Capitolul XVI Și nu ne duce în ispită

Stînd pe piatra de la bordura peronului, cu ochii roșii de neodihnă și încă sub impresia momentului de grea încercare prin care trecuse, Gore recapitulase întîmplările de pînă atunci, cu speranța că va răuși, coordonînd faptele și stabilind primele rezultate, să ajungă la un liman.

Un oarecare, un dușman sau frate — asta o s-o vadă el mai tîrziu — zvonise că nevasta îi pune coarne. Șoapta trecuse, ca orice veste rea, de la un ins la altul, pînă ajunsese la urechile lui. Hamalul ar fi voit, acum, să se convingă că nu crezuse gura lumii dar se simțise dator să încerce, prin orice mijloace, să afle care-i adevărul.

Acasă, în prima seară, se făcuse că nu știe nimic Mincase și se culcase. Cînd s-a deșteptat, a avut impresia că se petrece ceva neobișnuit în sală. „Gata, i-ai prins” — țipase cineva în el, bucuros. Sărise din pat și dăduse buzna dincolo. Nu era nimic. Se înșelase, i se păruse că aude șoșotiri. Așa te minte: uneori auzul, alteori sufletul, întotdeauna omul. Tot așa s-o fi înșelat și nemernica sau nemernicul ce spusese vorbă de ocară despre Safta, că se culcă cu Paler, cînd îi e bărbatul de serviciu. Pentru nimica toată, pentru bîrfa goală a unui nebun sau a unei dușmance, el se gîndise, cum sta pe prag, azi noapte, cu ochii la bardă, să-l omoare pe chiriaș ori să-i descînte de petrecanie țigăncii — deși „nevastă ca a lui mai rar”...

Înspăimîntat de nebunia ce era s-o facă, Gore se ridicase automat de pe bordură și începuse să fugă în lungul peronului. Mișcarea îl înviorase. Era sigur, fugind, că femeia nu-l înșelase iar siguranța înflorise în el o bucurie zburdalnică de berbec țopăind prin iarbă. Niciodată nu simțise mai limpede, mai învăluitoare, veselia de a trăi în adevăr. Safta cu garoafă! Pînă în clipa aceea de încordare și pîndă, nu se întrebase ce însemnase fosta cîntăreață în viața lui — ce mînă a cerului, întinsă oblăduitor...

Ar fi rămas, pînă la moarte, slugă — să muncească pe brînci, din zori pînă în noapte, ocărît de cucoana, bătut de jupînu și rîs de mușterii și prăvăliași, pentru un codru de pîine, o lingură de fiertură și o țoală, culcuș de cîine.

Safta își făcuse o pomană cu el, atunci, după isprava din cîrciumă. Cum era să-l înșele ea, acum, după atîția ani trecuți, cum se trec toate în lume, fru-mos și la locul lor. Concluzia la care ajunsese i se păruse așa de logică și de temeinică lui Gore, că — pentru cîteva ore, cel puțin — s-a lăsat convins că totul se reduce la o minciună, că țiganca nu l-a încornorat și nici n-ar fi capabilă de o ticăloșenie ca asta.

Cîștigase parale bune în ziua aceea și mîncase în fugă, la prînz, între o plecare și o sosire de tren sau — cum obișnuiau hamalii să spună — între un „personal” și un „accelerat”. Omul se simțea vinovat față de nevastă, că o bănuise, ca un tont, de o ispravă odioasă și plănuia să-și răscumpere vina, seara, cînd s-o întoarce acasă și i-o deșerta, în șorț, cîțiva pumni de gologani și băncuțe, să-i cheltuiască ea, cum i-o place. În trecere, o să-i cumpere acadele și rahat înfășurat în pistil, prăjitura de fiecare prînz a țigăncii.

Dar, cum sta rezemat de zid, istovit în adevăr de muncă și totuși regăsit și înviorat sufletește, Gore s-a auzit strigat pe nume. Un alt hamal, uscățiv și ciupit de vărsat, Lahu — ticălosul acela de „număra patru” — se oprise în fața lui și-l măsura, rînjind, cu ochii mici și urduroși:

— Ce mai... face, mă... coana Safta?

