I.

Târguşorul Vlădenii era aşezat în josul Cricovului, pe întinsul moşiei cu acelaşi nume, tăcut, simplu şi statornic într-o notă de tristeţe, pe care nimic în lume nu i-o putea schimba. Din orice parte ai fi venit cu diligenţa, nu puteai niciodată ghici, scoborând priporul Cricovului, că ai să dai de un târguleţ mai mult sau mai puţin locuit, care se lăuda pe sine fără măsură zicându-şi comună-urbană. Strâns în toate părţile de dealuri, dormita în albia apei. Uitat de lume ca un schimnic, şi, cu toate că primarul ştia bine că-şi reparase casa de curând, iar consiliul comunal botezase bietele uliţi cu pomposul nume de strade, nimic nu se schimbase din obrazul ce-l avusese cu cincizeci de ani mai nainte, şi era mare siguranţă, pentru conservatorii târgului, că şi peste cincizeci de ani tot aşa era să rămâie generaţielor viitoare. Pârâul trecea la vale, călător fără saţiu, tot îngânând cu fiecare creţitură nu ştiu ce neisprăvită vorbă, pe care rămânea s-o urmeze creţitură viitoare; aşa că târgul părea totdeauna preocupat, şi parcă sta plecat pe apă să asculte povestea ce-o aducea unda albă din munţi. De aceea, când sosea diligenţa de două ori pe săptămână, oamenii ieşeau în uşa tindei, miraţi, iar vitele întorceau capul spre mosafir, cu acea privire untdelemnie şi proastă, care porneşte din toţi ochii, mari şi fără viaţă. Atunci, la han la Voinea se făcea oarecare mişcare. Judecătorul de pace, cu ajutorul său, pomojnicul subprefecturei, doi-trei spânzuraţi de advocaţi, care chibzuiau procesele’ locului, luau pe telegrafist cu asalt:

— Ia vezi, nene Dimiule, eu n-am ceva…

— Amice Dimiule, dă-mi corespondenţa…

— Jurnalele mele, frate Dimiule.

Iar fratele Dimiu îşi lua un fel de piper în nări, de-, I videai cât de colo că e omul situaţiei în acele momente. Dacă avea pe cineva ciudă, atunci îşi răzbuna:

— Lasă-mă în pace, domnule! N-ai nimica! Sau chiar dacă ai, aşteaptă să ţi-1aducă factorul la domiciliu.

Dacă i se făcea vreun neajuns între cele două zile de sosire ale diligenţii, îl auzeai mârâind între dinţi:

— Lasă că ţi-oi arăta eu când o veni diligenţa…

În scurt, sosirea poştei era un eveniment, prevăzut şi aşteptat cu nerăbdare, care ajunsese aproape de se sărbătorea. În zilele acelea autorităţile erau închise, sau mai bine se mutau la han la Voinea. În cerdacul hanului ce da pe strada Ploieşti primea pomojnicul jelbele; în cerdac:; r împărţea dreptatea de către domnul jude; în cerdac se întrunea sfatul comunei; cerdacul era palatul adminish utiv al locului. La vremea mesii, se deschideau poftele… are vin pustiile lanţ: pofta de mâncare aduce pe cea de băut; cea de băut pe cea de vorbă, şi românu-i român: poţi să-i dezlegi limba fără să n-o dea niţel şi prin politică? apoi când ajungeau la paragraful ăsta, dă Doamne bine! …

Dar afară de aceste zile ale sosirii diligenţii, târguşorul Vlădenii era de-a pururea somnoros.

În momentul în care începe această istorisire, diligenţa soseaân Vlădeni aducând cetăţenilor mai sus pomeniţi, ba chiar şi celor nepomeniţi, două ştiri menite a-i nelinişti pe multă vreme: I) prefectul încunoştiinţa pe pomojnic, is: locul vacant de subprefect se numise domnul Alexandru Dumitrescu, licenţiat în Drept; 2) proprietarul moşiei Vlădeni, domnu Maxenţian, făcea cunoscut primarului şi ailor doi-trei fruntaşi din târg că se însurase la Paris şi, i. Rou eltva timp, avea să se întoarcă cu nevasta la moşie.

Aceste două ştiri, cu totul deosebite, fură dezbătute! „uturate în cerdacul cafenelei cu toată competinţa puV: Icului ştiut. Trebuie să spunem însă, cu nepărtinire, că:. Ea o; a dintâi îi mişcă mai mult. Cine era acest Dumiivescu, licenţiat în Drept, care primea să vie subprefect la iâdeni? Era un prost că primea. Ba era un om prea cumime… Trebuie să fie’ vreun cuconaş, ori vreo baccea. Ce fel de licenţiat care nu se face procuror?

