Îl.

Trecuseră vreo două luni de la sosirea noului subprefect în Vlădeni şi lumea nu se schimbase deloc. Tactul subprefecturei era ceva mai însufleţit decât înainte. Pomojnicul. Arhivarul, copiştii şi vătăşeii erau mai omenoşi cu lumea, fiindcă le era frică de subprefect, care se pusese de-a binelea să facă din tactul său o autoritate. Ţărănimea începuse să vie la Vlădeni cu credinţă că e cineva care să-i asculte. Advocaţii prin urmare îi erau deja duşmani şi vechilul de la curtea boierească trecea pe lângă el fără să-şi scoată şapca: semn rău.

Ce-i păsa însă subprefectului? Nu-i spusese ministru să fie harnic şi să aibă încredere într-însul? Harnic era şi încredere avea destula.

Dar cine uită împrejurările neprevăzute, uită o parte însemnată din viaţa omenească.

Ocupat cu trebile zilnice, subprefectul văzu într-o dimineaţă oprindu-se înaintea tactului o trăsurică cu doi cai mici, în care erau trei persoane, foarte nepotrivite una cu alta. Trăsura era uşoară, subţirică, lucrată numai în oţel, cu roatele mari şi fundul numai în catifea. Capra fiind înapoi, trebuia să mâie stăpânul, şi-n adevăr stăpânul şi mâna, iar în coada trăsurei sta o slugă galonată şi înjob” nată, ca orice lacheu de casă mare. Stăpânii însă erau foarte ciudaţi. În dreapta, o femeie tânără, elegantă, cu o pălărie de paie dreaptă, aproape bărbătească, ‘ ţinea hăţurile cu siguranţa unui gentleman rider26, mângâind cu capătul biciului gâtui încordat al cailor; în stânga, se ţinea, cam plecat pe genunchi, un cioban cu căciula ţurcănească în cap, cu bâta în mână, soios şi hărţăgos lucru mare; la picioarele lor, întinsă pe covorul trăsurei, sta trântită o oaie. N-apucase bine să se oprească trăsura, şi subprefectul auzi pe cioban strigând în gura mare:

— Hai cu mine, cucoană, la judecată, să videm eu pe ce dreptate omori dumneata ghitele oamenilor, ha? şi pui pe dezmăţatu ăsta de ciocoi să mă bată, ha?

Şi niciuna, nici alta, fiindcă venea pe partea ceelaltă a trăsurei, încalecă peste hăţurile întinse, îşi luă cu o mână oaia, iar cu cealaltă apucă pe femeie de braţ, zăcându-i camrăstit:

— Dă drumul hăţurilor şi hai cu mine la pomojnic.

Tânăra femeie se supuse râzând, şi halaiul intră înăuntru. Lucrurile acestea se urmară aşa de răpede, încât subprefectul de-abia avu vreme să iasă înaintea jeluitorilor. Cum îl văzu ciobanu, trânti oaia la pământ, care era cu picioarele rupte, şi începu să se vaiete cu accentul transilvănean:

— Uite, domnuţule, cum mi-au ucis mioara, vai maica mea! … Ce mă fac eu acu? … Ce spui jupâmdui diseară ia mulgătoare? … Şi mă şi baţi, ha? …

Şi-şi trecu mâneca pe faţă, de-a curmezişul căreia se videa o dungă roşie, cum îl ajunsese sfârcul biciului din fugă.

— Nu, bade, zise vinovata, devenind deodată serioasă, n-am dat eu: vizitiul a greşit… Îţi vom plăti…

— Că nu-mi trebuie plată! adăogă ciobanul răstit.

— Îţi vom da o oaie de la curte…

— Că nu-mi trebuie oaie…

Atâta era de îndârjit şi de mojic, încât subprefectul îşi pierdu liniştea. Dete un scaun femeiei şi apoi se întoarse la el.

— Vorbeşte cumsecade, c-apoi schimbăm politica, îi zise răstit. Ce pretenţii ai? Ce ceri?

— Că să-mi dea mioara la loc.

