Ce se întâmplase 

Cei 10 parlamentari ai Ligii au lăsat de dorit, după părerea mea, în toată activitatea parlamentară și extraparlamentară din timpul anului ce trecuse. Erau elemente slabe? Hotărât, nu. Erau de rea credință? Hotărât, nu. Erau de absolută bună credință, dar cu mici insuficiențe, fie de pregătire în materie de cunoaștere a problemei jidănești, cei mai recenți; fie mai greoi în deplasări și acțiune, cei mai bătrâni. Dar acestea sunt inerente oricăror oameni adunați într-o organizație și trebuiesc modelate și complinite de conducere și corectate cu multă dragoste. Atunci, care au fost cauzele adevărate ale acestei situații? 

După părerea mea: 

1. Lipsa de coordonare a acțiunii parlamentare și extraparlamentare. 

2. Lipsa de unitate sufletească, absolut necesară unei asemenea organizații, înconjurată din toate părțile de ochi inamici care încearcă să profite de orice neînțelegere internă. 

Aceste două însă, au la bază o altă cauză și anume: 

Lipsurile conducătorului, greșelile lui. Un conducător trebuie să facă necontenit școală, în sensul vederilor lui, cu toți luptătorii din jur, pentru ca să asigure unitatea de gândire a blocului respectiv. Să elaboreze un plan de luptă. Să dea directive în materie de acțiune. Să fie un permanent slujitor al unității mișcării, încercând cu dragostea lui, cu chemările lui, cu observațiile, cu pedepsele, să netezească neînțelegerile și nepotrivirile inerente oricărei organizații. Să fie un neîncetat îndemn către toți la îndeplinirea datoriei lor. Să procedeze cu dreptate, respectând normele de conducere pe care și le-a impus și în baza cărora și-a adunat oamenii. 

Din toate acestea, profesorul Cuza n-a făcut nimic. N-a făcut școală cu oamenii săi nici măcar consfătuiri. 

– Să facem o consfătuire, D-le Cuza, îi spuneau unii din ei, ca să știm și noi ce atitudine să luăm și cum să ne prezentăm în Parlament. 

– N-avem nevoie de nici o consfătuire, pentru că noi nu suntem partid politic. 

N -a dat niciodată nici o directivă nimănui. Veți găsi volume de valoare, zeci de broșuri scrise de prof. Cuza, veți găsi sute de articole, dar desfid pe oricine s-ar încumeta să-mi aducă zece circulări sau ordine de organizare sau de acțiune date celei mai zbuciumate organizații politice, de la 4 martie 1923, data înființării ei, și până la 20 mai 1927, momentul desființării ei. 

Nu veți găsi, nu zece, nici cinci, nici trei. 

Profesorul Cuza a îndemnat, dar el n-a fost un animator. Profesorul Cuza a pedepsit, dar atunci când a pedepsit, a provocat un adevărat dezastru, fiindcă a procedat fără înțelepciune. 

Intre timp, din cauza situației înfățișate mai sus, se înțelege că o parte dintre parlamentari, văzând și simțind că lucrurile nu merg cum trebuie, își manifestau nemulțumirile lor. Ei vedeau că, încetul cu încetul, mișcarea merge spre ruină, mai ales, că pe lângă lipsa unor directive, mai interveneau, din timp în timp, și unele ieșiri ale prof. Cuza la tribuna Parlamentului, care aveau în adevăr un efect uluitor și descurajator pentru mișcarea întreagă.

Așa bunăoară, când imediat după deschiderea Parlamentului, unul din deputații Ligii protesta împotriva stării de asediu și a samavolniciilor ne mai pomenite, întâmplate la Focșani, prof. Cuza s-a ridicat și a spus că bine a făcut guvernul că a instituit starea de asediu și că el ar fi făcut la fel, spiritele fiind agitate din cauza jidanilor. 

Altădată vorbind la mesaj, spunea, combătând pe țărăniști (care de altfel erau în opoziție): că Partidul poporului ar putea deveni un factor de guvernământ prin sistemul rotativei cu Partidul liberal, dacă Generalul Averescu și-ar însuși doctrina "Ligi Apărării Naționale Creștine".

Aceste lucruri aruncate de la tribună, tocmai în momentul în care mii oameni loviți, schingiuiți și nedreptățiți, așteptau cu înfrigurare, ca o slabă mângâiere pentru suferințele lor, măcar un cuvânt de înfierare a guvernului ale cărui victime erau, împrăștiau o atmosferă de descurajare pretutindeni. 

În cele ce urmează, redau după Monitorul Oficial, un pasaj din discursul amintit:

"Rămân dar actualmente în slujba Statului două partide mature, partide de ordine, ale ordinii actuale, partide de guvernământ, care se complectează și care asigură jocul normal al mecanismului constituțional: Partidul Poporului și Partidul Liberal. 

