POSTFAŢA

În prefaţa la volumul său de Nuvele din 1888, volum centenar anul acesta, Duiliu Zamfirescu încerca să-şi fixeze locul de prozator, în raport cu cei mai de seamă scriitori ai epocii, Slavici şi Caragiale, pe care-i sacotea reprezentativi şi ca artişti şi ca exponenţi literari ai unor importante categorii sociale: „Societatea românească contemporană are, până acum, două manifestaţii puternice în proza literaturii propriu-zise: stratul cel mare al ţăranului, pe Slavici, stratul mahalalelor şi al oraşelor de provincie, pe Caragiale”. Şi referindu-se în continuare la ei, fie, şi în subtext, cu o putere de judecată obiectivă, mult estompată mai târziu, scriitorul schiţează în câteva fraze profilul lingvistic (de fapt, şi psihologic) al figurii literare a ţăranului şi al „mărginaşului”, ce se afla în centrul operei celor doi contemporani: „Ţăranul, când îşi exprimă impresiile, are la îndemână limba lui bogată şi viguroasă, pe care nici moda, nici împrejurările trecătoare nu au schimbat-o. Mărginaşul care se duce la lnion şi poliţaiul cu paşyatru de steaguri, scâlcie neologismele şi le amestecă cu provincialisme şi barbarisme supărătoare. Sufleteşte, el este fiinţa cea mai ibridă şi mai falsă. Dar caracterul lui constă tocmai în această lipsă de caracter, şi un om de talent, cu cât I-o lăsa mai în elementul lui, cu atâta are să-l izbutească mai bine.” Lui Duiliu Zamfirescu i se pare că aceste „straturi” sociale fiind bine delimitate, „sarcina lui Slavici şi a lui Caragiale a fost mai uşoară” decât a celor ce urmau să „studieze stratul din urmă”, „de deasupra”, mai exact al oamenilor culţi, moşierimea rafinată şi manifestând chiar unele atitudini demofile (ca de exemplu, Depărăţeanu din Amintiri din vremuri sau subprefectul din nuvela cu acelaşi nume) şi intelectualitatea provenită din familii mai modeste, ca aceea a locotenentului Sterie sau a magistratului din Noapte bună. Deşi exista o tradiţie a limbii literare, stratul „de deasupra” nu avea, la 1880 un scriitor, aşa vum aveau ţărănimea prin Slavici, şi mica-burghezie prin Caragiale Duiliu Zamfirescu se crede menit să ocupe el acest loc, şi nu numai sociologic, ci din punctul de vedere subliniat al formei literare, o formă evoluată, ce nu mai încăpea în tiparele unui limbaj frust sau al unuia împestriţat şi mimetic şi nici al unuia dialectal: „… cred că este o năzuinţă dreaptă de a încerca o formă literară pentru schimbul de gânduri şi simţiri mai alese, cari până aci se făcea în limbă străină sau într-o românească pe care literatura cu nici un preţ n-o poate primi”.

Atent şi la modul de a vorbi al ţăranilor, să ne amintim de baciul Micu din Viaţa la ţară, şi la cel pretenţios şi semidoct al lui Tănase Scatiu, Duiliu Zamfirescu nu va uza de aceste limbaje decât accidental. Majoritatea eroilor săi folosesc o limbă literară, elegantă, distinsă, pe care o defineşte scriitorul însuşi: „Cred că trăieşte, excepţional, chiar în clasa Dadianei, şi, mai jos, în clasa locotenentului Sterie, o mână de familii, care, cetind literatura românească şi având o cultură generală cu mult mai întinsă, au ajuns să formeze o limbă uzuală, ba chiar elegantă” (s.n.). Deci o limbă uzuală, care îşi trage seva, mai întâi, din literatura română, şi apoi din lecturile pensioanelor franceze, o limbă cultă, uşor preţioasă uneori, dar mlădioasă, aptă să exprime cele mai abstracte noţiuni intelectuale şi cele mai fine nuanţe psihologice, devenind treptat limbă de conversaţie a lumii rafinate (ca a Dadianei), care până mai ieri discuta în saloane şi îşi redacta corespondenţa particulară numai în limba lui Voltaire.

Duiliu Zamfirescu a fost, într-adevăr, în anii sfârşitului de secol, cel mai important prozator al stratului „de deasupra”, al claselor cultivate, declarindu-se, încă de pe acum, partizan al romanului citadin şi al personajelor cu psihologii complexe şi complicate. Teoreticianul îi anunţa pe E. Lovinescu şi Camil Petrescu. Din punctul de vedere al limbii literare, autorul Novelelor se găsea de partea Junimii, a lui Maiorescu, dar neîmpărtăşind slăbiciunea acestuia pentru scriitorii dialectali, şi urcând mai sus, în istorie, de partea lui C. Negruzzi, văzut ca un adevărat model: „Nu e oare acesta drumul pe care trebuie să punem novela şi romanul nostru? Astăzi, când citeşti literatura românească din ultimii 50 de ani, Costachi Negruzzi, printre toţi contemporanii lui. Te minunează cu limba lui curată şi statornică ce o vorbeşte…” O asemenea limbă s-a luptat s-o apere şi nuvelistul, romancierul şi epistolierul Duiliu Zamfirescu, şi problemele ei revin adesea în corespondenţa şi publicistica lui, depăşind cu mult însemnările din 1888. De îşi păstrează însă valoarea unei nedezminţite profesii de credinţă.

Tânărul care avea să semneze o vreme Don Padil, originar din Focşani, unde tatăl său era mic proprietar şi una din notabilităţile politice ale oraşului, absolvă cursul superior de liceu şi Facultatea de Drept la Bucureşti. Venea cu înclinaţii artistice din familia mamei, căreia aparţinea şi reputatul arhitect Ion Mincu. După ce publicase câteva poezii 111 Ghimpele, pe’ unde trecuse şi Caragiale, Duiliu Zamfirescu se face cunoscut ca poet, în 1880, prin colaborarea la revista lui Al. Macedonski, Literatorul, şi ca nuvelist, la ziarul de orientare junimistă România liberă, proaspătul magistrat este numit supleant de ocol la Hârşova, după aceea, procuror la Târgovâşte, localităţi şi locuri, care lasă urme vizibile în proza debutantului. Renunţând la cariera juridică, în 1882, devine redactor la România liberă unde va publica reportaje, schiţe, nuvele, cronici literare, muzicale, dramatice, note, foiletoane politice, până în 1885, când obţine un post de ataşat în Ministerul Afacerilor Străine. În acelaşi an începe colaborarea la Convorbiri literare. Aici va vedea lumina tiparului, de-a lungul unui sfert de veac, cea mai mare parte a operei scriitorului. Intre timp, îi apar volumele de poezii şi nuvele Fără titlu (1883), romanul în faţa vieţii (1884) şi volumul Novele (1083), după care Duiliu Zamfirescu pleacă la Roma ca secretar de’legaţie, creaţia sa intrând într-o nouă etapă.