— De ce vorbeşti peste câmp? Asta ştii bine că nu se poate. După aceea se adresă căprarului de vătăşei: cât face o oaie, Dumitre?

— De, boierule, zise căprarul, scărpinându-se după ureche şi lovind oaia cu piciorul, o mioară ca asta să tot facă o jumătat’ de pol… dacă o face. „aşa-i, măi Stane, întrebă şi el pe un alt vătăşei.

— De la ce stână eşti, măi creştine? întrebă subprefectul din nou pe cioban.

— De la jupân Duţu.

— Foarte bine. Am să merg eu cu dumneata la jupân Duţu să-i spun întâmplarea, ca să nu te mustre. Acuma, iată zece franci pentru oaie şi du-te cu Dumnezeu. Şi vârî mâna în buzunar spre a plăti ciobanului.

Tânăra femeie se sculă iute de pe scaun:

— Vă rog, li zise cu bunătate; n-am bani cu mine.

El nu-i răspunse nimic, ci numai apropiindu-se de dânsa îi spuse încet:

— Permiteţi-mi să-i adaug încă zece, pentru dunga de pe obraz. Face, vă asigur.

— Vă rog, zise ea.

— Iaca şi pentru supărarea dumitale, bade. După aceea, ieşind afară, zise vizitiului ca să-l audă toţi vătăşeii:.

— Să nu mai dai altădată cu biciul în oameni, ca pui de-ţi trage 25 la spate. – ai înţeles?

Ţiganul se cam foia pe capră, făcându-se că nu poate ţine caii.

— Dumitre, adăugă subprefectul intrând înăuntru, să te duci împreună cu Stan şi să însoţiţi pe doamna până unde va avea trebuinţă de voi.

Doamna rămăsese pe scaun cam încremenită de faţa pe care o luaseră lucrurile, şi numai când auzi pe subprefect, se sculă, îi mulţumi uşor din cap şi ieşi.

Această formă cam rece lăsă în impresiile tânărului o urmă greoaie, cum îţi lasă armonia unei orchestre de coarde care se sfârşeşte cu notele strigătoare ale unui instrument de aramă.

Dar sufletul tânăr se scaldă mai bucuros în praful de aur al amintirilor gingaşe decât în negura celor triste.

Capul cel alb şi rotund al împricinatei se zugrăvea pe paginele jelbelor subprefectului şi răsărea între filele de dosar cu acea putere cu care întâlneşti discul soarelui în toate lucrurile, când ai privit mult la el.

De cunoscut n-o cunoştea, dar cam bănui el cine să fie. Auzise vorbindu-se de întoarcerea proprietarului şi a femeii sale din Paris, de porecla ce-i da lumea numindu-l Strigoiu. – dar halal de strigoi cu aşa strigoaică! Şi avea nişte ochi albaştri închişi, ca vârfurile de liliac când plouă; şi o gură potrivită, surâzătoare, din acelea ce vor bese înainte de a se deschide; şi un are de sprinceană de parcă-l greşise firea puţin mai lung, ca să coprindă în cadrul lui toată mărimea ochiului. Şi când întorcea şi cealaltă filă galbenă a dosarului, o videa toată, naltă şi mlădioasă ca o mătură verde, cu mijlocelul plăpând şi sânul plin şi ridicat uşor ca de un suspin…

Ei, şi degeaba schimba dosarul, că în toate tot pe ea o cetea! Ar fi putut să răscolească arhiva întreagă, de la Unirea Principatelor’ şi n-ar fi găsit nici o pricină mai trainică la studiu, decât pricina cu ochii albaştri. Atunci voi să facă o reacţie asupra lui însuşi şi sună clopoţelul:

— Să vie domnu arhivar.

Imediat apăru în pragul uşei antica persoană a acestui demnitar, combinată de nişte organe grozav de purtate: ochii stinşi, nasul încălecat de ochelari, mustăţile arse de ţigară, obrajii lucraţi a jour de vărsat şi vreo trei viţe de păr ce soseau pe ţeasta capului tocmai din regiunile occipitale.