Întrebase scuipînd departe și în lături, printre dinți și scărpinîndu-se, parcă dinadins și în batjocură, prin buzunarul spart al pantalonilor. Gore a simțit cum îi urcă un fior rece pe șira spinării, ca să rămînă apoi înfipt în ceafă și s-a gîndit să răspundă cu un pumn dat icnit, să-l facă mototol pe „numărul patru” sub roțile unei locomotive ce aștepta, tocmai atunci, sub presiuhe, în fața pavilionului regal. Dar îndoiala a mușcat din nou în inimă. Dacă Lahu știa, mult mai bine ca el „ce face” Safta în momentul acela? Era 5 după-masă. Paler o fi plecat, poate, cu o oră mai devreme de la fabrică, tocmai ca să aibă mai mult timp de îndrăgire și în mai mare siguranță. De la turnătorie pînă la pompă erau numai cîțiva pași. Dar nici de la gară pînă în șoseaua Basarab nu ar fi prea mulți, dacă ar lua-o cineva pe linie, pe sub podul de la scăricică și prin fața magaziilor de mărfuri...

Gore se pomenise sărind cîte două și trei traverse, printre șine. În cîteva minute fusese acasă, gîfîind, cu părul vîlvoi. În schimbul ibovnicului, însă, găsise un sobor de muieri. Totuși, căutase prin odăi, să se convingă că nu e nimeni, ca să aibă ce să-i strige în față — cînd l-o scuipa între ochi, ca pe brotăcei, — nemernicului de Lahu și oricui o mai îndrăzni să se scarpine cu înțeles, prin buzunarul spart, cînd o vorbi de nevasta lui.

Se întorsese la muncă bucuros că, în locul presupusului amant, surprinsese un cîrd de gîște adunate, cum fac — bănuia hamalul — și cucoanele mari, la o cafeluță și la o vorbă serioasă. Ar fi sacrificat tot cîștigul lui, în gologani de aramă și băncuțe, de pe o săptămînă, numai să-l găsească pe „numărul patru” la gară, să-i „aplice” o morală cum știa el și să-i dea un bobîrnac în nas să-l treacă sudorile de durere. Din fericire pentru el, Lahu dispăruse. Gore a mai stat „să facă un personal, două accelerate și un fulger”. În urmă, fluierînd ca pe vremea haiducilor, cu șapca pe ceafă și zornăind banii mulți prin toate buzunarele, o luase alene spre cuibul casnic.

Safta și Paler îl așteptau la ușe, tăcuți, pe scăunele. Lampa n-o aprinseseră încă iar turnătorul, ca niciodată, era murdar și soios, cum venise de la fabrică.

— Da’ ce-i cu voi, de stați pe întuneric pînă acum?

Gore întrebase blînd și nu primise răspuns.

La masă, chiriașul ofta și nu mînca. Hamalul se uita la el cu coada ochiului.

— Nu te spălași, astă seară, tuciuriule. Ce-o fi cu tine, vericule? Te-aș pupa, mă — a rîs soțul, cu gura plină — că tare mi-e drag cînd te văd așa, ca o curcă plouată, da’ ești plin de funingine ca puiul dracului! Nu mai face pe mironosița, mă! Fugi și te spală.

Safta își mușca buza. Nu știa ce să spună și cum să ducă lingura la gură, numai să nu dezlănțuie furtuna pe care o bănuia clocotind sub veselia neobișnuită a bărbatului. Paler, din același sentiment de prudență, se sculase de la masă, să se spele dar — cu întîiul pas — s-a împiedicat în bardă. Necăjit, sfărîmînd în dinți o înjurătură și fără să-și dea seama ce face, flăcăul a luat-o de jos și a pus-o pe masă, să nu se mai împiedice și altcineva. Aspirînd adînc, Gore și-a mutat privirea, fără clipire, de la tăișul alb la Safta și de la ea la turnător, care intra tocmai atunci pe ușe, cu ligheanul în mînă.

Uitătura bărbatului a fost așa de semnificativă, că țiganca și-a auzit dinții clănțănind...

Stăpîn, după o clipă, pe zvîcnetul inimii, hamalul își rezemase bărbia în palme și fluiera, cu ochii în întunericul de afară, un cîntec de dragoste, de pe vremea cînd era nevasta lui astru, pe orizontul mahalalelor bucureștene.