Am punctat aceste câteva repere biografice, deoarece sunt cu deosebire semnificative pentru ceea ce numim genul scurt, cultivat de scriitor acum cu asiduitate. El va publica şi mai târziu schiţe şi nuvele (unele antologice, ca Spre Coteşâi), dar marele moment al nuvelistului se situează în prima decadă a activităţii lui, aflându-şi expresia sintetică în menţionatul volum din 1888, în care erau cuprinse piesele cele mai rezistente şi mai reprezentative: Locotenentul Sterie, Conu Alecu Zăgănescu, Subprefectul, Noapte bună. Spre a ajunge aici, prozatorul a trebuit să urmeze câţiva ani şcoala gazetăriei, a reportajului, care i-a „făcut mâna” şi i-a format ochiul de observator al mediilor şi tipurilor umane, i-a şlefuit şi i-a nuanţat stilul.

Don Padil este înainte de toate un pictor al Bucureştiului „fin de sticle”, concurând cu bunii desenatori ai epocii, Podul Mogoşoaiei, Şoseaua, Cişmigiulbalurile, sălile de teatru, carnavalul se regăsesc în reportaje şi unele nuvele, cu pitorescul, cu tristeţea sau ridicolul lor. Duiliu Zamfirescu ştie să vadă, să-şi aleagă unghiul, să apropie sau să distanţeze obiectivul. Imaginea de asamblu nu o umbreşte, ci o potenţează pe cea individuală. Amândouă întăresc sensurile nu o dată ironice şi critice. La Şosea, el înregistrează, dintr-o ochire, cupeurile elegante şi călăreţii de pe alei, gălăgioasele doamne cochete şi bărbaţii sclivisiţi şi solemni, dar deopotrivă sărmanele care ţărăneşti ce te fac să citeşti în mersul anevoios al însoţitorilor un reproş, dacă nu cumva o acuză la adresa prea sfidătoarei protipendade. Viitorul antipoporanist ni se relevă acum (şi nu e singura dată) ca un apărător al celor ce formau „talpa ţării”: „Alături de această populaţie bucureşteană, care ieşea să aspire aerul căldicel al câmpiei, treceau spre oraş cărăuşii de la Băneasa mergând prin noroi, alături de pălăriile doamnelor sau mătasea din fundul cupeurilor, considerându-le ca pe o dobândă rău cheltuită a unui capital care era reprezentat prin braţele şi sucmanele lor” (Palabras, Duminică februarie 1883). Tonul discursiv, justiţiar, de articol, dispare când cadrul se limitează la spaţiul restrâns al restaurantului Bufet, ceea ce-i permite reporterului să surprindă tipologia! precum şi atmosfera”, miticistă”, amintindu-l pe Caragiale. Dar figurile lui Duiliu Zamfirescu sunt de un comic grotesc: „Pe partea cealaltă era bufetu: lume, câini,. Ofiţeri, unii citind jurnale, alţii făcând sluj, alţii sorbind cu zgomot din cafele, şi toţi ocupaţi de persoanele lor sau de a jumătăţilor lor. Aşa, îmi aduc aminte de un preot care bătea în masă cu cârja, de ne asurzise pentru că chelnerul întârzia a aduce dulceaţa doamnei preotese, care se întâmplase a fi o femeie cu destinaţie bărbătească, dar care din greşeală se născuse femeie” (La Şosea. Tipuri şi portrete, 1881).

Redactorul României libere a văzut oraşul canicular şi pe cel din dimineaţa Anului Nou, cu străzile populate numai de măturători, salepgii şi copii cu sorcova, a deplâns viaţa vânzătorilor de ziare, aciuaţi prin ganguri sordide, şi a râs şi el de „garda civică**, „în care fiecare soldat poartă, cu gravitatea omului pătruns de datoria sa, spanga încinsă peste poalele unei haine negre prea lungi sau prea scurte”; din loja lui, a auzit cum vorbesc, „damele1* şi „cavalerii” veniţi la teatru „o idiomă curioasă, o amestecătură de grecisme cu franţuzisme şi latinisme, care se cheamă limba românească”, adică acea limbă fandosită şi artificială pe care o va respinge în prefaţa Novelelor din 1888. Ziaristul a călătorit cu trenul burduşit de coşuri eu struguri şi damigene cu vin, la culesul viilor, care se întindeau până pe dealurile Filaretului, a asistat, iarna, la un concurs de patinaj pe Iacul Cişmigiu, spectacol monden, care îi atrage atenţia mai întâi prin prezenţa femeilor evoluând pe gheaţă (ne închipuim ce sprintene erau în lungile şi înfoaiatele rochii la modă), şi apoi a bărbaţilor de toate categoriile sociale şi profesionale, alcătuind un public de curioşi al cărui caracter etercclit este sugerat prin simpla enumerare, ca în schiţa La moşi a mereu prezentului Caragiale; „Militari, zarafi, toptangilj studenţi, slujbaşi, advocaţi, braşoveni’ critici, ingineri, tutungii, poeţi, băcani, profesori, şi câte mai câte bresle cari vin să adauge câte ceva din propriul lor haz sau ridicol…” (Omenirea privită a n punctul de vedere al curselor). Subiectele şi atmosfera însăşi erau caragialiene – a se vedea unele pamflete ale lui B. P. Hasdeu

