BADEA CÂRŢAN LA ROMA

Cine nu cunoaşte astăzi pe badea Gheorghe Cârţan! … Trebuie să fi un cetăţean foarte obscur, ca să nu fi avut cinstea, măcar o dată în viaţă, să fi fost cercetat de acest bun patriot. De la d-l Bursan până la Felix Faure74; de la Imbriani la Crispi75; de la Carpaţi la Canalul de Mâneca.

— Toată lumea şi toate locurile sunt cunoscute în persoană de neobositul român.

În anul mântuirei 1895, cel ce scrie aceste rânduri se găsea din întâmplare la Roma, într-o dimineaţă cam noroasă, plictisit de singurătate şi de vreme urâtă. – când sluga veni să-l vestească că un compatriot doreşte să-l vadă. Din ochii clipitori ai italianului, se putea pricepe că „compatriotul” ‘ în chestie era cam ciudat.

— Cum îl cheamă? Spune-i să-ţi dea o carte.

— Ce carte să-ţi dea, domnule! … că eu nici nu cred că ăsta-i compatriot de-ai d-voastre. Trebuie să fie vreun fiu al Necuratului.

— De ce?

— Fiindcă nu-i om ca toţi oamenii. De la genunchi până la gât e vârât într-un ţap, iar de la gât în sus într-o oaie. La ce-l întrebi el răspunde mereu: „Mama Roma, mama Roma”. Să vedeţi ce-i în stradă, vă speriaţi. A întrerupt circulaţia trăsurilor. Tot oraşul e la poarta noastră.

— Ce spui, bre!

— Zău, domnule. Lumea zice c-ar fi Menelik76, venit la Roma pe ascunsele să ne spioneze.

Începea să fie interesant.

— Lasă-l să între.

Sluga se uită la mine încremenită.

— Eu îl las să între, dar socotesc că ar fi bine pă ţineţi revolverul la îndemână.

După câteva minute, uşa se deschise, lung, domol, şi o opincă năstruşnică se introduse în domiciliul subsemnatului, ca într-o subprefectură, iar după dânsa urmă o pulpană de zeghie, după pulpană un umăr şi după umăr un cap cu o căciulă cât roata. După ce isprăvi de intrat, se aşeză lângă uşă.

— Bună vreme, domnişorule.

— Mulţumim dumitale, bade. Da’ ce cauţi pe tărâmut; ile astea? …

— Păi, ştii, cum îi românu: am mai venit şi noi pe la Roma.

— Ba că să zici! Când ai venit?

— De venit am venit de vreo patru zile „da” ştii, cum îi omu fără carte: încătrău o dai, tot rău iese.

— Da’ ce ţi s-a întâmplat?

— Păi, ce să mi se întâmple, iote că m-au luat nişte vardişti de ăştia de-ai lor şi m-au dus la poliţie.

— Aşa, degeaba?

— Păi, curat degeaba.

— Unde eşti în gazdă?

— Nu-s nicăieri.

— Unde dormi?

— Păi, nu dorm nicăieri.

— De patru zile de când ai venit, n-ai dormit?

— Nu să află. Da’ ce, parcă de aia am venit eu, să dorm? Cum am sosit, cum e joi, şi numa m-am dus drept la Columna lui Traian. Apoi am mers aşa tot pe uliţele împărat al Etiopiei (n. Ed.). * alea înguste, până am ajuns la Sfintu Apostol Petru… Am fost şi la Sfântu Apostol Pavel, şi la Tibru. Acum numa aş vrea să dau şi de locu unde a arat Romulu, cu păstorii lui, că eu de aia am venit…

— Numai de dorul lui Romul ai venit dumneata până aici?

— Păi dar cum! Am venit, să văd Roma, că nu mai puteam.

— Şi cum ai venit?

— Mai cu trenu, mai pe jos…

Cu cât omu vorbea mai cu accentul lui de peste munţi şi mai încurcat, amestecând şi pocind numele stradelor, cu Sfântu Apostol Petru şi Sfântu Apostol Pavel, cu Rea Sylvia şi Moise de pe Nil; cu cât mi se părea mai neînţeles şi mai neexplicabil în scopul călătoriei lui. – cu atât mai mult mă simţeam mişcat de glasul şi de portul acela neaoş românesc, de dorinţa neînfrântă ce-l pornise din munţii lui (şi-l adusese pe jos în Italia, până la Roma.

Sceptic din experienţă faţă cu compatrioţii noştri înflăcăraţi de dorul strămoşilor, dar sentimental din fire şi gata să fiu păcălit la fiecare nouă declaraţiune. – luptam cu mine însumi şi vream să-mi dau bine seama de apucăturile românului.

El îşi puse căciula jos şi aştepta să-l întreb. Din când în când îşi scotea braţul de sub zeghie, vânjos şi gol până la umăr şi îşi netezea pletele.

— Cum te cheamă, bade?

— Gheorghe.

— Şi mai cum?

— Gheorghe Cârţan.

— Bine, bade Gheorghe, ce te-a făcut pe dumneata să-ţi laşi interesele şi bârlogul dumitale, ca să umbli după vânturi?

Românul nu prea prindea şartul vorbei, dar simţea el că bine nu gândeam eu de planurile lui. Ba chiar mi se păru că o tristă nedumerire trecu pe chipul lui vioi; mă socotea desigur un nesimţitor sau un cuconaş bucureştean, pentru care numele Romei nu spune nimic.