— Panaitache, ia dă-mi dosarul tocmelilor agricole.

Aceasta era piesa de rezistenţă, dedalul, cum s-ar zice, în care se rătăceau toţi subprefecţii.

Se puse el pe cercetat dosarul tocmelilor, dar, hotărât, acesta era un dosar teribil! … Mă rog, dacă de atâţia mari de ani se grămădeau contracte peste contracte… şi oamenii nu le executau niciodată… şi… şi… şi erau, frate, aşa de tainici şi de farisei ochii aceia, că, zău, îţi venea să zici cu poetul; „Sunt umezi înfiorătorii De linguşiri, de viclenii.” 27

În vremea asta se-ntorsese Dumitru vătăşelul şi cu celălalt tovarăş al său. Subprefectul îl chemă numaidecât la el.

— D-apoi, cum e, Dumitre?

— Cum să fie, cocoane… bine.

— Ce mai e nou?

— Ce să fie… biqe.

Parcă era afurisit. Nu vrea cu nici un preţ să dea în pârtia vorbei, şi subprefectul n-ar fi vrut să-l descoase. Dumitru însă, cu acea temere a ţăranului, care nu vrea niciodată să înceapă el, chiar când are ceva de spus, aştepta. Subprefectul se hotărî.

— Până unde v-aţi dus după trăsură?

— Apoi… ia, până mai în malul gârlei.

— Atât?

— Ordonaţi?

— Numai până la gârlă? De ce n-aţi dus-o până acasă?

— Apoi… ne-a poruncit dumneaei să ne întoarcem; că zicea să nu afle boieru, că-i foc de cioban.

Subprefectul se legă de vorba vătăşelului.

— Măi, Dumitre, cum să se fi întâmplat oare sa dea cu trăsura peste oaie?

— Ba că se prea poate, mânca-le-ar gălbeaza de oi; că-i vită proastă, boierule: se duce oarbă de mai şi n-ai ce-i face. Eu zic că oile treceau şoseaua de-a curmezişu şi de nu se feresc; caii de iuţi, iuţi, ia, te miri cum a apucat-o pe vreuna roata şi i-a retezat picioarele, că-s plăpânde, bată-le vina lor…

— Se poate, zise subprefectul pe gânduri. Bine, Dumitre, du-te.

Căprarul de vătăşei se duse, şi subprefectul, rămas din nou singur, urmă a se gândi iarăşi la dânsa.

Când ieşi ca să se ducă acasă, se întâlni în seară cu un om călare, care îi înmână o scrisoare. Doamna Maxenţian îi mulţumea pentru serviciul ce i-l făcuse şi-i înapoia banii daţi ciobanului. Scrisoarea era rece şi demnă, dar slovele acelea, lungi şi cam leneşe, aveau parcă parfumul mânei care le scrisese. Şi urma şi un „post-scriptunV! …

Inima subprefectului se mişcă mai cu putere la cetirea acestui supliment, care, la drept vorbind, era mai însemnat decât chiar scrisoarea. În supliment era rugat să comploteze cu dânsa spre a nu afla bărbatul său întâmplarea cu oaia, căci altfel era vai de bietul cioban! În josul postscripturnului era numele întreg: „Dadiana Maxenţian”.

…Dadiana…

Numele era frumos, dar părea luat din romanele evuk. Î de mijloc. Însă cât demult se potrivea cu chipul ei: o chema Dadiana, şi aşa şi trebuia s-o cheme. Se mira chiar că nu ştiuse mai dinainte lucrul acesta. Cât de multă asemănare era între ovalul obrazului Dadianei, şi între numele ei… De ce oare la unele fiinţe, întâmplarea se supune esteticei şi intră în liniele armoniei lor personale? Când o botezase muină-sa, nu ştia că fata o să crească aşa de potrivită, de rotundă şi de armonizată. Şi vorba rotundă vine ai. I de bunăvoia ei; căci s-ar putea să se numească Daditma o femeie uscată şi unghiulară?

