X

Tincuța rămăsese la Comănești, ca de obicei, până după masă. Pe la zece ceasuri, fetele și Mihai porniră s-o însoțească. Ele stau câteșitrele în fundul trăsurei, îndesându-se una într-alta și râzând. Mihai luase locul vizitiului, pe când acesta sta lângă el pe capră.

Drumul era scurt, de vro jumătate de ceas, dar plin de hopuri și de șanțuri, fiind croit de amândouă familiile prin marginea arăturei ca să fie mai de-a dreptul. De îndată ce ieșiră din sat, trăsura începu să umble ca o corabie. Fetele, aruncate când într-un colț, când într-altul, se prăpădeau de râs, și numai câteodată, când hopul era mai nemilostiv, se auzea câte un glas plângător:

— Mihai! lasă mai încet.
— Lăsați încet, conașule, că se rup harcurile, zise vizitiul. Băiatul mai ținea caii câte puțin, dar fiindcă atunci fetele nu mai țipau, el iar le da limbă. Trăsura parc-ar fi fost beată, începea iar să se legene. Așa merseră câteva minute, până ce deteră într-un șanț, săpat întradins de oamenii de la plug, ca să nu încalece lumea prea mult pe arătură. Arcurile se izbiră de osie și plesniră. Vizitiul sări numaidecât, scoase un felinar de la capră și se puse să lege foile ce mai rămăseseră întregi. El declară că nimeni nu se mai putea urca în trăsură. Fetele râdeau, dar numai cu gura pe jumătate. Victoria, cea mai blândă, dar și cea mai fricoasă, se supără.

— Doamne, Mihai, că zău, numai de prostii te ții; ți-am zis să te astâmperi. Vezi? acuma ce spunem noi, acasă la maman?

—Eu nu sunt de vină. Drumul e rău, trăsura veche. Nu vezi ce hârtoape?

— Acuma ce ne facem? Se sfătuiră cu toții și, după părerea vizitiului, hotărâră să meargă înainte pe jos, cu trăsura goală după dânșii, iar la Ciulniței să lase pe cea stricată și să ia alta, bună, până a doua zi. Așa și făcură. Mihai luă unul din felinarile trăsurei, spre a lumina drumul și dându-și brațul unul altuia, lanț, porniră. După câțiva pași, Victoria, care era la una din laturi, se desprinse și veni lângă Mihai, zicând că-i e frică. Tincuța se strânse și ea mai mult de brațul băiatului. Mary de asemenea. El le împăcă, rugându-le să se schimbe, cu deplină încredere că lângă el toate primejdiile încetau.

— Întindeți pasul, fetelor. Mary, nu ții regula; stângul, stângul.

Mary sări de câteva ori în loc, până prinse pasul cumsecade. Merseră astfel, tăcuți, o bucată bună. Fiecare căuta să străbată cu vederea întunericul dar lumina felinarului descria o roată galbenă, dincolo de care nu se putea vedea nimic. Trăsura toca în urma lor, împiedicându-i de a auzi ce se petrecea împrejur. Deodată se ivi în roata de lumină un cap de cal, care îi încremeni de frică. Nimeni nu zise nimic, deși inima le bătea cu putere la toți. Era brișca unui cârciumar de la un sat vecin.

— Un biet creștin ce vine de la târg, zise Mihai, voind să pară nepăsător.

— Tare mi-a fost frică, zise Tincuța. El își întoarse capul spre ea, cu un zâmbet de milă, dar fata nu-l văzu.

După câtva timp ajungeau pe deal, în fața țintirimului. Un fior prelung trecu prin aer și-i făcu să vibreze pe toți până la rădăcina părului.

— Acuma ne iese-n cale strigoiul, zise Victoria. Mihai se făcu că n-aude.

— Fetelor, hai să cântăm!... Să cântăm Oștile stau față-n față.

Deschiseră gura câteșipatru și începură a răcni. Ochii însă le erau țintiți fără voie pe zăplazul cimitirului, parcă primejdia de acolo trebuia să vie. Un câine trecu de-a curmezișul drumului, cu coada-ntre picioare. Mihai se puse să strige la el, ho! ho! dar propriul lui glas îl înfiora mai mult decât câinele.

În sfârșit, intrară în sat la Ciulniței. Câteva minute nu mai ziseră nimic. Parcă trecuseră peste un mare pericol și aveau acum dreptul să se odihnească. La cârciuma grecului, taraba era încă întinsă, iar dinăuntru se strecura, printre ciucuri de hârtie creață, lumina unei lămpi. Se crezură astfel mai siguri, și parcă fiecare reveni cu bine în propria sa fire. Mihai simți din nou brațul Tincuței sub al său; Tincuța păru a-și aduce aminte că se lipise prea mult de băiat și se dete puțin în lături. El însă se întoarse spre ea, și cu glas dulce îi zise:

— Te-am supărat?... uite că ajungem acasă. Da?... Ea făcu un semn că nu e supărată și se apropie din nou de el, lăsându-și mâna în mâna lui.

După o jumătate de ceas, Mihai și fetele se întorceau la Comănești, cu o trăsură de-a lui conu Dinu, și pe alt drum, ceva mai lung, dar mai bun. Băiatul se uita spre cer la un luceafăr strălucitor, și se gândea la Tincuța. Poate și dânsa se uita tot la aceeași stea... Ce dulce i se părea! Când îi ținea mâna în mâna lui, îi venea s-o mângâie și s-o sărute ca pe un lucru sfânt. Ce fericit ar fi fost să se poată duce cu ea într-o lume rătăcită pe ocean, ori undeva în aer, într-o stea, unde nu se aude nimic de jos de pe pământ.

Victoria și Mary căscau de somn și se rugau de vizitiu să mâne mai iute ca să ajungă mai repede acasă.

— Ce proaste eram adineaorea, zise Victoria, de ne era frică.

— Mihai, oare să fi existând strigoi?
— Ce întrebare!...
— De ce?... Ție nu-ți era frică pe la cimitir?
— Mie?... frică!...
— Da, da, ție. Nu te mai lăuda.
— Dacă așa crezi tu, bine. Și astfel, tăcuți, ajunseră acasă.