Liga Apărării Național-Creștină s-a rupt în două 

 Am sosit în București. Era un dezastru. "Liga Apărării Naționale Creștine" se rupsese în două. Speranțele nației acesteia se prăbușeau. Un neam care-și încordase puterile sleite, într-un greu moment al istoriei sale, în luptă cu cea mai mare primejdie care i-a amenințat vreodată viața, cădea acum la pământ cu toate speranțele lui nimicite. Acest naufragiu în inimile viteze ale miilor de luptători, văzându-și cu toții, într-o clipă, năruite jertfele făcute în trecut și toate speranțele, inspira un sentiment de durere chiar și acelora care stătuseră departe de mișcare. O mai mare durere colectivă nu mi se întâmplase să văd până atunci. Toate valurile acelea de entuziasm de la Severin la Focșani, de la Câmpulung la Cluj, se transformaseră în valuri de durere și deznădejde. 

M-am dus la Parlament și m-am prezentat profesorului Cuza. Spre marea mea surprindere, am găsit pe un singur om vesel în mijlocul durerii generale. Acesta era prof. Cuza. Redau textual și cu cea mai mare conștiinciozitate convorbirea avută. 

– Bine ai venit, Cornelie dragă, apropiindu-se de mine și întinzându-mi mâna. Tu ești un băiat bun. Să-ți cauți ca și până acum de treabă și va fi foarte bine. 

– Domnule Profesor, sunt amărât până în adâncul inimii mele de nenorocirea care s-a abătut asupra noastră. 

– Dar nu s-a întâmplat nici o nenorocire. Liga este mai puternică decât oricând. Iată, am venit de la Brăila ieri. Acolo a fost ceva, nemaipomenit. M-a primit poporul cu muzici, cu tobe, cu urale nesfârșite. Ai să vezi ce e în țară. Tu nu ști ce e. Toată țara e cu noi. 

Încă vreo câteva vorbe și am plecat. Mă întrebam apoi năucit... 

– Un șef, văzându-și trupa lui sfâșiată de dureri, ruptă în două și cuprinsă de deznădejde, să se afle în cea mai perfectă voie bună și veselie? Să nu-și dea seama de dezastrul care fierbe sub el? Sau își dă seama., și atunci cum este cu putință să-i pară bine?