4 martie 1923

 

Profesorul Cuza fixează ziua de duminică, 4 martie. Locul adunării, la Iași. 

Fusesem invitat la masă de profesor. Acolo s-a pus problema numelui organizației care trebuia să ia ființă. Căpitanul Lefter spune: Partidul Apărării Naționale, ca în Franța. Mie mi s-a părut frumos. Profesorul Cuza adăugat:

– Nu partid, ligă: „Liga Apărării Naționale Creștine”. 

Așa a rămas.

Eu am dat atunci telegrame la Cernăuți și Cluj, cu următorul conținut: „Nunta la Iași, 4 martie”.

Apoi m-am ocupat până în cele mai mici amănunte cu pregătirea adunării. Planul a fost fixat de profesorul Cuza, de acord cu profesorul Șumuleanu și tatăl meu: la Mitropolie, rugăciune; la Universitate, omagiu pentru Simion Bărnuțiu și Gh. Mârzescu; în sala Bejan, întrunire publică.

S-au făcut afișe, anunțându-se marea adunare națională. Vestea unei mari adunări românești la Iași, în scopul înființării unei organizați de luptă a mers ca fulgerul printre studenții celor patru universități și de acolo în mijlocul românilor.

Încă din seara de 3 martie au început să sosească vagoane întregi cu grupuri, având în frunte pe conducători care aduceau pânza steagurilor. 

Până dimineața, sosiseră 42 de grupuri, cu 42 de stegari. Pânza acestor steaguri era neagră în semn de doliu; la mijloc o pată albă rotundă semnificând nădejdile noastre încercuite de întunericul pe care ele vor trebui să-l învingă; în mijlocul albului o zvastică, semnul luptei antisemite din întreaga lume, iar de jur-împrejurul steagului, tricolorul românesc. Profesorul Cuza aprobase la București și forma acestor steaguri. Acum le-am prins de prăjini, le-am învelit în jurnale și am plecat cu toții la Mitropolie, unde s-a oficiat serviciu religios în fața a peste 10.000 de oameni.

În momentul în care urma să fie sfințite, s-au desfășurat cele 42 de steaguri negre în fața altarului. Odată sfințite, ele vor pleca pe tot întinsul țării, în jurul fiecărui steag ridicându-se o adevărată cetate de suflete românești. Aceste steaguri aruncate în fiecare județ vor fi cheaguri care vor aduna laolaltă pe toți cei de un gând și de o simțire. Cu sfințenia lor sărbătorească, înfățișarea lor impresionantă și cu fixarea lor în fiecare județ, o mare problemă de organizare și de orientare populară se rezolva. 

De la Mitropolie, mii de oameni în cortegii cu steaguri desfășurate s-au îndreptat prin Piața Unirii, Lăpușneanu și Carol, spre Universitate. Aici s-au pus coroane de omagiu și de venerație pentru Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuțiu și Gh. Mârzescu, acesta din urmă apărător al art. 7 din Constituție din 1979, tatăl ministrului liberal, George Mârzescu, apărător al jidanilor.

Aici, în Aula Universității s-a iscălit actul de înființare al „Ligii Apărării Naționale Creștine“.

După masă, a avut loc întrunirea în sala Bejan, prezidată de Generalul Ion Tarnoschi. Multă lume care nu avusese loc în sală aștepta în stradă. Cu mare însuflețire, profesorul Cuza a fost proclamat președinte al „Ligii Apărării Naționale Creștine“. Au vorbit: profesorul Cuza, profesorul Șumuleanu, General Tarnoschi, tatăl meu, reprezentanții tuturor județelor, ai centrelor studențești: Tudose Popescu, Prelipceanu, Alex. Ventonic, Donca Manea, Novițchi, Șofron Robotă. Printre aceștia și eu. La urmă, după citirea moțiunii, profesorul Cuza, drept încheiere mi-a încredințat o misiune, spunând:

– Însărcinez cu organizarea L.A.N.C. pe întreaga țară, sub directa mea conducere, pe tânărul avocat C.Z. Codreanu.

Apoi a fixat pe șefii de județe. Adunarea s-a terminat într-o ordine desăvârșită și într-un mare entuziasm.

