Legiunea Arhanghelul Mihail

 

În fața situației de mai sus, m-am hotărât să nu merg nici cu o tabără, nici cu cealaltă. Nici să mă resemnez, ci să încep organizarea tineretului pe răspunderea mea, după sufletul și capul meu și să continui lupta iar nu să capitulez. 

În mijlocul acestor frământări și ceasuri de răscruce ne-am adus aminte de icoana care ne-a ocrotit în închisoarea Văcărești. 

Ne-am hotărât să strângem rândurile și să continuăm lupta sub protecția Sfintei Icoane. În acest scop, ea a fost adusă la căminul nostru din Iași, din altarul bisericii Sfântul Spiridon, unde o lăsasem cu trei ani în urmă. 

La aceste gânduri, grupul "Văcărești" s-a alăturat imediat. Peste câteva zile am convocat la Iași pentru Vineri 24 iunie 1927, ora zece seara, în camera mea din str. Florilor No.20, pe Văcăreșteni și pe puținii studenți care mai rămăseseră legați de noi. 

Intr-o condică, cu câteva minute înainte, scrisesem următorul ordin de zi, numerotat cu No.1:

"Astăzi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înființează: "LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL", sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. 

"Fixez ca șef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici."

Această primă ședință a durat un minut, adică atât cât am citit ordinul de mai sus, după care cei prezenți s-au retras, rămânând ca să cugete dacă se simt destul de hotărâți și tari sufletește, pentru a păși într-o asemenea organizație, unde nu era nici un program, singurul program fiind viața mea de lupte de până atunci și a camarazilor mei de închisoare. Chiar și pentru cei din grupul "Văcărești" am lăsat timp de gândire și de cercetare a conștiinței lor, pentru a vedea dacă nu au vreo îndoială sau rezervă deoarece pășind aici vor trebui toată viața lor să meargă înainte fără nici o șovăire. 

Intima noastră stare sufletească din care s-a născut Legiunea a fost aceasta: nu ne interesa dacă vom birui, dacă vom cădea înfrânți sau dacă vom muri. Scopul nostru era altul: de a merge înainte, uniți. Mergând împreună, uniți, cu Dumnezeu înainte și cu dreptatea neamului românesc, orice soartă ne-ar fi dăruită, înfrângerea sau moartea, ea va fi binecuvântată și va da roade pentru neamul nostru. Sunt înfrângeri și sunt morți care trezesc un neam la viață, după cum sunt și biruințe dintre acelea care-l adorm, spunea profesorul Iorga, odată. 

În aceeași noapte și în aceeași condică, am redactat o scrisoare către profesorul Cuza și alta către Profesorul Șumuleanu. A doua zi la 10 dimineața, ne-am adunat toți "Văcăreștenii", și am plecat la profesorul Cuza, acasă, în str. Corescu No. 3.

După atâția ani de lupte și grele încercări, mergeam acum să ne luăm rămas bun de la profesorul Cuza și să-i cerem să ne dezlege de jurămintele pe care le-am depus. 

Profesorul Cuza ne-a primit în aceeași cameră în care mă botezase pe mine cu 28 ani în urmă. 

Aici el, stând în picioare de o parte a biroului, iar noi de cealaltă parte, i-am citit următoarea scrisoare:

"Domnule Profesor,

Am venit acum pentru cea din urmă dată la Dvs. ca să ne luăm rămas bun și să vă rugăm să ne dezlegați de toate jurămintele depuse. 

Pe calea care mergeți acum, noi nu vă mai putem urma, deoarece nu mai credem într-însa. A merge fără credință nu putem, deoarece, nouă, credința ne-a dat tot avântul în luptă. 

Rugându-vă să ne dezlegați de jurăminte, noi rămânem să luptăm singuri, după cum ne va conduce mintea și inima noastră.

Profesorul Cuza ne-a vorbit apoi în felul următor: 

– Dragii mei, vă dezleg de jurămintele pe care le-ați depus și vă sfătuiesc, ca mergând în viață, de acum înainte singuri, să nu cumva să faceți greșeli. Pentru că, mai ales în politică, greșelile se plătesc scump. Iată, aveți în față greșelile pe care le-a făcut în politică Petre Carp și care i-au fost fatale. 

Eu, din partea mea, vă doresc tot binele în viață. După aceasta ne-a întins mâna și am plecat. 

Așa am crezut noi că este corect să procedăm și că aceasta este calea de onoare pe care ne obliga să mergem numele nostru de luptători.

De acolo am trecut la profesorul Șumuleanu, în str. Săulescu și i-am citit și lui o altă scrisoare, cam în aceeași termeni, prin care anunțam pe "Statutari", că nu-i putem nici pe ei urma și înțelegem să ne croim de acuma: calea noastră. 

Plecând și de la el, am simțit în inimi singurătatea pe lume. Acum eram singuri ca într-un pustiu și va trebui să ne tăiem, prin propriile noastre puteri, drum în viață.

Ne-am strâns și mai mult în jurul icoanei. Și cu cât greutățile ne vor asalta și loviturile lumii vor curge mai grele peste noi, cu atât vom sta mai mult sub scutul Sfântului Arhanghel Mihail și la umbra sabiei lui. El nu mai era pentru noi o fotografie pe o icoană, ci îl simțeam viu. Acolo la icoană, făceam de gardă cu schimbul, zi și noapte, cu candela aprinsă.