă urcam sus, aveam o Istorie romană, în care mă înfundam totdeauna la bătălia de la lacul Trasimen. O ştiam aşa de bine şi, trecând pe lângă Florenţa, văzuserăm atât de aproape dungele vinete în cari se înecaseră legioanele romane, încât închipuirea mea alcătuia războiul în toată groaznica lui sălbăticie, făcând din Anibal un erou incomparabil. Anibal! Vorbă plină de răsunetul destinului, Anibal! …

Ş-apoi de-aci unde nu porneam? Saguntul34 şi misterioasa Cartagenă: drumul Alpilor; Asdrubal; Amilcar Barca. Apoi iar înapoi, pe valea dintre Villa Tusculana de la Frascatti şi Monte-Cavo, unde tăbărâse Anibal cu întreaga sa oaste, înainte de-a ajunge în faţa porţilor Romei. O, trebuie să fi fost groaznic momentul în care s-a rostit în cetate pentru întâiaşi dată: „Hannibal ante porlaş!” Astăzi chiar, când te urci la Rocca di Papa sub Monte-Cavo şi ţi se arată un crater de vulcan, pe care legenda l-a botezat Campo d’Annibale, nu te poţi opri de a nu avea un fior de frică. – atâta e de bine potrivită vorba Istoriei cu stearpa şi sălbateca statură a munţilor. Acesta este în general farmecul Italiei, că nu înşală niciodată.

Într-o seară, prins de dorniţa ce intră în sufletele noastre, când suntem prea singuri, de a pipăi singurătatea, de-a o asculta – ieşii de la han şi luai uliţa cea îngustă din mijlocul târgului, până dădui de aleea numită Galleria di Sotto. Stejarii de sute de ani bolteau şoseaua cu o ţer sătură fantastică de ramuri, ce aşterneau pe drumul alb dantela lor de umbre; noaptea venea din trecut să spuie ca o harpă fără coarde, poveşti neînţelese. Via Appia se zărea, în bătaia lunii, străbătând valea sură şi pierzându-se în lumea de atunci. Nimeni pe drum.

nespusă mulţumire de a trăi, de a mă simţi eu, pe mjne. Care visaserăm atâta timp Italia, acolo, la Albano, sub Saguntul, vechi oraş în Spania, cucerit de Hanibal (n. Ed.).

stejari, uitându-mă aievea în panorama dealurilor clasice, mă-cuprinse şi mi se păru că niciodată nu am înţeles pe Goethe, când spune că dorinţa de a vedea Roma crescuse până a deveni o pasiune neînfrântă, mai bine ca acum. Mă streeuram pe drum, uşor, ca şi cum aş fi fost umbi’a mea. Mă uitam, pe unele locuri de luminiş, la scorbura stejarilor umplută cu zid, şi, în aprinderea închipuirii, mi se părea că trebuie să iasă în cale Lidia lui Faustin, o făptură a fantaziei mele, tăcută, albă, cu haina căzându-i de pe umeri ca o aripă de lebădă. Şi ce bine că n-a ieşit! Iluzia este în noi cea mai desăvârşită formă a frumosului.

Dar în locul Lidiei, venea de la deal un cărăuş, care dusese vin de Genzano la Roma. El dormea dasupra burielor goale, pe când calul păşea încet şi cuminte, parcă s-ar fi temut să nu-şi deştepte stăpânul.