Ele sunt așezate pe baze solide, rezemându-se pe interese de producție, deși diferite, totuși ambele generale, reale și permanente care le asigură dăinuirea și eficacitatea acțiunii lor. Noua operă de organizare constituțională și politică a țării este opera la care au lucrat împreună aceste partide, fiecare în măsura răspunderii și rolului pe care l-au avut: de guvern și opoziție. Partidul Poporului va continua opera începută căreia îi va aduce toate ameliorările pe care practica sinceră și de bună credință le va învedera ca necesare pentru consolidare mai departe a Satului și unificare desăvârșită a țării...

Partidul Liberal este exponentul intereselor burgheziei românești, al intereselor financiare, comerciale și industriale legitime și indispensabile, bunului mers al țării.

Partidul Poporului chemat să desăvârșească organizația economică a Statului, așezând-o pe temelii reale, preocupat de nevoile tuturor în cadrul intereselor superioare ale țării, se sprijină în special pe interesele generale, reale și permanente ale producțiunii agricole, factor precumpănitor al vieții noastre economice. 

Partidul Poporului care are rădăcinile cele mai adânci și cele mai întinse pe tot cuprinsul țării, în cadrul armoniei sociale... vrea să dea plugarilor stăpânitori de pământ rolul ce li se cuvine în economia Statului potrivit muncii și numărul lor.

(Monitorul Oficial, 30 iulie 1926, pag. 395) 

Această atitudine din partea unui conducător de mișcare națională, este incalificabilă. A face apologia partidelor pe care mișcarea națională le denunță ca pe o nenorocire abătută deasupra României și în contra cărora luptă cu sacrificii dureroase, pentru a crea o nouă soartă acestei țări, alta decât cea hărăzită de politicienii partidelor, este tot una cu a-ți condamna la moarte propria mișcare. 

A ridica în slavă sistemul rotativei reprezentat prin Partidul liberal și averescan, denunțate de tine însuți, timp de o viață întreagă, ca dușmane ale neamului, înseamnă a înlătura orice perspectivă de biruință a mișcării naționale pe care o conduci dovedind totodată, prin acest fapt, că tu însuți nu crezi în ea.

Ce ar zice lumea de un comandant de trupe eroice, care se luptă, fac jertfe supreme, cred în biruința lor, trăiesc și sunt gata să moară cu gândul la ea, comandant care, într-un discurs în timpul luptei și în fața miilor de răniți căzuți, le-ar vorbi ridicând în slavă trupele inamice și prevestind victoria acestora.

Ce s-ar întâmpla cu biata trupă, care în loc de a auzi un cuvânt de înălțare a nădejdilor ei în biruință, ar auzi pe însuși comandantul ei vorbind despre frumoasele perspective de victorie ale trupelor inamice?

Ce s-ar întâmpla? Trupa aceea s-ar împrăștia demoralizată. 

Așa s-a întâmplat. Mulți luptători pe frontul mișcării naționale s-au împrăștiat deznădăjduiți. Datorită acestei atitudini ciudate, deputații Ligii au început să-și manifeste nemulțumirea. Ei au greșit, după părerea mea. Nu aveau dreptul să-și manifeste aceste nemulțumiri decât numai față de președinte și în cadrul restrâns al conducerii. Ei însă au depășit acest cadru. În condițiile acestea. fiecare vorbă aruncată însemnează o nenorocire în plus peste aceea provocată de însuși președintele mișcării.

Încetul cu încetul, greșelile unora și ale altora au dus la răcirea relațiilor dintre ei. Până când, într-o zi, deputatul Paul Iliescu, fără un motiv binecuvântat și fără o judecată prealabilă, deci fără respectarea normelor și legilor organizației, este eliminat din "Liga Apărării Naționale Creștine". Nu numai atât, dar fără ca președintele să spună măcar vreunuia din parlamentari ceva, ci pur și simplu, anunțând de la tribună, că a eliminat pe Paul Iliescu din L.A.N.C. și cerând în același timp ca să fie dat afară din Parlament, iar locul de la Câmpulung să fie declarat vacant. 

Aceasta a căzut ca un trăsnet pe capul bieților deputați ai Ligii. Peste două zile, prof. Șumuleanu, care între timp venise de la Iași, a făcut o comunicare Camerei, iscălită și de ceilalți deputați: Ion Zelea-Codreanu, Valer Pop, Dr. Haralamb Vasiliu, Prof. Cârlan, prin care afirmau că declarația prof. Cuza, în orice caz, e prematură, deoarece statutele prevăd că excluderile se pronunță de comitet. În cazul de față comitetul habar nu avea de această chestiune. El nu cunoștea nici o vină acestui om, dar nu cerea să fie eliminat. Comitetul cerea ca omul să fie întâi judecat, ca să se poată apăra. Cereau, prin urmare, să se respecte statutul; să se respecte legea pe care au jurat toți. 

În același timp s-au făcut intervenții în acest sens la profesorul Cuza. 