— Dar Duiliu Zamfirescu nu va sta prea multă vreme în apropierea lor. Cum ştim, altul avea să fie drumul său literar. Şi el se întrezăreşte încă de pe acum. Ziaristul îşi extinde aria de investigaţie şi dincolo de barierele Capitalei. Făcuse doar un stagiu la Hârşova şi la Târgovişte. Obişnuia să meargă în timpul verii la băile Slănic, trecând prin Adjud şi Tirgu-Ocna. Aici, este impresionat de frumoasa vale a Trotuşului de chilimul holdelor şi de natura sălbatică, ce-i solicită penelul, încă timid de colorist. Originalitatea reporterului nu stă în descripţie (colegul său Delavrancea era mai înzestrat), ci în descoperirea unei teme ce se va dovedi foarte productivă în generaţiile literare următoare, la Sadoveanu şi Cezar Petrescu, şi anume, a oraşului patriarhal, a „locurilor unde nu se întâmplă nimic”. Vechiul târg de provincie (Adjudul) îi apare „ca o înşiruire de şandramale, putrede şi dezmăţate, cari trebuie să fi fost în picioare la toate evenimentele veacului acestuia”. În Târgu-Ocna, cu dughene întunecoase şi pustii, care-şi întind umbrarele până la jumătatea străzii, „diligenţa face un zgomot păgânesc, când roatele sale calcă caldarâmul gloduros al uliţei zisă, prin hiperbolă, mare, dar în realitate mici şi sărăcăcioase” (Din munţi. De la Bucureşti la Tirgu-Ocna). E o lume închisă, de o monotonie apăsătoare, generând automatismele, care-l vor preocupa pe viitorul nuvelist. Nu foarte deosebită de aceea a staţiunii peste care se aşterne plictisul nesfârşitelor ploi. Din această pâclă, se desprinde câte o figură umană, ca „edecul Slănicului”, un fel de hilar genius loci, de o disponibilitate universală şi o amabilitate intempestivă, agasantă. Interesul pentru „tipuri şi portrete”, cum îşi subintitulează uneori însemnările îl reîntâlnim în Archivarul, simbol vetust al birocratismului sau în Deputatul, echivalat cu un parazit social. Admiratorul lui Costache Negruzzi realizează adevărate fiziologii, de un realism ironic, receptând mai ales latura grotescă a personajului. Notarul Pandelache Marafet (să observăm şi relevanţa lui onomastică) aspiră la mâna unei fete de arendaş. E prin urmare un virtual parvenit, ceea ce îi asigură de la bun început antipatia scriitorului, desenul apropiindu-se de caricatură:, Despre partea hainelor sta foarte bine. Îl vedeai la horă, rămânând mai la o parte cu o umbrelă de ploaie în cap ca să nu-l arză soarele şi căutând să-şi ţie demnitatea de notar. Avea un joben moştenire de familie, şi familiei sale, rămas de la un vătaf de curte, care, şi acela, îl a von tot „lila stăpânul său, joben pe care nu-l punea decât când mergin în oraş. Îl întâlneai’ călare pe un bidiviu murg, cu jobenu în cap şi cu pantalonii ridicaţi până la genunchi, alergând spre capitala judeţului mândru, falnic, hăzos” (Tipuri şi Portrete, Notarul).

Atunci când nu e polemic, aşa cum se va întâmplă, din păcate, în Tânase Scatiu, realismul tinde să devină obiectiv, destins prin caracterul pitoresc şi chiar exotic al subiectului. Schiţa Din Dobrogea e de fapt un ecou al stagiului de magistrat la Hârşova, unde autorul fusese impresionat de atmosfera şi obiceiurile orientale. Verva portretistului urmează o altă linie decât cea grotescă, este de un umor blajin, binevoitor. Aprodul Şaachir „era nici nalt, nici scurt, colea potrivit, cum îi şade bine turcului. Iarna şi vara umbla tot aşa îmbrăcat, cu un ilie vătuit peste tot; eu un brâu lung cât turnul unei giamii şi cu o pereche de şalvari, largi ca o rochie până în dreptul genunchilor, iar d-acolea încolo strânşi pe os”. Se simte că scriitorului îi făcea plăcere să între în cafeneaua lui Mehmed, cu balcon spre Dunăre, unde negustorul şedea turceşte, cu felegeanul în mâini, sorbind cu zgomot din cafea, că moravurile musulmane îl amuză, notându-le cu un zâmbet amical: „… o duzină de oameni intrând unii în ciorapi, alţii în meşi, alţii desculţi, şi făcând la temeneli până la pământ. În urma lor, douăsprezece perechi de pantofi, la linie, rămâneau la uşă, de pază” (Idem). „Orientul” dobrogean îşi află în Duiliu Zamfirescu pe unul din primii săi evocatori din literatura română, atent la habitusul uman, ca şi la peisaj. Virtuţile coloristului se fac aici mai vizibile: „Adesea sfinţitul soarelui ne apuca plimbându-ne: atunci trăgeam la umbra unei stânci uriaşe şi stam privind cele din prmă raze de purpură cum se înecau în linele valuri ale Dunării, aruncând pe unde un praf albastru, în care se reflectau catartele ceamurilor şi ale corăbiilor ancorate la mai”.

Dacă reporterul dovedeşte aptitudini realiste, nuvelistul din epoca debutului rămâne o vreme dominat de clişee romantice şi de o anume emfază sentimentală. Exerciţiul nu e totuşi inutil, acum schiţându-se, într-o formă primară, subiecte şi personaje, reluate mai târziu de prozatorul matur. Astfel, întâlnim tineri moşieri absenteişti, care în cele din urmă se întorc în ţară, spre a respecta diata bătrânilor de ş nu înstreina pământul moştenit (Pentru totdeauna), întâmplări senzaţionale, de exemplu, o fată atacată de urs şi desfigurată cere iubitului şi salvatorului ei s-o împuşte (Vn amor în munţi) şi mai cu seamă scurte vieţi romanţate (Blaue Donau, Cele din urmă gânduri ale lui Weber). Tipică pentru această categorie este nuvela Amintiri din vremuri (Pagini din viaţa lui Depărăţeanu), în care se remarcă nu intriga sentimentală, artificială şi lipsită de un real suport psihologic, ci tipul eroului demolil (Depărăţeanu care-l anunţă pe subprefectul Dumitrescu din Subprefectul), şi totodată capacitatea scriitorului de a picta lumea şi strada bucureşteană, calităţi pe care le vom regăsi potentate în timp.