Se urcă în trăsură, cu scrisoarea în mână şi se duse cu ea desfăcută pe genunchi până acasă.

Acasă îl aştepta Dumitru, vătăşelul, cu masa pusă. Acest Dumitru devenise încetu cu încetu un fel de nevoie pentru subprefect. Îl înţelegea într-o mulţime de lucruri şi-i slujea cu î. Odemânare şi cu bunăvoinţă.

Am spus că subprefectul îşi avea moşioara, rămasă de la tnătuşe-sa, în cealaltă margine a Vlădenilor. Casa bătrânei o păstrase aşa cum era: cu sufrageria ei goală, cu policioare prin ziduri; cu scoarţele de ţară întinse prin toate odăile; cu mirosul deosebit ai lucrurilor vechi şi curate, cu sofaua cea de cât galben… Numai într-o odaie îşi pusese un pat de campanie, care se întindea şi se strângea dupe voie; nişte rafturi albe de lemn în care îşi vârâse cărţile: o masă mare cu fel de fel de pipe şi de unelte de vânătoare, şi-n colo… pace. Bă într-un unghi erau vreo trei şuşanele, nişte harabale de puşti şi de iatagane, găsite în casa bătrânei, de la unchiu-său, şi puşca lui. O adevărată cameră de soldat în lagăr.

Înainte de a se pune la masă. Subprefectu îşi luă o carte din rafturi. – obicei de student de a mânca cu ziarul alături. Dar în toate împrejurările vieţii nu ne plac aceleaşi lucruri. – mai mult: nu ne mulţumesc aceleaşi mulţumiri. Intrând cu scrisoarea Dadianei în buzunar, lăsă jurnalele şi se duse, printr-un fel de îndemn firesc, cătră un volum legat cu scoarţe cenuşii de pânză. Turgheniev îl chema parcă cătră dânsu, sub aripa caldă a geniului său senin, şi cu acest vechi prieten mâncă în pace, cufundându-se în simţirile aceluia, ca într-ale sale proprii. Nu mai era la Vlădeni, ci la Franefort, în cofetăria fostului tenor Spice bubio, iar Dadiana se asemăna întocmai cu iubita romancierului rus. Printr-o înlocuire ciudată şi printr-o puternică aprindere a fantaziei, lumea de acum şi lumea de atunci se amestecară aşa de bine, încât topiră o atmosferă nouă din aerile vechi, în care subprefectul se pierdu cu desăvârşire, mai cu seamă când, după masă, se întinse cu ţigara în mână pe sulurile moi ale divanului…

Când veni Dumitru să-i spuie că trăsura aşteaptă, il găsi cu ochii ţintiţi în podele. Ce videa? … Ce vede ochiul marinarului în pânza spaţiului?

Se duse la subprefectură şi se puse pe lucru. Impresia ce-i rămăsese de la Dadiana era prea puternică pentru ca celelalte s-o poată acoperi deodată. Dar timpul e ca o gârlă de munte care aduce nisip şi netezeşte toate albiele… Azi una, mâine alta, şi nimicurile umplu golul sufletului. Desigur că i-ar fi rămas capul Dadianei ca o aducereaminte, ca o fericită aducere-aminte, dar numai atât. – dacă alte întâmplări nu l-ar fi purtat din nou în calea ei.

La vreo săptămvnă după cele povestite mai sus, pe când de-abia sosise la subprefectură, plin de praf şi ostenit,: n urma unei cercetări ce făcuse prin comunele plăşei sale, intră pomojnieu la dânsu şi-i spuse, e-un fel de aer misterios, în care se amesteca o dungă subţire de ironie, că „a aflat boieru despre istoria cu ciobanu şi i-a tras o sfânta de bătaie de l-a lăsat mai mort…”

Cunoaştem pe Miţache şi uşor ni-l putem închipui, conform proverbului lui, credincios mai mult lui Maxenţian, care era piatra, decât şefului său, care era apa.

La ştirea aceasta însă, subprefectul se înfurie aşa de grozav şi aşa de tare bătu cu pumnul în masă, încât conu Miţache îşi lăsă linia de ironie la o parte.

