Capitolul XVII Zburase peste lume un hulub alb

Necazurile din casa vecinului ar fi rămas fără ecou în mahala, dacă Domnica și Sultana, cari juraseră să se răzbune crunt pe țigancă, pentru praftorița ce le-o trăsese în ziua scuturatului, ar fi tăcut, satisfăcute numai cu nefericirile ce le adînciseră în inima lui Gore, cu o șoaptă spusă cui trebuia și la timp, asupra legăturilor amoroase dintre Safta și Paler.

Nevestele și țațele din sobor, înspăimîntate de apariția hamalului în prag, se dezmeticiseră curînd, convinse că nu se întîmplase nimic grav. Soțul scotocise prin bulendre și plecase. Se mai întîmplă să piardă omul, pe drum sau la slujbă, un portofel cu parale sau o țidulă. Cine ce are cu el, dacă insul vrea să-și caute lucrurile pe întinsul peronului, pe stradă și acasă? Logica femeilor, însă, fusese clătinată de altă șoaptă, care le ajunsese din urmă ca vîntul și ca fîlfîirile de aripă. Gore nu pierduse nici un portofel, că nu avusese, o sărăcie ca el, așa ceva și nici n-o să aibă iar țidulele de la percepție și actele le ține consoarta, la loc știut. Hamalul le-ar fi cerut sau s-ar fi dus la cutia de jos a garderobului, să le ia singur. Șoapta, dusă de la o poartă la alta, împrăștiase adevărul în tot cartierul: bărbatul venise acasă, fără veste, ca să-și prindă nevasta în brațele ibovnicului.

Acum, toată lumea era sigură că țiganca îl înșelase, pe un tont ca Gore, cu un stîlp de telegraf ca Paler, iar vecinele și țațele — cari-i băuseră cafeaua pînă atunci și-o ascultaseră spunînd măscări, ca apoi, una cu alta sau fiecare la rînd, cu ocazia inițierii, trecînd prin alcovul subteran al flăcăului clăpăug, să practice copios măscări la fel — începuseră s-o ocărască, s-o scuipe în gînd și s-o blesteme că — iapă murgă, scoasă de mult din remontă și baldîră bătrînă — nu se săturase numai cu voinicia bărbată a hamalului, care — remarcau mahalagioaicele, dispuse abia acum să-i judece căsnicia în plină lumină — „era mult mai tînăr ca ea și, orice s-ar spune, vînos cum nu se mai află...”

La oloagă, în timp ce zvonul acesta se împrăștia cu repeziciune, era consiliu. Se adunaseră, în jurul căruciorului din care prezida Tinca, fetele amîndouă, Domnica și Sultana, alături de Pascu, acesta fără cuvînt hotărîtor în sfatul ce începuse șoptit. Prima lo-vitură mersese în plin. Gore se lăsase prins în plasă și încercase să se convingă de necredința țigăncii iar lumea, dornică de un scandal nou, care să învioreze și să satisfacă nevoia de vărsare a veninului acumulat din mizeria și necazurile cotidiane, începuse să fiarbă.

Era necesară acum, pentru victoria finală, o nouă lovitură: încornoratul să-și surprindă nevasta cu Paler în pat.

Scîrbită, Fana fugise afară. Povestindu-mi ce pun la cale „scroafele tinere și porcii bătrîni”, ea plînsese și se jurase că nu se mai întoarce în cocină. Întîmplările din casa hamalului (fata mi le spusese în amănunt, așa cum le ascultase de la surorile mari) îmi reamintiseră o scenă cu Safta și cu nu aflasem încă cine, văzută odată la Gore în odaie. Nu trecuseră, de atunci, mai mult de două săptămîni. Era o sărbătoare, se înserase și mă dusesem să cumpăr tutun pentru bătrîn. La întoarcere, am zărit lampa aprinsă la țigancă (bărbatul plecase devreme la gară) și, nu știu de ce, poate pentru că erau perdelele lăsate, m-am apropiat tiptil de fereastră și am privit, printr-o spărtură, înăuntru. Cineva, o matahală cu spatele întors spre geamul prin care mă uitam, se îndoise mult pe mar-ginea patului, în timp ce picioarele Saftei bălăbăneau ritmic, strînse pe mijlocul insului necunoscut — cu talpa unui papuc spre tavan.

