La sfârșitul studiilor universitare

 

Rămas acasă, îmi treceau pe dinaintea ochilor cei trei ani petrecuți în universitate și mă întrebam: cum am putut noi răzbi peste atâtea obstacole, cum am putut înfrânge mentalitatea, voința a mii de oameni, cum am învins senate universitare și cum am muiat cutezanța unei întregi prese vrăjmașe? Am avut noi bani să plătim mercenari, să ne scoată foi, să facem deplasări, să întreținem acest adevărat război? N-am avut nimic.

Când m-am aruncat în cea dintâi luptă, n-am făcut-o în urma vreunui îndemn din partea cuiva. Nici în urma vreunei consfătuiri, a vreunei hotărâri prealabile cu executarea căreia aș fi fost eu însărcinat. Nici măcar sub impulsul unei mari și îndelungi frământări interioare sau cugetări adânci, în care să-mi fi pus această problemă. 

Nimic din toate acestea. N-aș putea să definesc cum am intrat în luptă. Poate ca un om care, mergând pe stradă cu grijile, nevoile și gândurile lui, surprins de focul care mistuiește o casă, își aruncă haina și sare în ajutorul celor cuprinși de flăcări.

Eu, cu mintea unui tânăr de 19-20 de ani, am înțeles numai atât din toate cele ce vedeam: că ne pierdem țara, că n-o să mai avem țară; că prin concursul inconștient al bieților muncitori români sărăciți și exploatați, va veni peste noi stăpânitoare și pustiitoare hoardă jidănească.

Am pornit din porunca inimii, dintr-un instinct de apărare pe care îl are cel din urmă vierme târâtor, nu din instinctul de conservare personală, ci din acela de apărare a neamului din care făceam parte.

De aceea, tot timpul, aveam senzația că în spatele nostru stă neamul tot, cu viii, cu alaiul de morți pentru țară, cu tot viitorul lui. Că neamul luptă și vorbește prin noi, că mulțimea vrăjmașă, oricât de mare, în fața acestei entități istorice, nu-i decât un pumn de fărâmituri omenești pe care le vom împrăștia și le vom învinge.

Pentru aceasta au căzut cu toții, în frunte cu necugetatele senate universitare, care crezând că luptă cu noi, o mână de tineri nebuni, luptau în realitate cu propriul lor neam.

Există o lege a firii, care așează pe fiecare la locul său; răzvrătiții în contra firii, de la Lucifer și până azi, toți răzvrătiții aceștia, de multe ori foarte inteligenți, dar totdeauna lipsiți de înțelepciune, au căzut străfulgerați.

În cadrul acestei legi a firii, acestei înțelepte așezări, oricine poate lupta, are dreptul, are datoria să lupte pentru mai bine. În afară, în contra, peste această așezare nimeni nu poate activa nepedepsit și neînfrânt.

Globula de sânge trebuie să rămână în cadrul și în slujba organismului omenesc.

O răzvrătire ar fi când nu s-ar ridica în contra organismului, ci mai puțin: când ar sta în propria ei slujbă, când nu s-ar satisface decât pe ea însăși, când n-ar avea altă menire și alt ideal în afară de ea, când ar deveni propriul ei Dumnezeu.

Individul în cadrul și în slujba neamului său.

Neamul în cadrul și în slujba lui Dumnezeu și a legilor Dumnezeirii.

Cine va înțelege aceste lucruri va învinge, chiar de va fi și singur. Cine nu va înțelege, va cădea învins. Sub imperiul acestor gânduri îmi terminam cel de-al treilea an universitar.

Din punctul de vedere al organizării ne statornicisem pe ideea de șef și de disciplină. Democrația era înlăturată, nu din calcule și nici din convingerea născută pe cale de teorie.

Antidemocrația noi o trăisem din primul moment. Eu am condus mereu. O singură dată în trei ani am fost ales: președinte la Societatea Studenților în Drept. Tot restul timpului nu ma-u ales pe mine șef luptătorii, ci eu mi i-am ales.

Niciodată n-am avut comitete și n-am pus la vot propuneri. Totdeauna însă, când am simțit nevoia, m-am sfătuit cu toți, dar pe a mea răspundere, am luat singur hotărârea. De aceea, grupul nostru mic era întotdeauna o unitate nezdruncinată. Tabere cu păreri împărțite, majorități și minorități, ciocnindu-se între ele pe chestiuni de acțiune sau de teorie, n-au existat.

Le toți ceilalți era exact contrariu. De aceea au și căzut învinși.

O mare credință, ca o flacără care ardea necontenit în inimile noastre, luminându-ne calea, o mare și neuitată iubire între noi, o mare disciplină, o deciziune în timpul luptei și o cumpănită pregătire a plenului de luptă; acestea, binecuvântarea Patriei și a lui Dumnezeu, ne-au asigurat biruințele în cei trei ani.

 

Share on Twitter Share on Facebook