— A! … mişelul! strigă subprefectul, după ce am cătat să cocoloşesc lucrurile şi să plătesc rana de pe obrazul omului cu bani, apoi acuma îl mai şi bate! … Las că vorbim noi! …

După aceea dete poruncă să nu deshame caii, şi adresându-se lui Miţache.

— Domnule pomojnic, hai cu mine.

Pe drum, Miţache se făcuse numa cât un iepure de mic. Subprefectul tăcea, dar îl simţeai cât de colo că e plin de indignare. El se gândea cum să urmeze mai bine, ca pedeapsa să vie sigură şi dreaptă. Şi, din gând în gând, ajunse până la întâmplarea cu oaia, de la care purcedea toată istoria. Când îşi aduse aminte de asta, tresări, parcă s-ar fi deşteptat din somn. Se putea să dea pe Maxenţian în judecată şi să nu amestece şi pe femeia lui? Şi ea, la drept vorbind, nu era vinovată decât că nu ştiuse să ţie caii, sărmana. Doar nu ea dăduse cu biciul în om; ea nu era în stare să facă astfel de lucruri. Când are cineva nişte ochi aşa de frumoşi, cu o aşa de limpede privire, e cu neputinţă să nu aibă suflet! …

Şi aşa, încetul cu încetul, indignarea lui contra lui Maxenţian se prefăcu în milă pentru dânsa, încât, când ajunseră la jupân Duţu. Hotărârea de a da în judecată pe bătăuş se micşorase grozav. Dar, printr-o reacţiune firească, care se face în toate naturele oneste, când au conştiinţă că au fost un moment nedrepte, subprefectul, care ştia că nu urmase ca un funcţionar cinstit, când silise pe cioban să se mulţumească numai cu banii ce-i da nişte boieri pentru dunga de sânge de pe obraz, se hotărî de astă dată să nu mai fie slab. Astfel, intră în curtea Duţului.

Pe o sarică aşternută pe pământul jilav dintr-un coşar, sta întins ciobanul, cu ochii îngropaţi în orbite, cu gura întredeschisă în afară, cu faţa vânătă, legat pe la urechi cu nişte foi de pătlagină, iar primprejurul gurei cu ramuri subţiri de rozmarin, ca morţii; împrejurul lui un roi de muscuţe de câmp ţineau un fel de ison supărător, mutându-se de la cap la picioare, şi înapoi, fără să le gonească nimeni. Se apropiată cu toţii de dânsu şi badea Dutu îl scutură de mânecă:

— Măi Ioane măi, scoală! …

Un geamăt surd, ca un vaiet dureros, ieşi din pieptul bolnavului.

— Scoală, măi Ioane, c-a venit domnu subprefect să te vadă… scoală, măi!

Bolnavul îşi veni un moment în simţiri şi, cu toată durerea ce se videa că sufere, când auzi de domnu subprefect, se-ncercă să-şi ridice capul de jos… dar nu putu.

— Să iertaţi, boierule, că nu poate, zise badea Duţu cu cuviinţă. După aceea ridică ţolul cu care era acoperit bolnavul şi arătă rănile ce avea. Mâna stângă atârna pe piept în jos, zgâi’cită şi galbenă ca de ceară, cu mărgini vinete ca de cangrenă. Mai sus de cot se videau două urme roşiatice, pe unde-l strânsese frânghia.

— Pustiu de vârtej! zise badea Duţu: l-a strâns până i-au ieşit ochii din cap.

La viderea acestui corp omenesc, * chinuit într-un mod atât de sălbatec, subprefectul simţi un nod de indignare urcându-i-se în gât, şi fără voie i se umplură ochii de lacrimi.

— În viaţa mea n-am văzut aşa lucru! Pentru o asemenea faptă nu există pedeapsă…

Ceru un condei şi hârtie ca să-şi încheie procesul-verbal.

— Să iertaţi, domnule, zise badea Duţu, el nu face lăcrămaţie.

— Cum nu face reclamaţie? întrebă subprefectul mirat.