Rezultatul acestor intervenții: 

Toți semnatarii sunt eliminați din "Liga Apărării Naționale Creștine", în frunte cu prof. universitar Șumuleanu și cu tatăl meu, unii dintre aceștia având merite de muncă și de jertfă la formarea acestei ligi mai mari decât însuși prof. Cuza. Prof. Șumuleanu era însuși vicepreședintele Ligii. Și aceștia dați afară tot fără nici o judecată; fără a li se spune ceva, fără a fi fost întrebați. 

După părerea mea, procedarea prof. Cuza, în calitate de președinte al organizației, căruia îi incumba datoria de a avea cea mai mare grijă pentru viața organizației, și cea mai mare atenție la orice măsură în stare să-i pericliteze existența, a fost fundamental greșită. În fond nedreaptă și cu totul ne le locul ei, mai ales având în vedere persoanele în joc. Era însuși comitetul de conducere al Ligii. Erau creatorii acestei organizații. Măsura era nejudecată, fiindcă profesorul Cuza n-a prevăzut consecințele care decurgeau din ea, pentru mișcare. Imediat după această eliminare se scoate "Apărarea Națională" prin care se afirmă, că acești oameni în frunte cu prof. Șumuleanu și Ion Zelea-Codreanu s-au vândut jidanilor, răspândindu-se în toată masa Românilor această insinuare. 

Prof. Șumuleanu, prieten nedespărțit de un sfert de veac, om de o corectitudine exemplară, a fost oribil și incalificabil atacat în "Apărarea Națională" de sub direcția și îndrumarea D-lui Cuza. Umbla pe stradă copleșit de durere, sub acuzația de trădare. Atunci prof. Șumuleanu a scos, drept răspuns, o broșură intitulată "Mișelia unor prieteni". 

De data aceasta, prof. Cuza, după părerea mea, nu numai că a fost nedrept, a fost mai mult decât nedrept. 

Eliminații, la rândul lor, au greșit, scoțând manifeste cu atacuri deopotrivă de nedrepte, dar greșeala acestora, era consecința greșelii profesorului Cuza. 

Toate acestea se petreceau în durerea sfâșietoare a tuturor luptătorilor și în marea satisfacție și bătaie de joc a jidănimii. 

Eu am sosit în acest moment. În Parlament se judeca chestiunea dacă deputații dați afară din Ligă își pierd mandatele de parlamentari. 

Mă întreb și acum: Oare profesorul Cuza, când a luat aceste măsuri a fost victima unor sugestii sau a unor intrigi, sau așa a judecat singur, că e bine? 

Peste câteva zile, intervenind și ceilalți din afară, înmărmuriți de măsurile profesorului Cuza și cerând să se împace lucrurile, prin revenirea asupra eliminărilor făcute și prin respectarea dispozițiilor statutare, ne pomenim cu o a treia măsură prin care sunt considerați eliminați și aceștia. Printre ei erau: Generalul Macridescu, prof. Traian Brăileanu, Hristache Solomon, prof. Cătuneanu etc. 

Prin lume se împrăștia sistematic zvonul, că toți cei eliminați s-au vândut jidanilor. Printre agenții activi în împrăștierea acestor zvonuri: Colonelul Neculcea și Liviu Sadoveanu, unul mâna dreaptă și altul cea stângă a profesorului Cuza. 

Eliminații s-au constituit atunci în "Liga Apărării Naționale Creștine-Statutare", voind să spună prin această denumire, că ei se păstrează în cadrul statutului. În acest timp profesorul Cuza convoacă la Iași, în sala Bejan, o mare adunare națională, la care iau parte vreo mie de oameni și care ratifică eliminările pe baza că s-au vândut jidanilor. 

Mă opresc aici și nu trec la observații asupra celor ce se scriau, fie de o tabără, fie de alta, considerând, atât cât am consemnat, ca fiind suficient pentru înțelegerea situației mișcării în acea vreme. Atât doar aș vrea să adaug: că timpul (au trecut nouă ani) a dovedit că prof. Cuza a greșit; pentru că, nici prof. Șumuleanu, așa de crunt lovit în onoarea lui, nu s-a vândut jidanilor, nici tatăl meu care a primit lovituri aproape mortale din partea puterii iudaice (de care prof. Cuza nu s-a învrednicit), nici Generalul Macridescu, nici prof. Găvănescul, nici prof. Traian Brăileanu, nici prof. Cătuneanu, nici Dr. Vasiliu, nici prof. Cârlan, nici preotul Moța etc.

Ani după aceea, după ce dezastrul s-a întins ca un pustiu peste Ligă, a venit prof. Cuza la vechiul său prieten, prof. Șumuleanu, pe care îl lovise așa de crud, și i-a spus: 

– Dragă Șumulene, n-am nimic cu tine. Hai să ne împăcăm! 

Profesorul Șumuleanu însă, s-a întors și plecând i-a zis: 

– E prea târziu. 

Nu pentru că prof. Șumuleanu n-a vrut să ierte o lovitură crudă, pe care o primise, ci pentru că jos, era cenușa unei mișcări și a unor speranțe românești.