Sigur, sentimentalismul şi dispoziţia romanţioasă a prozatorului nu dispar dintr-odată, de însă alunecă din ce în ce mai mult într-un plan secund. Şcoala gazetăriei şi a primelor schiţe şi nuvele pune în mişcare spiritul de observaţie socială şi morală, înclinaţia analitică şi descriptivă de creator de atmosferă a lui Duiliu Zamfirescu. În momentul când el îi citeşte lui Titu Maiorescu nuvela Noapte bună, în 1835, nu mai era un debutant. Aşa se face că numai în câţiva ani, publică în Comiorbiri literare toate piesele ce alcătuiesc sumarul volumului de Novele din 1888. Dacă din punct de vedere sociologic, el se considera în competiţie cu Slavici şi Caragiale, artistic, nu va ajunge totuşi la cota acestora. Duiliu Zamfirescu nu va scrie nici Moara cu noroc şi nici o făclie de Paşte. Se afla însă mai aproape de colegii lui de redacţie de la România liberă, născuţi în acelaşi an (1858), Delavrancea şi Vlahuţă, faţă de care putea fi mai bine situat. Anii ce aveau să vină se vor scurge în favoarea autorului Vieţii la ţari. El ajunge la o formulă de artă mai „modernă” şi mai viabilă, deosebită valoric şi de sentimentalismul lui Vlahuţă şi de lirismul folclorizant al lui Delavrancea, care va supravieţui nu prin Sultănica, ci prin Hagi-Tudosc. În timp ce colegii lui încheie un ciclu, Duiliu Zamfirescu deschide un drum, cu şansa de a fi continuat El se îndreaptă spre teme şi tipuri ce vor nutri de aici încolo nuvela şi romanul românesc, spre modalităţi mai subtile. „Stratul de deasupra” în care el încerca primele sondaje psihologice va reveni mult adâncit la Hortensia Papadat Bengescu şi la Gib Mihăescu. Micii boiernaşi de provincie cu tabieturile şi vârsta lor socială decrepită vor popula nuvelistica lui BrătescuVoineşti, „căderea neamurilor şi ridicarea noroadelor11 adică absenteismul, pe de o parte, parvenitismul, pe de alta, vor trezi interesul unei întregi serii de scriitori, în frunte cu M. Sadoveanu. Autorul nuvelelor Conu Alecu Zăgănescu şi Spre Coteşti are meritul de a fi semnalat şi, uneori, de a fi făcut primul pas. În evoluţia literară a scriitorului, genul scurt a constituit o acordare a instrumentelor, dar nu numai. Cel puţin în câteva rânduri, desluşim teme melodice de sine stătătoare, ce au valoare prin de însele., Dacă în Spre mare, deşi inconformist, Snfruntându-se evân: judecăţile opiniei publice, eroul e stăpânit de un patetism roi:‘antic, plecând din cauza dezamăgirii, fără ţintă, ‘ în lume, în JVor. J „bună tonalitatea se schimbă. Tânărul preşedinte de tribuna e un Don Juan, amator de aventuri galante focul cu adevărat pasional cuprinzind-o pe frumoasa Aişe, fata cadiului, crescută „ca floarea de nufăr, albă şi singură, pe luciul tăcut al lacurilor”. Intriga sentimentală devine aici pretext pentru o senzaţională şi nu mai puţin comică punere în scenă şi pentru noi descrieri ale atmosferei şi obiceiurilor turco-orientale. Oraşul de pe malul Dunării (Hârşova tinereţii lui Duiliu Zamfirescu) se distinge prin vârful minaretelor, de unde muezinii îşi cheamă credincioşii la rugăciune, şi prin barcagiii ce chefuiesc în cafenelele de pe chei Potrivit vechilor cutume, femeile stau închise în casă, fiindu-le interzisă ieşirea pe uliţă, cu atât mai mult întrevederea cu un bărbat străin familiei. Cum s-o întâlnească deci preşedintele curtezan pe Aişe, înspre care nu putea trimite decât priviri galeşe din podul casei? Plină de haz şi culoare e stratagema travestirii cu ajutorul unei bătrâne şi a modului cum pătrunde îmbrăcat în şalvarii prea scurţi în iatacul fetei, reuşind să înşele vigilenţa Cerberului feminin, o oarbă care stătea de pază la intrare Impetuoasele îmbrăţişări ale tinerilor şi plecarea din oraş foarte curând a eroului, evidenţiază, prin contrast, sentimentul aprins al fetei şi detaşarea, dacă nu impasibilitatea seducătorului, tip recurent în proza lui Duiliu Zamfirescu. Dintr-o altă perspectivă* il va relua în „romanul” Un drum greşit.

Tot o poveste de dragoste, şi încă tragică, este nuvela Subprefectul, dar care aduce sub reflector şi o semnificativă problematică socială. Ne aflăm la moşia lui Maxenţian, „un fel de paşă din partea locului”, care „învârtea judeţul cum îi plăcea lui, alegea prefecţii şi-i da afară, numea deputaţii, strângea mereu avere şi trăia ca un baron”; când prindea vite streine de pământurile lui, le împuşca, pe ţărani, îi pedepsea cu „vârtejul”, ceea re H atrăsese bineînţeles ură. Trăsăturile, se vede limpede, sunt ale lui Tănase Scatiu. Dar Maxenţian trăieşte într-un castel învăluit în mister (vizibilă recuzită romantică), are o figură lividă, pentru care i se spune strigoiul şi mai ales o putere diabolica şi sadică de a se răzbuna. Soţia lui, fermecătoarea şi enigmatica Dadiana, o primă întrupare notabilă a psihologiei feminine din opera lui Duiliu Zamfirescu, asemănătoare cu eroinele lui Turgheniev, îl suportă, păstrând convenienţele, fără a-i împărtăşi conduita morală şi socială. Dimpotrivă, când se întâmplă ca trăsura ei să calce o oaie, nu ştie cum să-l despăgubească pe cioban şi când e schmgiuit de stăpân (care era însuşi Maxenţian) îi poartă de grijă. Nu e de mirare că Dadiana se îndrăgosteşte de noul subprefect, Alexandru Dumitrescu, un tânăr intelectual democrat din epoca lui Kogălniceanu, care îşi câştigă repede încrederea ţăranilor şi fireşte, antipatia lui Maxenţian, iar când acesta află de înfiriparea idilei, o gelozie ce nu cunoaşte limite. Viclean, va cultiva prietenia cu subprefectul înscenând (sau poate speculând) o întâlnire între Dadiana şi prefectul judeţului, care îi făcea şi el curte, şi stârnind astfel gelozia îndrăgostitului, care, socotindu-se înşelat, e în stare să o împuşte pe femeia iubită cu mâna lui. Îşi dă seama de eroarea fatală abia când ea. Murind, îi spune cât demult l-a iubit, când Maxenţian şi prefectul încearcă să-l imobilizeze ca pe un ucigaş, cerând ajutoare.

Soluţia, cam artificial-convenţională aparţine arsenalului romantic, de ‘unde-şi mai împrumută scriitorul procedeele o bună bucată de vreme. Ce e însă de remarcat în substanţa nuvelei V Desigur, personajele care formau „stratul de deasupra”, Dadiana, în care Duiliu Zamfirescu vedea idealul său de feminitate, un adevărat simbol invocat în prefaţa din 1088, ca atare, şi subpre’fectul Dumitrescu, boiernaş cu idei generoase, dorind realmente să facă dreptate ţăranilor şi trăind efectiv în postura aceasta, mai convingător decât Depărăţeanu sau Tache Horea. Prin el, ajungem să cunoaştem starea celor năpăstuiţi, pe care-i ocroteşte ca un fel de samaritean, precum şi vorbirea lor pe care Duiliu Zamfirescu o va transcrie ori de câte ori va fi cazul, excelent:

— Măi Dumitre, cum să se fi întâmplat oare să dea cu trăsura peste oaie?