— Apoi, la ce să mai facă? … ştie el că totuna e… Cu boieru nostru nu se poate pune nimeni. Şi-apoi l-a şi mulţumit… i-a trimis prin vichil nişte parale… Că nu te teme, domnule, îl facem noi sănătos, adaugă, văzând pe subprefect că rămăsese locului încremenit.

În acest timp pomojnicu prinse prilegiu şi zise subprefectului:

— În materie de bătaie, dacă pacientul nu face reclamaţie…

— Dă-mi pace, îi răspunse acesta supărat. Haidem după doctor mai bine…

Pomojnicul nu simţea însă că în această hotărâre a subprefectului intra o cauză străină. Ieşind, mai întrebă o dată, ca de datorie:

— Vasăzică nu vrea să reclame…

— Nu, domnule, nu…

— Şi apoi, adăogă subprefectul, voi veni să-l întreb pe el, personal, când va fi în stare să-mi răspundă.

— Să poftiţi.

Subprefectul se dete jos şi-şi luă drumul spre tact, printr-o pădure rară şi bătrână, ce era în apropiere de stâna Duţului. Pomojnicu se duse cu trăsura să caute pe doctorul plăşii.

Ajuns la tact, se închise în camera lui şi se întinse pe canapea, cu o durere de cap nespusă şi o mare nelinişte. Simţea că iarăşi fusese nedrept, dar de astă dată de o nedreptate strigătoare.

Tocmai şedea aşa, când auzi clopotele unui poştalion ce venea de la deal şi văzu pe fereastră o trăsură cu patru cai, ce se opri în faţa tactului. Numaidecât lumea pe afară începu să se mişte; funcţionarii săriră de pe la locurile lor; vătăşeii se aşezară la linie şi, după câteva minute, intră Panaitache arhivarul, de-abia suflând:

— Vă rog, domnule subprefect, vă pofteşte boierul până la trăsură.

Graba şi emoţiunea se împărtăşesc foarte iute. Subprefectul sări de pe canapea aproape fără voia lui şi era să şi pornească spre uşe, când tocmai auzi vorba „boierul”. Se stăpân cât putu şi opri pe arhivar, care voia să alerge înapoi la trăsură.

— Du-te de-i spune că cine are treabă cu mine mă găseşte în biurou.

Arhivarul se cam codea.

— Aşa să-i spui, m-ai înţeles!

— Prea bine, zise bietul arhivar, care se simţea împovărat de această grozavă sarcină.

În cele câteva minute de aşteptare ce urmară, subprefectul simţi că urăşte pe acest om din toate puterile lui. În sfârşit, uşa se deschise, izbită de părete, şi un om gras, potrivit la statură, cu căutătura posomorită dar vie, intră înăuntru. Acesta era Strigoiul, desigur. O faţă bronzie, fără sânge; o barbă rară, de un roşu tulbure: o frunte îngustă… El era.

Steteră amândoi câteva secunde, privindu-se drept în ochi. Maxenţian rupse cel dintâi tăcerea.

— M-am supus la poruncile dumneavoastră, domnule subprefect, zise el îndesat, şi am venit.

Subprefectul dete uşor din cap, fără a răspunde nimic şi rămase în picioare.

— Am să mă plâng contra sătenilor… urmă Maxenţian. Nu vor să iasă la seceră… conform învoielilor. Învoielile mele cu dânşii sunt… şi aci voi să înceapă povestea socotelilor lui cu ţăranii. Subprefectul îl opri.

— De prisos… Puneţi tot ce voiţi să-mi spuneţi mie pe hârtie…

— Eu? îl întrerupse Maxenţian cu grabă.

— Dumneavoastră.

— Eu, să fac jalbă în scris! …

— Da, da, întări subprefectul.

Aci Maxenţian făcu o strâmbătură de milă uitându-se la el, şi, mai galben decât era din fire, adăogă:

— Nu mă cunoşti… Ai să înveţi să mă cunoşti…

Şi ieşi, lăsând pe subprefect singur, în picioare…