Acum să te videm, nene Miţache, îi ziceau pomojrrouâui. Cum ai s-o duci cu licenţiatu! … la, prea bine… Eu ştiu ce ştiu: apa trece, pietrele rănim.

— O fi! … dar se duc curcanii dracului… Licenţiaţii a surit cam ai ciorilor!

— Mielul blând suge de la dona oi, răspunse pomojnicul, oare avea mania proverbelor.

Şiastfel le trecea vreme în cerdacul lui Voinea, aşteptmd să le vie noul subprefect. Despre partea însurătorii proprietarului nu se făcu pomenire, fiindcă le era frică să nu scape vreunul vreo vorbă şi s-o afle Strigoiul, cum îi zicea lumea.

Maxenţian era în partea locului un fel de paşe, care învârtea judeţul cum îi plăcea lui, alegea prefecţii şi-i da afară, numea deputaţi, strângea mereu la avere şi trăia ca un baron, bogat, bineînţeles. Legenda îi punea pe socoteală câteva fapte urâte: aşa, bunăoară, nu se prea ştia de ce murise nevasta lui cea dintâi şi unde îi era fata ce-i rămăsese de la dânsa; apoi se şoptea că la castel (căci vechea casă a proprietăţii fusese prefăcută într-un palat cu turnuri) se petrec orgii groaznice, la care nu lua parte nimeni decât nişte femei ce soseau de la gară şi Maxenţian cu vechilul lui; apoi avea obiceiu de împuşca vitele străine ce le prindea pe proprietăţile sale, lucru care vârâse spaima şi deşteptase ura în ţărani; dacă pe lângă toate acestea vom adăoga că era la chip om. Roşu, fără pic de sânge în obraz, lesne vom pricepe de ce-i zicea lumea Strigoiul.

Se înţelege de la sine, că noul subprefect nu le ştia toate acestea. El se întorsese de vreo câteva luni din Paris, cu diploma în buzunar, şi aştepta ca guvernul să facă apel la destoinicia şi învăţătura lui. Fiecărui tânăr i se pare că ţara e încântată de sosirea lui şi într-însul îşi pune toată nădejdea. Iluzia e puternică până la seara ministerului. Aci începe a face cunoştinţa obrazului realităţii, personificată deocamdată în mutra unui aprod galonat, care răspunde cu obrăznicie: „domnu ministru nu-i singur!” Şi când domnu ministru e singur, tot nu-i singur, fiindcă are alături un pomelnic de postulanţi, care se măreşte cu numele noului tânăr, viitor stâlp de ţară. \pa

— Când vă va veni rândul, cu plăcere, domnul meu: sunteţi al şaizeci şi şasilea…

Adică: aşteaptă murgule iarbă verde; fiindcă sistemul pomelnicului este temperat de acela al intercalaţielor:

— Pune-l mai la început, e băiat bun.

Calitatea băiatului stă într-un bileţel plin de blagoslovenie…

Ei, şi apoi asta-i lumea. Noroc că între afectele stenice, cari reprezintă expansiunea şi puterea e pusă şi speranţa.

Şi subprefectul nostru era vânjos în sperare.

Pe când se întărea ei în acest nobil sentiment, intră într-o zi la dânsul un aprod, soios de altminteri, dar vesel, care-l rugă să poftească la Ministerul de Interne din ordinul domnului ministru.

Era în anul acela ministru de Interne un om cu minte şi cu previdere, căruia îi intrase în cap să îmbunătăţească soarta ţăranului, începând cu îmbunătăţirea administraţiei. Având credinţă că tinereţea este vârsta în care omenirea este mai bună şi mai harnică, se hotărâse să puie lângă vatra plugarului, ca să-l administreze, oameni tineri şi luminaţi. Experienţa, care în asemenea împrejurări este soră dreaptă cu ştiinţa furtişagului, putea să vie cât mai târziu. – nu era nici o supărare. Dacă a ieşit bine sau rău, „ista e o altă chestiune, de care nu ne interesăm. Faptul e că, între alţii, ministrul chemă şi pe Dumitrescu nostru şi-i vorbi lung şi drept: făcu să vibreze într-însul coarda iubirei de ţară, arătându-i unde mergem dacă starea de astăzi a ţăranului va continua; îl încântă şi-l încurcă aşa de bine, încât acolo, pe loc, fără multă formă, se făcu subprefect…

Îi dete, spre a-l mulţumi, subprefectura pe care o vrea el: aceea Vlădenilor, unde avea şi o sfoară de moşie.

Şi iată cum se făcu subprefect, spre a veni să trăiască la Vlădeni, cu cinstitele obrazuri de mai sus, cu Strigoiul şi cu alte chipuri asemenea…