— Ba că se prea poate, mânca-le-ar gălbeaza de oi, că-i vită proastă, boierule; se duce oarba de mai şi n-ai eM face. Eu zicea oile treceau şoseaua de-a curmezişu’ şi de nu se fereau; caii de iuţi, iuţi, ia te miri cum au apucat-o pe vreuna roata şi i-au retezat picioarele, că-s plăpândebată-le vina lor…”

Scriitorul ne dezvăluie acum câteva din motivele lui preferate: vânătoarea, cavalcada, pădurea sub lună, farmecul vetust al interioarelor din bătrânele conace boiereşti, poezia Bărăganului. Subprefectul nu schimbă nimic în casa părintească, parcă spre a nu tulbura paşnica atmosferă patriarhală; ocupa o singură şi modestă încăpere, mobilată sumar, în care se vedea lesne că locuieşte un holtei: Numai într-o odaie îşi pusese un pat de campanie, care se întindea şi se strângea după voie, nişte rafturi albe de lemn în care îşi vârâse cărţile, o masă mare cu fel de fel de pipe şi de unelte de vânătoare, şi-ncolo… pace. Ba într-un ungher erau vreo trei şuşanele, nişte harabale de puşti şi de iatagane, găsite în casa bătrânei, de-ale unchiu-său, şi puşca lui. O adevărată cameră de soldat în lagăr.”

O primă variantă a câmpiei din Viaţa la ţară o aflăm aici într-un tablou poate prea încărcat de detalii şi de culoare, sugerând paleta lui Delavrancea: „Se ridica soarele, tânăr şi prielnic, în văzduhul rece al dimineţii, pătrunzând, ca ochiul unui flăcău frumos, toate inimele. Ciocârlia de Bărăgan plutea în undele aerului, ţipând a muncă; pitpalacul deştepta lanul de mei cu glasul său molcom şi întrerupt; graurii treceau în bande zgomotoase spre apă. – pe când barza, cinstită şi harnica tovarăşă a plugarului, umbla elegantă şi melancolică prin fâneaţă, vânând broaştele, rimele şi graurii. Din palele fânului cosit se înălţa cătră soare tămâia câmpului, iar mai-nainte, lanul de grâu desfăşura ochiului pânza aurită a griului…” ş.a. în.d.

Predispoziţia liric-descriptivă stă alături de una analitică, mai ales în investigarea sufletului feminin. Înainte de a crea pe Saşa Comăneşteanu, scriitorul a încercat diferite crochiuri, dintre care cel mai izbutit rămâne al Dadianei. În figura ei a descifrat nu numai eleganţă şi rafinament, sociabilitate şi distincţie, dar şi o disponibilitate pasională, nelipsită de anume cochetărie, puterea de a se dărui, nu fără plăcere unor mici şi probabil nevinovate jocuri erotice. Francheţea ei sufletească şi de femeie bine educată n-o cuprinde în întregime, lăsând o zonă de ambiguitate şi de enigmă. Între iubirea pentru Dumitrescu şi satisfacţia amuzată de a se şti curtată şi de alţii va întinde o punte alunecoasă, pe care o speculează Maxenţian şi care-l induce în tragica eroare pe subprefect. Cu Dadiana, scriitorul îşi testa capacitatea sa introspectivă, ce deschidea încă o fereastră spre viitor.

Oarecum din acelaşi perimetru social cu Subprefectul este Conu Alecu Zăgănescu din nuvela omonimă, numai că accentele cad pe cu totul altceva. Elanurile tinereşti şi febra sentimentală sunt înlocuite cu oboseala, viaţa elegantă şi mondenă, cu automatismul de provincie, cu decrepitudinea. Eroul, proprietar al unei sfori de moşie şi avocat fără procese, în acelaşi timp, e un tip de ratat, formând împreună cu brişcă şi vizitiul un caricatural şi nu mai puţin întristător grup statuar, imagine a decăderii şi ruinei: „Cu doi cai suri, bătrâni şi stătuţi, el se târâia toată ziua de colo-colo, cufundat într-o brişcă hodorogită, al cărui coş de nuiele era spart. Privind pe stăpân cocârjat şi cu capul în piept; pe vizitiu adormit şi aplecat înainte; gloabele de la trăsură dihăinate şi blegi – îţi păreau cu toţii născuţi spre a trece prin lumea aceasta strâns uniţi, ca nişte suflete pribege, care simt nevoia de a se ajuta reciproc.” Conu Alecu e şi el un holtei bătrân, trăind alături de soră-sa, Marghioliţa, celibatara de asemeni; când nu era prin colbul drumurilor citea ziare şi almanahuri sau juca table cu un prieten, căpitan, consumându-şi în gesturi stereotipe existenţa lipsită de speranţe şi orizont. O întâmplare face ca preotul satului să-i lase în prag un copil nou-născut, pretinzând că bietul Conu Alecu ar ti tatăl natural. Eroul nostru îl primeşte cu un fel de resemnare jenată (pentru acuza nedreaptă ce i se aducea) şi împreună cu sora lui se decide să-l crească. În bătrânele case de la Buhăeni, cu Ieşi dărăpănate şi curţi cotropite de bălării, se simţea o adiere proaspătă. Părinţii adoptivi se ataşaseră de copil, care îi scosese din amorţeala vieţii lor până atunci nenorocoase şi a târguşorului „de-a pururea somnoros”. Începeau să afle un sens, Dar peste puţin timp, adevăratul tată al copilului (nu altul decât căpitanul care era de faţă şi se „indignase” de calomnia şi blestemele popii) îşi revendică odrasla, Blândul Conu Alecu Zăgănescu rămâne cu sufletul înlăcrimat, recăzând în automatismul ucigător al drumurilor sale inutile pe la toate judecătoriile judeţului. Personajul e învăluit într-o undă de duioşie, care va deveni prea abundentă la Brătescu-Voineşti. Atmosfera lâncedă, existenţele crepusculare, declasarea ajunsă până în pragul grotescului sunt elemente ce definesc o dată mai mult nuvelistica lui Duiliu Zamfirescu şi-i conferă valoarea intrinsecă. Nu putem trece nici peste faptul că ea constituie în bună măsură, fireşte, fără intenţia scriitorului, un exerciţiu pentru viitoarele romane. Subprefectul anunţa pe anume laturi Viaţa la ţară şi Tănase Scatiu, în timp ce Locotenentul Sterie prefigurează fundalul romanului în război; totodată, exemplifică acel „strat de deasupra” în care era cuprinsă nu numai clasa de o fineţe aristocratică a Dadianei, dar şi aceea mai modestă din care făcea parte însuşi autorul. Căci familia lui se înrudea până la identificare cu familia d-lui Sterie, „una dintr-acele nenumărate adunări de suflete nevinovate, care trăiesc prin provinciile noastre, cu ruşine de oameni, credinţă în bine; care luptă cu desperare contra neaverii, năzuind totdeauna către o stare mai înfloritoare; care n-are alt ideal decât de a-şi putea ţine băieţii la învăţătură sau a aduna, după puteri, zestre fetelor; în sfârşit o familie ca îceea din care am ieşit noi cu toţii, cei care nu ne coborâm din cruciaţi sau din cavalerii de la Malta”. Deci o familie de intelectuali din care descind şi magistratul din Noapte bună şi eroul din Spre mare, al cărui exponent artistic s-a dorit şi a fost scriitorul.