Trecând înainte, pe sub grădinele de la vila Barberini, ajunsei deasupra, în micul orăşel Castel Gandolfo, plin de amintirile dramatice ale familiei Savelli. Zidurile palatului papal răsăreau fantastice sub clarul de lună, îmbucând umbră în umbră şi încordând astfel nota tragică a totului. Împlântat în vârful dealului de bunul plac al unui om, palatul părea acum despreţuitor de legile pieritoare care îl creaseră. Piatra lui ascundea atâtea învăţăminte necitite, încât devenise un fel de pătrat masonic, pe care, ţintind ochiul îndelung, puteai crede că vezi ceea ce nu era. Uite-te lung şi nu clipi. Iată la o fereastră un punct strălucitor. Pe el cade o rază de lumină piezişă, îl aprinde, cerne o pulbere de scântei de aur, ce curge în jos ca o lavă, până se stinge în trecut: e globul împărătesc. Uite alături: într-o fereastră să iveşte un cap de femeie – da, da, de femeie, E Lili I sau Carlota de Stein35, cum vei Vrea. Ochii lui Goethe au privit îndelung, noaptea, spre tainele acestor ziduri şi imagina din ochiul lui s-a reprodus pe sticla ferestrei. Crede-mă. Dacă nu eşti mason, eşti om. Dacă nu ştii ceti în pătratul zidului, trebuie să fi adormit prin hipnotism, uitându-te lung la el şi atunci eu îţi zic că aşa este. Şi uite dincolo, mai la vale. Vezi o dâră de lumină? E luna, care bate în oglinda lacului Albano. Tremură nimfele în grote şi, dintr-un colţ într-altul, îşi trimet sărutări pe luciul argintiu. Libelulele de apă le prind din fugă şi îşi fac din de aripi.

Şi lasă-te, lasă-te farmecului de a dormi, fi libelulă, gustă sărutarea unei nimfe: gura lor e parfumată de nufăr şi pe sânuri Afrodita Aeneenă36 le-a înseninat cu câte două flori de migdal.

Şi aşa, între real şi fantastic, şoseaua mă învârti pe deal, până aproape sub zidurile palatului.

Castel Gandolfo!

Câte lacrămi, câţi eroi!

Câte basme, câte amintiri!

De la Alba-Longa, la cei trei gemeni Curiaţi: de la Metu Fureţiu, la Pompei; de la păgânii superbi, la creştinii umiliţi; de la Vestale, la papi. – o urmare de întâmplări omeneşti, crudă, poetică, neînţeleasă, dar vie de-a pururi, cum e viaţa unui mare popor. Peste acest strat, turnurile medievale: creneluri, bolţi, ascunzători cu tainele feudalităţii, cu mândria Savellilor. Apoi renaşterea, geniul linielor, arhitectura senină, porţile monumentale, deasupra cărora tiarele papale apar ca nişte arme cabalistice. Apoi iar scoborâre, iar întuneric. În fine, o lumină mare: Goethe.

Goethe a trăit la Castel Gandolfo cele mai fericite zile ale vieţii sale, fiindcă au fost cele mai pline de seninul sufletesc pe care îl pune în noi clasicitatea. A umblat pe aceste locuri; stejarii l-au umbrit, stejarii aceştia; şi luna l-a privit, tot această lună. A gândit; Elegiele romane s-au împânzit pe malurile lacului Albano; Ifigenia, Torquato Tasso şi cine mai ştie câte planuri, câte fiinţe, câte versuri s-au zămislit aici. Şi a şi iubit la Albano, după un vechi şi bun obicei al său, de-a se încălzi peste tot la câte un foc nou, fără ca, totuşi, imaginele vechi de la Franc fort sau de la Weimar să i se şteargă din minte. Cine o fi fost „frumoasa milaneză” despre care vorbea mai pe urmă cu atâta tinereţe? Celebra pictoare Angelica Kauffman, care avea o mare afecţiune pentru Goethe, şterse lăcrimele de pe obrazul fetei, dar nu-i făcu portretul.

Afrodita era considerată mama legendarului erou Enea (n. Ed. K

„Frumoasa milaneză” era Magdalena Riggi (n. Ed.).

Şi Goethe s-a dus, a murit. Parcă cine mai ţine seamă de viaţa unui om. Va rămânea pe valea pământească, în urma lui, o lungă dâră de lumină, dar pustiul timpului o va acoperi de cenuşă.

Îl.

Eram deja ostenit. Voiam să mă întorc înapoi… Dar malurile lacului, verzui, de o singurătate neînchipuită pe aceste tărâmuri, fără o vilă. Fără o grădină, mă atrăgeau cu putere. Oglinda neclintită din fund avea farmecul ochilor de şarpe.