Speriat, am fugit acasă.

Mama a rămas cu ochii albi la mine, cînd i-am destăinuit isprava.

— Să taci, spurcăciune! Să nu mai spui la nimeni, Puișor-mic, că se face, păcatele mele și ale lumii, moarte de om...

Mă dezbrăcasem, tremurînd în întuneric. Dincolo de zid, pe linia ce se curba, de la barieră pe lîngă depou și prin dosul fabricilor de pe șoseaua Basarab, spre gară, făcea manevră un tren de marfă. Locomotiva fluiera asurzitor, repetat. Vagoanele se tamponau, trenul în trecere zguduia casa cu nebuni din temelii. Rama în care era fotografia bătrînului cu gura pungă a căzut, la un moment dat, în ligheanul cu vase. Am țipat speriat, iar mama, ca de obicei, a venit — numai în cămașe — să mă închine și să mă roage, pentru a doua oară:

— Să taci, spurcăciune! Să nu mai spui la nimeni, Puișor-mic, că se întîmplă nenorocire mare...

Adormisem cu lacrămile în gene, gîndindu-mă la Puica, la Fana, la piciorul pe care încă nu i-l văzusem gol, cu dorința și cu ochii de atunci și la papucii țigăncii. Am visat numai trenuri ce se urcau pe zidurile clădirilor uriașe din orașul cunoscut în pozele lui Ivan — garnituri interminabile de vagoane, ajunse pe acoperiș cu un capăt, frînte pe muchia streșinilor și rămase cu celălalt capăt pe pămînt. Toate aceste garnituri, semănînd cu matahala aplecată peste patul Saftei, ritmau în ciocniri și scrijeliri de tampoane, depărtîndu-se și apropiindu-se de ziduri, ca să intre în nenumărate coșuri de locomotivă în golul haotic și rotund al ferestrelor sparte — coșuri din cari răbufnea, uneori, un fum alb și parcă vîscos, oricum prelins în jos și fierbinte. În jurul fiecărui tren zburau papuci cu aripi de cioară.

Fana, care mă ascultase în prada unui neastîmpăr ce crescuse și-i jucase flăcări mici în priviri, a apropiat capul de mine și mi-a spus în șoaptă, cu răsuflarea caldă:

— Ca țiganca și ăla... am văzut la noi, cu Sultana și Domnica, fiecare cu o matahală a ei — și la grec tot așa, cu Maro da’ nu cu Tino, cu altcineva...

Am avut impresia, un moment, că piere zidul din fața casei cu nebuni, ca să surprind în fiecare cameră, de la fund pînă la poartă, cîte o matahală frîntă peste o margine de pat și că încep să joace — în necuprinsul mahalalei — papuci lipăind ritmic călcîile femeilor crucificate.

— Ai să vezi la noapte — a continuat Fana, cu buzele umede și pentru întîia oară stăruitor lipită de mine — că o să mergem sus, în pod, după ce-o închide Tino simigeria...

Gîndul că am să aflu, peste cîteva ore sau mai curînd, ce se va petrece cu Maro și cu altcineva, mă înfricoșase și mă robise. Prin mîna mică și caldă, ce i-o strînsesem în palmă, fata îmi transmisese ceva din neastîmpărul și înfiorările trupului simțit cald, lîngă mine, de la pulpă și pînă la umăr. Aveam, ca niciodată, senzația că mă apasă o povară pe suflet și nu mă lasă să respir în plin. Tîrziu, cu timpla culcată în buclele prietenei ce-și aplecase capul — greu de atîta frumusețe — la pieptul meu, am îngînat ca o rugă și ca un cîntec.

— Fano, mi-e dor de tine!

— Sunt lîngă tine, Iacov!

Am îngînat din nou, de astă dată ca un plîns în suflet:

— Mi-e dor de tine, Fano și nu știu cum mi-e dor...

Se înserase și — în negura ce ne îngropase — mi s-a părut că văd, trecînd în zbor, de la o zare la alta, peste toată murdăria pămîntului, un hulub alb.