Suntem iarăşi într-un oraş de provincie (Focşani), de astă dată, nu al „durerilor înăbuşite”, ci al unor acute drame de conştiinţă morală. Familia d-lui Sterie tocmai făcuse parastasul unuia dintre cei doi fi ofiţeri, căzut în Războiul de Independenţă cel rămas în viaţă primeşte şi el ordin de chemare, ai săi il ivi ploră să-şi dea demisia, spre a-l şti ferit de primejdia morţii, Tânărul, fire cinstită, cu un viu sentiment al datoriei şi al patriotismului, mai întâi refuză, nefiind în stare să comită actul de laşitate, să deschidă uşa şi să depună petiţia. Împins de la spate, trece prin mari emoţii: „Se urcă pe seară ca un hoţ care merge să omoare, tremurând şi galben. Când ajunse la uşa comandantului, îi bătea inima în piept cu atâta putere, că la un moment, se păru că nu mai are cum să respire. Voi să ridice braţul spre a bate la uşă, dar nu putu. Atunci îl apucă o frică groaznică că s-a paralizat şi o porni la fugă înapoi.” în cele din urmă, acceptă, dar hotărârea luată împotriva voinţei lui, îl aruncă pradă unei stări apatice, unei crize de conştiinţă, poate prea puţin speculată de autor. La cafenea, unul din obişnuiţii jocului de table îl apostrofează într-un limbaj, pe care Duiliu Zamfirescu, de pe acum, îl notează cu mare exactitate: „Da, bine nene, ne dăduşi cinstea pe ocară „bat-o Dumnezeu de treabă! … Zi, cât era pace, treburile mergeau bine: leafa, leafă, sabia, hodoronca-tronca pe uliţe, şi cât veni pustiul de război, dă dimisia, nene Sterie.”

Lezat în onoarea sa, ofiţerul se împuşcă.

Locotenentul Sterie surprinde dintr-un alt un4hi atmosfera oraşului de provincie, observând intrigile şi aranjamentele, vinele de fericire ale fetelor sentimentale, cafeneaua care alternează bârfa cu calomnia. Pe primul plan rămâne drama de conştiinţă a eroului, secondată de acea notă de gravitate şi de însufleţire patriotică, ce domină mulţimea venită să-i comemoreze pe eroi.

O naraţiune ce vrea să fie numai de analiză psihologică, având aceeaşi temă a Războiului de Independenţă şi anunţând şi ea romanul în război este Frica, scrisă ceva mai târziu. Acţiunea se petrece de data aceasta pe front. Suntem introduşi într-un restrâns mediu ofiţeresc, unde alături de oameni plini de curaj, îşi zornăie pintenii şi destui lăudăroşi. Subiectul se reduce la un pretext: căpitanul Bogdan pune rămăşag că va trece noaptea linia frontului spre a vedea un cadavru descompus, care împrăştie miasme îngrozitoare. Ofiţerul, cunoscut ca un tip curajos, pornit în ciudata expediţie, pe măsură ce înaintează spre locul cu pricina, intră în panică. Frământarea interioară devine într-adevâr tulburătoare în momentul când, smulgând nasturele de la mantaua cadavrului (semn că a ajuns ia punctul convenit), gâtlejul turcului scoate un zgomot sinistru. Aici se declanşează criza în sufletul lui Bogdan, pe care scriitorul face efortul de a o urmări pas cu pas. După o noapte încordată, vine în sfârşit rezolvarea, confirmind nu numai onoarea căpitanului care-şi îndeplinise misiunea, dar şi ridicolul situaţiei: zgomotul înfricoşător care stârnise atâtea presupuneri era provocat de o muscă ce se pripăşise în gura mortului.

Nuvela Frica aminteşte prin temă O făclie de Paşte a lui Caragiale. Dar ea nu are nici adâncimea, nici dramatismul aceleia. Materia epică e prea săracă pentru a da naştere unei drame, iar analiza nu poate fi împinsă prea departe, dincolo de un simplu pretext.

Nuvela care ar putea fi considerată, am spus, piesa antologică a lui Duiliu Zamfirescu este Spre Coteşti. Automatismul, drama ratării şi sentimentul ruinei din Conu Alecu Zăgănescu se topesc aici în pagini de reconfortantă poezie, dominate de un spirit mucalit, pitoresc şi legendar. Conu Dumitrache Teodorescu, încarnează figura unui boem inconformist şi simpatic. „Flăcău bătrân” el, „nu legase, niciodată, două într-un tei, nu se însurase, nu avusese slujbă, nu muncise să se îmbogăţească, nu jucase rol în societate, ci trăise numai de hatârul cailor şi de gustul vânătorii”. Are şi el ticuri, apostrofându-şi nepotul cu o glumeaţă înjurătură originală şi apucârtdu-l din când în când de păr şi zicându-i: „A ce miroase părul tău?” Copilul se află într-o nesfârşită admiraţie faţă de ştiinţa moşului de a îndrepta brişcă ce sta să se răstoarne, de a vâna prepeliţe şi a le scoate pe loc măruntaiele, fascinat de poveştile cu tâlhari şi comişi, cu armăsari năzdrăvani, care purtau în zbor faletul bunicului. El are sentimentul că participă la o nemaipomenită aventură, fiind lăsat să mine caii, trecând singur printre fioroşii câini ai grădinarilor, dormind afară în ceardac. Bucuria ameţitoare a nepotului se întilneşte cu dragostea subînţeleasă, fără dulcegării, a uşor blazatului flăcău tomnatic, ştiind să degusteze tacticos poezia propriei lui existenţe patriarhale. Nuvela, captând şi ea unele ecouri autobiografice (Conu Dumitrache are ca model un unchi al scriitorului) recompune cu fineţe mai mult decât o atmosferă morală, una psihologică, în care realitatea se învecinează şi se întretaie cu legenda. În relatarea aparent obiectivă a faptelor este infuzată o undă învăluitoare de lirism şi de umor, făcând tot farmecul acestei bucăţi, care onorează nuvela românească.

