IX

Pornind de la Sașa, Matei se gândi să se ducă acasă, drept la arie, unde se treiera încă.

De departe se auzea zgomotul mașinei, care, nehrănită de snopi, se învârtea cu o repeziciune strașnică, huind în gol. El știa încă de mult că cu chipul acesta și locomotiva și treierătoarea se strică. Grăbi pasul și ajunse aproape alergând. Se duse drept la mașinist și începu a striga la el. Acesta, spoit pe ochi de cărbuni și plictisit de căldură, înțelese că domnul acela trebuie să aibă vreun drept, de vreme ce poruncea cu atâta autoritate, și fără vorbă, apucă mânerul regulatorului și micșoră puterea locomotivei. Fetele de la paie stau rezemate în furcă sau își scuturau testemelele; oamenii erau răzlețiți, unii punându-și cărbuni în lulele, alții stând pe vine la umbra mașinei; trei perechi de boi înjugați la tânjele, se uitau liniștiți în amurgul serii; numai o „tragă” lucra, ducând cotoarele snopilor către șira de paie, ce parte se-nălța în amfiteatru, iar parte erau împrăștiate pe arie. Nici o regulă, nici o autoritate, fiecare umbla de capul lui, cărucioarele ce duceau grâul de la treierătoare la hambar erau sparte și lăsau dâră pe urmă.

Matei, furios, puse mâna în pieptul flăcăului care risipea grâul.

— Măi creștine, nu-i păcat de Dumnezeu să arunci pâinea pe drum? Nu vezi că mă sărăcești?

Omul își întoarse capul domol către dâra de grâu:
— Păi de, cucoane, așa ni le-a dat de la curte.
— Da' tu n-ai ochi să vezi? N-ai gură să spui?
— Ba avem.
— Atunci pentru ce nu vorbești? Unde-i domnul Nae? Flăcăul înțelese că acesta trebuie să fie „cel cu punga” și alergă să cheme pe Eftimiu, care fuma liniștit la umbra hambarului.

— Bine, domnule, ce este asta? Eftimiu venise în fugă și gâfâia.
— Păi... mai aveau puțin și isprăveau. Treaba merge bine...
— Ce fel de bine! Nu vezi cum se risipește grâul? Asta chemi dumneata bine? Paiele astea așa trebuie să stea, împrăștiate pe câmp? Mașina hiuie goală de un ceas, iar oamenii beau tutun?

Eftimiu se depărtă, alergând, și se duse la flăcăii care aruncau snopii:

— Ia dă, măi vere, dă, că ne-apucă noaptea. Vestea se răspândi numaidecât printre oameni că a venit boierul și fiecare se puse să-și vadă de treabă.

Matei păru a-și aduce aminte de obiceiurile din trecut, când venea în vacanții acasă. Teoreticește i se părea că nu știe nimic, dar când dete cu ochii de arie, recunoscu o mulțime de lucruri. Astfel, puse pe mașinist să fluiere încetarea și lăsă doi oameni să scuture treierătoarea, iar pe ceilalți îi duse la paie. Ei se așezară unul lângă altul, pe toată întinderea șirei, până-n vârf, și furcile începură a urca firul auriu și a-l așeza la locul lui. Alți câțiva strângeau cu mătura boabele de grâu căzute în urma cărucioarelor, iar alții, cu lopețile, aruncau gozul de la mașină pe vârful unui vraf. Amurgul se coborâse bine când se opriră din lucru. Neamțul tot țâfnea pe nările mașinei și sfârși prin a fluiera încet și a mișca roata locomotivei. Treierătoarea începu și ea a dudui, și un nor de praf se desprinse din toate încheieturile ei. Muncitorii își băteau mâinile unele de altele sau se duceau la căruța în care era buriul cu apă și se spălau; alții luau apă în gură din bote și, făcând gura ciuciur, se clăteau pe mâni. străchini cu fasole, cu linguri de lemn în dreapta și în stânga, așteptând pe muncitori. Femeia care făcea de mâncare se aținea cu un băț împotriva a doi cotei ce dau târcoale mesei. Cu picioarele goale, cu catrința sumeasă în brâu, iar pe cap un ștergar alb, ale cărui colțuri erau aruncate pe spate, ea făcea pași mărunței, îndoită de mijloc, și tot bombănea mereu, ocărând pe un om ce-și cocea un știulete de porumb în spuză.

— Arză-te-ar focul de ticălos, c-așa te-am apucat ș-așa o să te las... To, cotei! dare-ar boala-n voi... Așa o să te las: tot de râsul lumei. Că de unde pui mâna pe para, la grec... Băutura o să-ți știe de cap, vai de tine.

Omul răscolea cenușa cu un gătej, mormăind printre dinți: Cine bate la fereastră, Nevastă, nevastă...

Ea părea că turbează la auzul cântecului și se repezea la el:
— Unde-s banii de pe cărat, mă, bețivule?
— Am plătit ghiru.
— Bată-ți Dumnezeu ghiru!... Da n-a venit să-ți vândă vaca din bătătură, mă, stricatule.

— Dacă-i „priciptorul bagabont”.
— Dare-ar Dumnezeu să ți se usuce gâtul!...
— Pușchia pe limbă-ți. Oamenii veneau unul câte unul și se așezau jos pe pământ. Femeia le aducea bucăți mari de mămăligă rece, pe care ei o îmbucau cu poftă. Nu se auzi, în vreme de mai multe minute, nici un alt zgomot decât al sorbiturilor. O rădăcină cioturoasă pâlpâia pe foc sub ceaun. Noaptea venea de-a binele.

Matei și Eftimiu mergeau spre casă tăcuți. Eftimiu credea că Matei era supărat și astfel nu deschise gura.