Fascia Națională Română și Acțiunea Românească

La 1923, în timpul mișcării studențești, sub impulsul curentului naționalist, apar la București „Fascia Națională Română”, sub conducerea d-lor Vifor, Lungulescu, Băgulescu iar la Cluj „Acțiunea Românească” cu profesorii universitari: Cătuneanu, Ciortea, Iuliu Hațiegan, avocatul M. Vasiliu-Cluj și un grup de studenți în frunte cu Ion Moța.

Cei dintâi scot foaia săptămânală „Fascismul”, bine scrisă, cu suflet. Sunt însă necunoscători ai problemei jidănești. Cei din rândul al doilea scot revista bilunară „Acțiunea Românească” și apoi „Înfrățirea Românească”, de asemeni foarte bine scrisă, dar se mărginesc numai la atât. Nu pot determina o acțiune și nu pot crea o organizație temeinică.

În acest timp, studentul Ion Moța traduce din limba franceză „Protocoalele”, care sunt comentate de profesorul Cătuneanu și M. Vasiliu-Cluj și publicate în volum. Tot în acea vreme, M. Vasiliu-Cluj își publică lucrarea sa „Situația Demografică a României”, în care arată cu date statistice starea îngrozitoare a orașelor românești.

Aceste două organizații n-au ici puterea de acțiune, nici cea de organizare și ici cea de doctrină a „Ligii Apărării Naționale”, și vor sfârși la 1925 în a se contopi cu aceasta.

După înființarea „Ligii Apărării Naționale Creștine”, activitatea mea avea să meargă pe două linii: pe aceea a mișcării studențești, care rămânea o unitate aparte, cu organizarea ei pe centre, cu obiectivele imediate, problemele și luptele proprii, în care era angajată de trei luni; și pe aceea a L.A.N.C. în care, căpătasem funcțiunea de organizator sub conducerea prof. Cuza.

Pe latura studențească, aveam a lupta pentru: 

a. Menținerea poziției pe linia grevei generale, în care studențimea română era angajată cu onoarea ei, lucru destul de greu în fața atacurilor, loviturilor, presiunilor, ademenirilor, care curgeau peste capul studenților de pretutindeni. Pe deasupra mai erau și grupuri de studenți defetiști, partizani ai credinței în înfrângere, care trebuiau ținuți în respect.

b. Întrebuințarea sistematică a elementelor studențești disponibile pentru lărgirea mișcării în toate masele românești și organizarea ei într-o singură armată: L.A.N.C.

Pe latura L.A.N.C. aveam șefi și steaguri în circa 40 județe. Ne trebuia:

1. Completarea lor în restul județelor.

2. O cât mai strânsă legătură cu șefii respectivi.

3. Crearea neîntârziată a unor norme precise de orientare în materie de organizare, care nu existau și pe care toți șefii județeni le cereau, neștiind cum să lucreze.

În rezumat: defensivă pe linia studențească, ofensivă pe linia L.A.N.C.

Marea masă studențească mergea călăuzită de instinctul sănătos al rasei și de umbrele morților. Mergea pe linia ei glorioasă, înfrângând nenumărate greutăți.

Cu „Liga”, problemele se puneau ceva mai greu.

Șefii de județe creau lămuriri și norme de organizare. Oamenii ridicați de curent trebuiau întăriți în credința lor, îndoctrinați, lămuriți deplin asupra organizării și obiectivelor pe care aveau să le atingă în lupta lor. Trebuia să li se facă școala disciplinei și a încrederii în șef.

Noi nu dădeam naștere acum unei mișcări, ci aveam gata o mișcare pe care trebuia să o încadrăm, să o disciplinăm, s-o îndoctrinăm și s-o conducem în luptă.

Când mă duceam la profesorul Cuza cu scrisorile și cererile sosite, el se găsea dezarmat în fața acestor cereri, care-l introduceau într-o lume străină lui. Strălucitor ca un soare și de necombătut pe înălțimile din lumea teoriei, coborât pe teren, pe câmpul de luptă, devenea neputincios:

– N-avem nevoie de nici un regulament. Să se organizeze singuri. 

Sau:

– N-avem nevoie de disciplină, căci nu suntem la cazarmă – ne spunea adeseori.

Atunci m-am apucat și am făcut singur un regulament până în cele mai mici amănunțimi. Dându-mi seama însă, că pentru vârsta mea era o problemă grea, m-am dus cu el la tatăl meu și în câteva zile de lucru i-am adus modificările de formă și fond necesare.

Sistemul de organizare era simplu, dar deosebit de al partidelor politice de până acum. Deosebirea consta în aceea, că în afară de organizarea politică propriu-zisă, bazată pe comitete județene, comunale și membri, formasem un corp al tineretului, aparte organizat în decurii și centurii. Aceasta nu existase până acum în organizațiile noastre politice. Mai târziu și l-au însușit și ele sub forma de tineret liberal, țărănist etc.

Când l-am prezentat profesorului Cuza, chestiunea a luat un caracter de adevărat război. El nici n-a vrut să audă de așa ceva. Atunci s-a încins o discuție de câteva ore, penibilă, între prof. Cuza și tatăl meu, discuție care m-a înlemnit și, bănuind că va duce iar la cine știe ce nenorocit de conflict, regretam că am provocat această discuție. Tatăl meu, un om violent și aspru, aluat regulamentul și a plecat la tipografie să-l tipărească, fără aprobarea profesorului Cuza.

Acesta însă, cu mai mult tact, mai calm i pe cât de îndărătnic în unele privințe, pe atât de maleabil în cazuri de acestea, a știut să împace lucrurile. L-a chemat înapoi, spunându-i:

– Ei, să-l tipărim, dar să-l cercetez și eu.

L-a corectat, i-a refăcut forma, i-a adăugat partea doctrinară, chemări, manifeste și l-a dat la tipar. Acesta a constituit „Călăuza Bunului Român” și apoi a L.A.N.C., cartea de bază a „Ligii”, tot timpul până la 1935.

Eu am rămas mulțumit că s-a putut face într-adevăr ceva bun și absolut necesar pentru organizație, dar în sufletul meu îmi spuneam: „Greu vor merge lucrurile dacă pentru asemenea chestiuni elementare trebuie atâta discuție. Într-o organizație nu sunt bune nici nelămuririle șefului, nici discuțiile”.