Oarecum înrudită ca mijloace şi realizare, dar desfăşurându-se într-un alt mediu (tot provincial) este nuvela Furfanţo. Evocarea tânărului boem italian, aciuat pe meleagurile noastre, îi oferă scriitorului prilejul unei bucăţi umoristice savuroase. Comicul e mai ales unul de limbaj degajându-se din dialogurile româno-italiene ale personajelor. Furfanţo, tip meridional prin excelenţă, întrece deseori măsura la pahar, după aceea se căleşte, ruşinându-se faţă de prietenii care-l ştiu ca pe un om de o Ireproşabilă integritate morală. Tărăboiul de la cârciumăintervenţia poliţiei şi semidoctismul lui conul Mitu, conţin elemente caragialeşti, pe care autorul nu le-a putut ocoli, oricât ar fi vrut, nici într-o altă schiţă (Petrică), închinată boemei bucureştene, unde întâlnim formula tipică: „Năiţă, dacă mă iubeşti, hai stir!” Furfanţo e o naraţiune bine închegată, se desfăşoară fără eforturi, într-o compoziţie ce aparţine scriitorului pe deplin matur.

Cu foarte rare excepţii (cum e cazul cu Frica, Furfanţo şi Spre Coteşti). Prozele trimise de scriitor spre publicare după stabilirea la Roma şi apoi după revenirea în ţară aparţin genului memorialistic. Absorbit acum de roman, în 1893 începuse Viaţa la ţară, genul scurt e neglijat şi chiar subapreciat. Ca nuvelă, Alessio e slabă, intriga erotică melodramatică, iar stilul n-are tonicitatea şi ardenţa stilului delavrancian din Fanta-Cella, unde se atacă o temă asemănătoare. Naraţiunile devin reportaje asupra Romei antice, note de drum, pe alocuri obositoare prin acumularea de referinţe istorice şi avalanşele de nume proprii (Singurătate), dar altminteri, interesante ca document, prin evocarea lumii cosmopolite în mijlocul căreia trăia autorul, a vânătoriilor diplomatice organizate de „Circolo della caccia alia volpe”, a cavalcadelor distinse şi elegante, ca într-un parc englez. Notaţia e sumară, înregistrând profiluri din fugă şi comparând chipurile fermecătoare de femei cu tablouri de Guido Reni şi Boticelli. Nu altfel stau lucrurile în bucăţi cu totul modeste ca în carantină, cu bilet circular sau Badea Cirţan la Roma. Ultima ar putea să ne reţină o clipă luarea-aminte prin eroul ei, un ţăran uriaş „de la genunchi până la gât vârât într-un ţap, iar de la gât în sus ir tr-o oaie” * tip care prevesteşte pe Tulie Radu Teacă al lui I. I. Mironescu: „După câteva minute uşa se deschise, lung, domol şi 3 opincă năstruşnică se introduse în domiciliul subsemnatului, ca într-o subprefectură, iar după dânsa urmă o pulpană de zeghie, după pulpană un umăr şi după umăr un cap, cu o căciulă cât roata. După ce isprăvi de intrat, se aşeză lângă uşă.”

Amintirile din cariera diplomatică, în care se foloseşte stilul epistolar, atât de propriu scriitorului, ca şi O vânătoare de vulpe în Campania romană ne descoperă pe adevăratul memorialist, evocator savuros al societăţii poliglote franco-italo-române, al răsunătoarelor nume hispano-italice, al unor figuri de artişti sensibili ca John James „diplomat din întâmplare”, în sfârşit al nelipsitelor badinerii, al micilor istorii sentimentale: „un secretar portughez plin de haz avea un câine numit Vasco de Gama, prin zgarda căruia coresponda cu numeroasele sale amante, zgarda avea an buzunar secret, unde se depuneau scrisorile ca în cutiile de poştă *

Atât în însemnările memorialistice publicate (John James, O partidă în trei, O muză), cât şi în cele rămase până de curând inedite (Drama de la Veneţia şi seria de portrete politice), Duiliu Zamfirescu probează o spontaneitate şi o vervă, cum numai în vasta sa corespondenţă o dovedise.

Nuvelistul îşi spusese cuvântul, în esenţă, în volumul din 1388, căruia trebuie să-i adăugăm nuvela Spre Coteşti. Aceste piese îl reprezintă ca scriitor al „stratului de deasupra”, al sufletelor complicate ca al Dadianei şi a dramelor de conştiinţă, ca a locotenentului Sterie; ca descoperitor al provinciei, al automatismelor şi decrepitudinii morale, ca în Conu Alecu Zăgănescu, dezvoltându-i spiritul de observaţie şi introspectiv într-o limbă evoluată, chiar elegantă, cum o dorea, de o remarcabilă intelectualitate. Acolo trebuie să-l căutăm şi să-l situăm, unde s-a găsit în fruntea generaţiei lui, mai deschis ca oricare altul spre mişcarea nouă a prozei. Nuvelistul Duiliu Zamfirescu n-a creat capodopere, dar a ştiut în câteva rânduri să-şi prefigureze urmaşii.

AL. SANDULESCU

SFÂRŞIT

1 Contele de Monte-Cristo, celebrul roman al lui Al, Dumastatăl (n. ed.).

2 Aluzie la fabula lui La Fontaine Lupul şi mielul; motivul este reluat şi de către fabulistul român Gr, Alexandrescu (n. ed.).

3 Hans Makart (1840-1884), pictor decorator austriac (n. ed.).

4 Alexandre Cabanei (1823-1889), pictor francez, din şcoala „academiştilor” (n. ed.).

5 Hurie – nume persan al femeilor frumoase din închipuitul paradis al mahomedanilor (n. ed.).

6 Gerard de Nerva! (1808-1855), scriitor romantic francez (n. ed.).

„Şcoala domnului de Lamartine” – curentul romantic francez (n. ed.).

7 Castel care a aparţinut familiei domnitoare a landului Saxoniei; era situat într-un sat de lângă Dresda (n. ed.).

8 i’odul tl<; peste Elba (n. ed.).

Lazaron – cuvânt napolitan care desemnează pe oamenii din ultima clasă a societăţii (n. ed.).

10 Arhipelagul denumeşte insulele din Marea Egee, Arhipelagul

Grecesc (n. ed.).