Luai binişor cărarea de sub palatul papal, pe care o cunoşteam deja şi coborâi până la marginea apei. Începea să-mi vie cam peste mână faptul de a mă găsi singur pe acele locuri, însă dorinţa secretă de a-mi analiza simţirile mă împinse mai înainte. La o depărtare de vreo jumătate de ceas auzii un zgomot surd, pierdut în inima pământului, care îmi dete un fior lung, ce se împrăştie până în ultima ramificaţie a nervilor. Ştiam că acolo era un canal sub munte, făcut încă de pe vremea veienilor I, pe care se scurgeau apele lacului. Dar cu toate că ştiam asta, îmi venise în minte că poate vechiul crater de vulcan, pe care mă găseam, se aprinsese acum din nou. Şi deodată îmi răsări înainte ţărna Vezuviului, bolovanii netezi de lavă, floarea ginestra 2 a lui Leopardi, focul, groaza unei erupţiuni. Atunci, instinctiv, mă uitai la deal spre a îmi găsi scăpare. Dar în deal, palatul sta, etern ca un element al universului, privind, cu faţa marmoree, în faţa lunii. Atunci de ce să-mi fie frică?

Jos, la gura canalului, se ridică o puternică zidire de piatră, cu o prispă joasă, rotunjită pe marginea apei, parcă o dată ar fi fost locuinţa zeilor marini. Era un nimfeu antic. Din încheieturile lespezilor creşteau ramuri nervoase de capelvenere, cari sub lumina lunei luau adieri de coloare palidă – verdele lor, îngălbenit de prea multă umbră, devenea blond. Aici veneau oare zânele albe ale lacului să-şi scuture părul muiat pe spate? Aici care se coborau silvanii gânditori din pădurea Camenelor să se apropie de Jupiter Latiaris?

Îmi pare că încep a vedea din fundul peşterii un umăr de femeie, săltând uşor. Iată~l, iese din umbră. O rază de lună cade pe el şi-l mângiie. Vedenia se ridică din apă, îşi întinde braţele ca un copil leneş, scutură buclele de spumă. Şi se lasă pe spate, cu voluptate. Ea pluteşte singură, se îndoaie în jurul dorinţelor sale, îşi strânge pieptul în propriile-i braţe şi, când roatele de apă se depărtează, îşi caută chipul în oglinda lacului, se pleacă spre el. Cu mânile întinse, parcă ar vrea să-l prindă şi-l sărută. Însă sărutarea ei se preface într-un inel, care se măreşte din ce în ce, tulbură faţa lacului şi-i şterge chipul. Adio…

Dar atunci din tufele de laur iată că se iveşte un picior de ţap, care binişor se lasă în apă, chemând după el trupul unui bărbat tânăr. De-abia sună picăturile de pe braţe; el înoată încet, încet, cu capul lui de faun întors spre dânsa şi iată-l o ajunge, o prinde. Ah. Şiretule Pâcus.

Şi era să cad în apă, întinzându-mă după Pâcus. Mă rezemai de un colţ de piatră şi ieşii din ziduri. Faunul pierise. – dar nimfa, nimfa înota înainte, fiindcă era o fiinţă vie şi foarte reală, care se scălda.

Deodată toată adânca melancolie, în care eram cufundat, mă părăsi ca prin farmec. Socotii repede din ochi, cam unde voia să iasă să se îmbrace şi o pornii într-acolo, rezemându-mă de tufe, călcând pe vârfuri de bolovani de pe cari alunecam în apă, înghimpându-mă în mărăcini. – parcă o putere nouă m-ar fi purtat spre malul celălalt. Tocmai mai târziu, întors la otel, mă gândeam la nobleţea şi la infinita superioritate a dorinţelor ideale ale omului asupra poftelor reale. Dar aceasta era mai târziu. Acolo, pe loc, năzuiam să ajung cu orice preţ la malul celălalt. Însă nu mai era chip de înaintat. Tufele creşteau până în lac. Trebui deci să mă întorc înapoi şi să apuc din nou cărarea, ce mergea la un schit de călugări capucini, pe malul opus/ Drumeagul acesta se urca câlva la deal şi apoi se învârtea după forma văii. Nimfa de-abia se mai zărea pe faţa fumurie a apei.