 

ALTE ORGANIZAȚII ANTISEMITE SAU NAȚIONALISE

 

Mici organizații antisemite cu caracter politic și economic au mai fost și înainte de 1900 și după. Erau slabe încercări de-ale oamenilor cu prevedere și iubire de țară, de a se opune năvălirii iudaice, mereu crescânde. Cea mai serioasă organizație antisemită a fost însă „Partidul naționalist-democrat“, înființat la 23 aprilie 1910, sub conducerea profesorilor: N. Iorga și A. C. Cuza. Acest partid avea un întreg program de guvernământ. În art. 45 se dădea soluția problemei jidănești: 

„Soluția problemei jidănești prin eliminare jidanilor, dezvoltând puterile productive ale românilor și proteguind întreprinderile lor”.

La urma acestor puncte de program era următoarea declarație solemnă: 

„Acest program îl vom păstra, răspândi și apăra cu toată puterea și statornicia noastră, privind aceasta ca întâia noastră datorie de cinste”.

A. C. Cuza N. Iorga

Această organizație adunase în ea pe toți luptătorii care se formaseră în decursul timpului de la 1900 și apoi pe cei care i-a creat de la 1910 încoace. Printre fruntași se numărau: prof. universitar Șumuleanu, prof. Ion Zelea Codreanu, Buțureanu la Dorohoi, Țoni la Galați, C. N. Ifrim și apoi mai târziu Ștefan Petrovici, C. C. Coroiu ș.a.

Aceștia toți, la 1914, se aflau în fruntea mișcării care cerea intrare românilor în războiul pentru cucerirea și dezrobirea Ardealului; iar la 1916 majoritatea au fost pe linia întâia a frontului, făcându-și datoria în chip strălucit.

Încă de la 1910-1911 Dorohoiul sub conducerea avocatului Buțureanu, Iașii sub aceea a prof. Cuza și Suceava sub conducerea tatălui meu, deveniseră cetăți de renaștere românească.

La 1912, curentul era așa de puternic în aceste județe, încât în alegeri, regimul nu s-a putut feri de o mare înfrângere, decât întrebuințând teroarea. Cu această împrejurare, tatăl meu a fost grav rănit. 

Imediat după război, când țărănimea se întorcea de pe front cu dor și hotărâre de viață nouă, în primele alegeri a intrat în Parlament prof. Cuza la Iași și tatăl meu la Suceava. Aici au dat o aprigă luptă parlamentară, în aplauzele țării întregi. Lupta se dădea în special împotriva păcii care încerca să ni se impună de către germani, ale căror armate dușmane ne încălcaseră țara.

Răsunetul acestor lupte, în adevăr frumoase, au strâns în jurul Partidului Naționalist Democrat nădejdile țării, încât la alegerile care au urmat s-au putut vedea biruinți în adevăr formidabile. La Suceava, biruința a fost fără seamăn. Din șapte deputați, guvernul a luat unul, celelalte grupări nimic, iar lista tatălui meu șase. La Dorohoi, la Iași, aproape în aceeași măsură. Trenurile duceau spre București un număr de 34 deputați naționaliști.

Dar spre nenorocul neamului românesc, întreagă această oaste, care se ridica din toate părțile țării sfârșește printr-o mare înfrângere. Aceasta cade ca un trăsnet peste capetele românilor. Forțele iudeo-masonice reușesc să despartă pe cei doi șefi ai partidului, pe profesorul Nicolae Iorga de A. C. Cuza. Nicolae Iorga nu combate tratatul care ne impunea „clauza minorităților” și se declară pentru iscălirea lui. Profesorul Cuza, pe baricada cealaltă, arată că această clauză a minorităților este o sfidare pentru tot sângele vărsat de români, un amestec nepermis în treburile noastre interne și un început de nenorocire pentru noi. Ni se impunea acordarea drepturilor politice în masă jidanilor. 

De câtva timp N. Iorga nu mai este antisemit.

Se înțelege, ruptura s-a făcut ireparabilă.

Și amărâtul acesta de neam și-a frânt din nou în inimi nădejdile lui de mântuire. Majoritatea membrilor și parlamentarilor au plecat cu profesorul Nicolae Iorga, crezând că atitudinea prof. Cuza îi depărtează de perspectivele puterii. Cu prof. Cuza n-a mai rămas decât prof. Șumuleanu și tatăl meu.