11 Octave Feuilâet (1821-1890), autor de romane melodramatice, la modă în epocă (n. ed.).

12, noşii” erau denumiţi în epoca liberalii (n. ed.).

‘ Aici eu sensul de egalitate în faţa legilor (n, ed.).

13 Cu numele de Bellini au fost trei pictori veneţieni (sec. XVXVi) şi un compozitor Vincent Bellini (1801-1835) (n. ed.).

14 Geiwtstân! – prostule! (turc.) (n. ed.).

15 Probabil un toponimic vechi ieşit din uz – nu poate fi numole portului bulgar de ia Marea Neagră (n. ed.).

? Revistă franceză care apărea din 1828 şi avusese între redacI ori de-a lungul anilor pe Baltac, AL Dumas, Alfred de Vigny ş.a. (n. ed.),

17 Ziar care apărea din 1877 având printre colaboratori începând din 188t> şi. pe Duiliu Zamfirescu (n. ed.},

18 Este vorba de Eduard Strauss, fratele compozitorului, el însuşi compozitor (n. ed.).

19 Oglinda servea pentru a se constata dacă un om murise: apropiată de buze dacă nu se aburea era semn că murise (n. ed.).-

20 Domnişoara Aî. şe (turc.) (n. ed)

21 Am venit să mă închin (turc.) (n. ed.).

. 1 Carol-Frederic Diebitseh (Dibici) (1785-1831) feldmareşal rus, vestit prin laptele de arme imp-. u: iva otomanilor, poreclit Zabalcanski – cel care a trecut Balcanii <n. ed.).

23 „Plaiul”, ca împărţire administrativă, corespundea pentru partea muntoasă a unui judeţ cu ceea ce era „plasa” pentru şes (n. ed.).

24 Georges Boulanger (1837-1891i, general francez, fost ministru de război (n. ed.).

25 Corect: naş-brat – fratele nostru (rus.) (n. ed.).

26 Gentleman rider (engl.) – persoană din înalta societate care obişnuieşte a-şi face plimbarea călare dimineaţa; călăreţ (n. ed.).

27 Versuri din poezia lui Eminescu Te duci… (n. ed.).

28 Vântul dinspre munţi (it.) (n. ed.).

29 Gaeta, port la Mediterana, la 20-25 km nord de Napoli, cu împrejurimi pitoreşti (n. ed.).

30 Vorbeşti (it.) (n. ed.).

31 Vorbeşti şi mă săruţi (it.) (n. ed.).

32 Ccrino – chibrit (it.) (n. ed.).,

33 CoJumna lui Traian (n. ed.).

34 Lili Schonemann, logodnica lui Goethe (n. ed.).

35 Charlotte von Stein, doamnă de la Curtea din Weimar, pentru care Goethe a nutrit o delicată dar irealizabilă dragoste (n. ed.).

36 Veche populaţie etruscă, după numele oraşului Vel de lângă Roma fn. ed.).

37 Marcus Aurelius Valencius Maxentiu, împărat roman (306- 312) (n. ed.).

Marcus Licinius Crassus, membru al triumviratului consular împreună cu Cesar şi Pompei (n. ed.).

Gaetano Filangieri, publicist, jurist şi economist italian, mort în 1788 (n. ed.).

40 Messala Cervinus, ilustru patrician al Romei antice, din ramura Messala a familiei Valeria (n. ed.).

41 Versurile citate sunt din ultima strofă a poeziei lui Giossu6 Carducci. Div. anzi alle terme di Caracalla (în faţa termelor lui Caracalla) (n. ed.).

42 Frescă celebră a pictorului italian Guido Reni (1576-1642) (n. ed.).

43 Adelaida Ristori (1822-1906), tragediană italiană renumită (n. ed.).

44 Sandro Botticelli (1444-1510) pictor italian (n. ed.).

45 Heliogabal, împărat roman (218-222), ales preot al soarelui pentru frumuseţea sa (n. ed.).

46 Versurile reprezintă un distih uşor modificat din cunoscuta poezie a lui D. Bolintineanu: Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel Mare: „Viaţa noastră trece ca suava rouă

Când speranţa dulce ne surâde nouă” (n. ed.).

47 Tocilar (it.) (n. ed.).

— Gata (n. ed.).

49 Dar ce (it.) (n. ed.).

50 Dar (it.). (n. ed.).

51 Mâine (it.) (n. ed.).

6 Beau tot ce câştig pe zi (n. ed.).

1 Dragă jupâne Mitu, uite aici… (it.) (n. ed.).

54 Aceştia mi-i beau pe toţi, dar nici un ban mai mult. Ai în ţeles? (it.) (n. ed.).

56 La naiba cu mizeria! … (it.)

57 Să trăieşti bine în ţara asta… Trăiască România (it.) (n. ed.).

58 Vino încoa’, maestre (it.) (n. ed.).

59 Lua-te-ar dracu! Cum poţi cânta cu o astfel de rablă? (it.) (n. ed.).

60 Nimic (it.) (n. ed.).

61 Pentru onoarea mea şi pentru iubirea mea (it.) (n. ed.).

62 Sens: exteriorizare. în Conv. lit.: asemănare (n. ed.).

63 Poetul are privirea copilului în inimă Şi vede totul nou (trad. D. Z.).

64 In textul de bază: prânzii (n. ed.).

65 Referire la cartea lui C. Dobrogeanu-Gherea Neoiobăgia, apărută în 1910 (n. ed).

66 Probabil o aluzie la H. Sanielevici, socialist (n. ed.).

67 Restaurantul şi grădina Frascatti se aflau pe vechiul Pod al

Mogoşoaiei (azi Calea Victoriei) în locul unde se află astăzi Teatrul Satiric-Muzical „C. Tănase” (n. ed.).

68 „Masa de lângă Pod”, adică la stradă, spre Podul Mogoşoaiei (n. ed.).

69 Vechea frontieră a Ardealului era la câţiva kilometri de Slănic (n. ed.).

70 Numele celebrei opere a cunoscutului compozitor german Meyerbeer (1794-1864) (n. ed.). -

71 Scriitorul face aici portretul ţăranului transilvănean (n. ed.).

72 Koloman Tisza (1830-1902), om politic ungur, fost primministru (n. ed.).

73 în realitate este un vers din poezia Iui Vlahuţă Din prag (n. ed.).

74 Felix Faure (1841-1899), preşedinte al Franţei în acea perioadă (n. ed.).

75 Francesco Crispi (1818-1901), om politic italian (n. ed.).

76 Vasile Lucaci (1852-1922). preot, luptător pentru drepturile românilor transilvăneni, figura centrală în procesul Memorandumului (1894) (n. ed.).