Eu însă mă uitam la dânsa cu puterea tuturor simţurilor concentrate în vedere. Şi, cum se întâmpla adesea, în loc s-o văd mai bine, aţintirea îndelungă a privirilor asupra unui singur punct îmi produse efectul dimpotrivă: percepţiunea se slăbi. Atunci îmi întorsei ochii spre tufe şi spre umbră, ca apoi să-i întorc din nou spre lumina lacului. Dar pe nebăgate de seamă mă depărtam de ţintă. Cărarea se urca mereu, nuielele, mai nalte decât mine, începeau să-mi îngroape vederea în linia drumului şi în curând rămăsei iar singur. De astă dată însă lucrul devenea serios. Nu mai vedeam decât cerul deasupra şi cărarea dedesubt. Adesea, la cotituri, rămâneam în întuneric. Cătam înainte: pădure; cătam în urmă: pădure. Cioturile din cale începeau să se însufleţească. Îmi adusei aminte că pe locurile astea sunt vulpi şi lupi şi fel de fel de istorisiri cu fiare sălbatice îmi veniră în minte. Un liliac îmi ţiui pe la ureche, înfiorându-mă din cap până în picioare. Atunci băgai de seamă, cu acea caraghioasă iscusinţă a minţei înfricoşate, că pe la locurile acelea nu erau greieri. Şi mă oprii să ascult. Nimic. Sus, luna, într-o limpeziciune fermecătoare, şi-ncolo nici măcar stele sau un crâmpei de nor, ca să-mi anin privirea de el. Mi se părea că merg pe cărarea aceea de un veac. Încercai să mă gândesc din nou la femeia ce se scălda ca să-mi umplu mintea de o fiinţă vie. Dar nu eram în stare să mai aprind nimic într-o închipuire prinsă de toate vedeniele nopţii.

În cele din urmă ieşii la un fel de limpeziş, de unde vedeam bine schitul, dar nu-mi puteam da seama cum de mă găseam acum deasupra lui privindu-i acoperişul, de unde până aici îl aveam în faţă. Se vede că aşa mă purtase drumul.

Schitul era o casă mare, zidită ca cele de la Torre de Greco, lângă Vezuv, cu învelitoare toată de zid. În mijloc o curte unghiulară, în care de-abia străbăteau razele piezişe ale lunei, mărindu-i tăcerea şi solemnitatea. Nu se simţea nimeni, nu se vedea lumină la nici o fereastră.

Pe unde oare intră în zidurile astea?

Mă învârtii puţin pe deal, căutând să-mi dau seama de locul unde putea fi poarta şi socotii că trebuia să fie mai jos vreo cărăruie, ce se desfăcea de cea principală şi ducea la schit. Dar, înainte de a mă întoarce, strigai, nădăjduind că mă va auzi cineva. Glasul meu răsună pe vale, deşteptând ecourile lacului şi înspăimântându-mă. Mă întorsei câţiva paşi înapoi şi, în adevăr, dădui de o potecă ce ducea la schit. Drept în faţă era o poartă în zid. Mi se păru că răsuflu mai uşor. Apucai inelul de fier, ce se află pe toate uşile din Italia şi începui a-l lovi de grindă. Apoi aşteptai. Nu veni nimeni. Lovii din nou, de astă dată mai tare. Iar nimeni.

Ciudat lucru, îmi zisei. Să nu fie nimeni într-o aşa de mare casă! …

Şi bătui în poartă, pentru-a treia oară, tare de tot. Dar iar nu veni nimeni.

Atunci mă învârtii împrejurul meu şi mă uitai fără nici o nădejde la zid şi la tufe. Era atâta pustiu în de, încât îmi veni în gând să aprind un chibrit şi să fac foc. Aveam în buzunar o cutiuţă de metal, pe cari o ţineam mai mult de frumos, decât de treabă, fiindcă pe fundul ei nu puteam scăpăra niciodată. Aşa, vrusei să trag chibritul pe talpa cizmei şi mă rezemai de poartă. Mi se păru că poarta se mişcă. Încercai să împing şi simţii că încet, cu greutate se deschide. Luna piezişe scăpată deodată înlăuntru, trăgând pe perete o dungă albă. Restul rămase în întuneric.