— Păi… ce să fac, domnişorule. Mi-a venit aşa să plec, şi am plecat… Că doar şi aici tot la noi suntem, că Roma ce e? Mama noastră. Că de nu era Romulu să are cu un buhai şi o vacă, nu era să mai fim noi pe lumea asta!

— Ai mâncat ceva, bade Gheorghe?

— Mâncat. Dar nu prea ştiu cum să cer cele de trebuinţă. Că la pită îi mai zic eu pane, da’ încolo pace.

— La vin zi-i vino, ştii parc-ai chema pe cineva.

El mormăia încet „vino, vino”.

— Adicătelea bag seamă că tot de la ei am luat noi vinul, că ce ţi-e vin ce ţi-e vino! …

— Ia, se prea poate, bade Gheorghe. Da’ eu zic că numai vorba am luat-o de la ei, că băuturica o cunoşteam noi şi mai nainte, pe când eram numai daci. De când ne-am făcut daco-romani avem şi băutura şi numele.

Badea Gheorghe începu să mă creadă român rău, viţă de grec sau poate chiar de ungur, de vreme ce îndrăzneam să glumesc asupra daco-românilor. Eu îl întorsei iar la de-ale mâncării, spre marea lui părere de rău; că el, bietul om, numai de Rea Sylvia, de Romul şi de Traian ar fi vrut bă vorbească.

— Iar de-o fi să-ţi vie poftă de brânză, bade Gheorghe, cere curat româneşte caşcaval…

Aă! … cum, Doamne iartă-mă! …

— Aşa cum îţi spui eu: cacio-cavallo.

— Păi zău că curat romani suntem!

— Curat! … Da’ ia spune-mi, cum ai rezemat la poliţie?

— Păi să vezi domnişorule: eu am petrecut o noapte la columnă, o noapte la Sfântu Apostol Pavel, o noapte la Sfântu Apostol Petru, iar când a patra noapte, m-a luat unu şi m-a dus într-un dormitor, la un papă, o fi, să zicem, papa Gligore… Acolo a vrut unu să-mi ia paşaportu… păi, nu era să-l pocnesc numa o dată! … Eu am strigat: „Vivat mama Roma!” A doua zi m-a dus la Conţu austriac, da’ eu n-am spus că ştiu nemţeşte…

— Da’ ştii?

— Ie. Ştiu o ţână, că am fost cătană… Şi numa am zis la ăla de se ţinea de mine: „La noi toţi romani, ca la voi. Vivat Roma!” Şi numa mi-a dat drumu.

— Şi cum ai înnemerit la mine?

— M-a îndreptat fiul părintelui Lucaci ‘, care este aici îa ştudiu în seminar. Ba încă chiar mi-a dat un om să mă aducă, că nu de alta, da’ se ţinea nişte netrebnici după mine…

— Vezi, bade Gheorghe, eşti îmbrăcat cam ciudat pentru dânşii.

— Ba eu zic, domnişorule, că e şi pe aici lume proastă.

Că dacă-i vorba pe aia, câţi nu sunt îmbrăcaţi ca pe mine pe columnă

— Aşa este, da’ columna nu umblă pe uliţe. De asta eu aş zice să te îmbraci nemţeşte, bade Gheorghe, şi atunci să umbli pe unde-i vrea. Ţi-om găsi şi o gazdă, de ţi-o veni vremea să dormi…

— Bine, să trăiţi. Că mare bucurie e pe mine în cetatea asta! … zău, parcă mă sfredelea la inimă doru… mă bolnăveam de se întâmplă, ştii, să nu pot veni.

Făcu ce făcu şi, după vreo zece minute, Gheorghe al nostru se prezentă îmbrăcat nemţeşte, dar cu namila lui de căciulă pusă ştrengăreşte pe-o urche, ca să pară mai de oraş, şi cu cămaşa legată cu sfoară. Se mişca otova, ca un lup, parcă n-ar mai fi avut încheieturi.

— Da’ ce-i asta, bade Gheorghe! … Ce stai ţeapăn aşa? Zici c-ai fost cătană…

— Ie.

— Atunci eşti deprins cu haine de oraş. Mişcă mâinile şi picioarele în libertate.

Mişcă el de o parigorie mâinile. Dar când să mişte piciorele, pace.

— Să mă ierţi, domnişorule, nu-mi prea dă mâna să mijiC picioarele, că nu de alta, da’ alunec. Eu cu opincele merg măcar unde, dar cu cizme de astea mă ţin la încheietură, îi. Cântarăm o pălărie în locul căciulei, îi deterăm să îmbuce ceva, şi plecă. Ştrengarii care îl aşteptau jos nu-l recunoscură, schimbat cum era, iar el putu alerga în pace după sfinţii apostoli.

În urma lui toată lumea din casă era mişcată. Pentru mi ne, badea Cârţan adusese, în depărtarea străinătăţii, nota emoţională a graiului românesc, a portului de muntean, a îndrăznelei lui fataliste de a ajunge cu orice preţ la maica Roma; pentru ceilalţi, nota admirabilă de puterea de sivabritere a rasei latine, de geniul politic, al marelui împărat, care împlântase în cuiburile Carpaţilor sămânţa vulturilor romani, şi, mai presus de toate, de misterioasa putere ce mâna pe acest ţăran, jumătate conştient şi jumătate inconştient, cătră obârşia neamului lui… (l iteratură şi artă română, anul I, nr. 9, iulie 1897*