Înaintea mea se iviră două lumini, ţintite cu încordare spre mine. Nu-mi putui da seama ce erau, dar mi se părură că se mişcă. Atunci îmi veni ideea că pot fi doi ochi şi deodată mi se urcă pe şira spinărei o coloană de frig, care parcă mi se sui până în cap, până în minţi. Într-o clipeală cuprinsei cu gândul o infinitate de lucruri: lupta cu acea dihanie, căderea mea, moartea… Inima bătea rar, respirarea mi se oprise în gât, o desăvârşită curmare a funcţiunii organelor mă făcu să cred mai pe urmă că o secundă eul meu nu m-a cunoscut. O secundă am lipsit din mine. Luminele acelea se înfipseseră în conştiinţa mea ca două remuşcări, paralizându-mi orice putere. Aş fi încercat să strig, dar simţeam că nu mai aveam glas.

Şi poate aş fi rămas acolo ca o piatră, dacă nu auzeam o respiraţie greoaie, ca de om adormit şi după aceea o sforăitură.

Era un cal.

Mă întorsei repede şi trăsei cât ce putui de poarta întredeschisă. Izvorul de lumină se revărsa tot înăuntru. Atunci înţelesei că înnemeriserăm într-un grajd, aşezat anapoda, cum de altminteri sunt aşezate la mai toate casele de ţară.

Ei, sărmanul cal! Cu moţul de pe frunte plin de curmeţi, el întoarse capul spre dreapta şi se uita la mine foarte mirat. Ochii, ce mă înspăimântau în întuneric, la lumină îmi erau dragi, căci erau buni, singuri, parcă chiar trişti. Mă apropiai de el şi-l mângâiai pe frunte. El întindea capul prietenos, având aerul de-a înţelege nevoile mele. Încât despre mine, înţelegeam minunat pe-ale lui şi ale lui păreau mult mai mari şi mai duioase, căci pe lângă că era singur cuc, avea aerul şi foarte flămând.

În sfârşit găsiserăm o fiinţă vie! încetul cu încetul mă liniştii. În vorba noastră, mai de nu-i făcui propuneri neoneste de-a fugi împreună. În adevăr, gândul de-a mă întoarce singur pe acelaşi drum pe care veniserăm mi se părea atât de nebunesc, încât îl îndepărtai cu groază şi mă aninai de un altul şi mai nebunesc, acela de-a lua calul cu mine. N-aş fi încălecat pe el pentru toată lumea, ci numai l-aş fi dus de căpăstru, ca să-l aud bătând pământul cu copitele lui late, sau sforăind din când în când, sau oprindu-se şi retezând iarba de pe marginea cărării.

Dar îmi era scris să beau paharul până la fund. Calul era legat de gât, de-a dreptul, fără căpăstru, cu un lanţ cu cheie, care se înfigea în zid, lângă iesle, cum se vede în mai toate grajdurile de ţară. Nici măcar mă gândii la faptul ce aş fi comis luându-l, dacă din întâmplare ar fi fost liber. Dar, în sfârşit, ce să te mai gândeşti geaba! …

Ieşii din grajd cu hotărârea de a înfrunta singurătatea, din nou, şi pornii înapoi, încruntând sprinceana şi uitându-mă De deal, la Castel Gandolfo, ca un om pe care amintirile clasice îl absorb cu desăvârşire. Dar de astă dată Castel Gandolfo şi toată ceata visurilor de mai nainte îmi părură nişte observaţiuni supărătoare. Nesiguranţa, în care simţeam că mă aflu, potmolise ca o gârlă ieşită din matcă toate izvoarele curate ale sufletului. Când ajunsei jos, la canalul ce huia şi îmi adusei’ aminte că şezuserăm să ascult glasul trecutului, acolo, unde acum îmi venea greu să mă găsesc o secundă, îmi păru faptă de om nebun. Trecui înainte, urcai dealul lacului, mă strecurai pe sub palat şi pe sub umbra stejarilor, fără măcar să-i privesc, dus de o dorinţă straşnică de a mă vedea la adăpost. Toată gândirea îmi era plină de o singură imagine: strada de la Albano, luminată, modernă, cu lumea de la cafenea, pe care o despreţuiam, cu mandoliniştii ce mă supărau…

Şi e? r, d ajunsei la hotel, erau două ceasuri de dimineaţă. Căzui pe pat, ostenit, mut, fără dorinţe, fără imagini, cu capul opac ca un ciot.

A doua zi, deschizând fereastra pe valea Romei, splendoarea peisajului îmi redete conştiinţa estetică, pe care o pierduserăm.