Lupta de la Tutova

17 APRILIE 1932

După alegerile de la Neamț nu trecuseră decât patru luni și tânăra oaste legionară a intrat într-o nouă luptă. La începutul lui ianuarie 1932 s-a declarat vacant un loc de deputat la Tutova. Am studiat situația. Aici, al alegerile generale, avusesem numai 500 de voturi. Județul era slab; dar era bine încadrat de Covurlui, Cahul și Tecuci, încât puteam să fac ușor deplasări de legionari. 

Mi s-a părut că am putea obține victoria. M-am gândit la importanța și răsunetul pe care le-ar avea o nouă biruință. Două victorii consecutive a celei mai tinere organizații împotriva tuturor partidelor politice i-ar fi mărit considerabil prestigiul în ochii țării. Am luat hotărârea să candideze tatăl meu, fiindu-mi cel mai necesar în mișcare, atât în Parlament cât și în afară, pentru organizare și propagandă. Alegerile s-au fixat pentru 17 martie. 

La 9 ianuarie am lansat un manifest în întreg județul. La 10 ianuarie a sosit tatăl meu cu o primă echipă. Au venit apoi echipele din Iași, Tecuci, Berești și Cahul.

În primele trei săptămâni, rapiditatea și eroismul micilor forțe legionare au determinat un curent de simpatie pentru noi în întreg județul. Pe o iarnă grea, cu zăpezi mari, cu ger, partidele nu se puteau deplasa. Ele așteptau o vreme mai bună. În acest timp însă, peste dealuri, prin zăpadă până la brâu, prin viscol, legionarii străbăteau din sat în sat. 

Pe la începutul lui februarie, lupta a început să devină grea. În fața noastră se ridica coaliția liberală-țărănistă-lupistă-cuzistă cu o înverșunare pe care noi nu o mai cunoscusem până atunci. Guvernul a trecut la măsuri de adevărată teroare. Presa jidovească ne atacă cu vehemență. 

Simțeam nevoia de a mai întări forțele. Am trimis ultimele rezerve de la Iași sub comanda lui Totu. Altele nu mai aveam decât la București. Cu acestea însă, se punea o problemă grea pentru noi, aceea a transportului. N-aveam bani. Am chemat atunci legionarii și le-am propus o măsură eroică: să pornească pe jos de la București la Bârlad, o distanță de aproape 300 km, explicându-le că cest marș va însemna pentru victorie mai mult decât 100.000 de manifeste. El va constitui, sigur, un mare discurs eroic, adresat de legionari românilor din Tutova.

Legionarii au primit propunerea cu entuziasm. Peste o săptămână o echipă de circa douăzecișicinci, sub comanda lui Stelescu, ajutat de Caratănase și Doru Belimace, a plecat pe jos de la București la Tutova. După un marș greu de 10 zile, prin viscol, au ajuns la Bârlad, primiți cu însuflețire de întreaga populație. Dar prigoana s-a întețit până la ultima încordare posibilă. A fost adus în județ colonelul de jandarmi Ignat, cu forța mari, având ordinul din partea ministrului de interne, dl. Argetoianu, ca legionarii să fie scoși pe targă din întreg județul. Mici echipe era imposibil să mai poată înainta. Am făcut atunci două echipe puternice, sub comanda lui Victor Silaghi și Stelescu, care, susținându-se una pe alta, să poată înainta pe linia Puești-Dragomirești, însoțind pe tatăl meu. O altă echipă mai mică am trimis-o în direcția Băcani. Aceste două direcții mai rămăseseră nebătute. Ele constituiau jumătatea de nord-este a județului. Sudul, cealaltă jumătate, fusese bine lucrată de tatăl meu, de dl. D. Popescu, șeful județean, de Victor Silaghi, de Teodor Țilea și Ion Antoniu, cu primele echipe. 

Cele două echipe din nord au înaintat, luptând pe un mare viscol, peste 40 km, având și câțiva răniți, pe Țocu și alții. În nordul județului ele au fost întâmpinate de mari forțe de jandarmi. Echipele s-au baricadat atunci în podul unei case pustii, unde au rezistat fără foc, hrană și apă timp de 48 de ore. În cele din urmă s-au putut retrage, după un marș greu de o noapte, pe care l-au executat în condițiuni cu adevărat eroice și numai datorită încăpățânării lui Victor Silaghi, care a îmbărbătat legionarii zdrobiți de oboseală, de frig și de foame, îndemnându-i să meargă până la ultima rezistență posibilă. Acest copil orfan, fiul preotului român Silaghi din Careii Mari, ucis de unguri la 1918 în condițiuni tragice, a luptat cu adevărată vitejie.

La sfârșit, echipele acestea au fost înconjurate de forțe mari și aduse în Bârlad. Tatăl meu a fost arestat și închis în arestul unui regiment. 

Echipa a treia a fost decimată complet în lupta de la Băcani. Aici, înainte de a intra în sat, pe înserate, a fost atacată de un mare număr de jandarmi. Șeful echipei, legionarul Popescu Lascăr, lovit în cap cu arma, a căzut primul în nesimțire într-un lac de sânge. Ceilalți legionari au refuzat să se retragă. au atacat cu piepturile goale, fără nimic în mână, încercând să intre în sat. Rând pe rând, au căzut toți în nesimțire. Ultimul a atacat singur. A căzut în genunchi sub lovituri, s-a înălțat, a atacat din nou. S-a prăbușit alături de camarazii lui. Întreaga echipă a căzut în nesimțire într-un lac de sânge. De acolo au fost târâți prin zăpadă de jandarmi distanță de doi kilometri, până la postul din sat. La ora 1 noaptea, un călăreț a adus vestea în Bârlad a celor întâmplate seara la Băcani. Echipa de ieșeni, sub conducerea lui Totu, care sosise la 12 noaptea la Bârlad, a pornit imediat pe jos, în ajutorul camarazilor răniți. După o luptă de la ora 3 jumătate la 5 dimineața, în care timp jandarmii au tras toate cartușele pe care le aveau, legionarii au ocupat postul de jandarmi, găsind înăuntru încă în nesimțire, trântiți la pământ, pe legionarii căzuți în lupta de Băcani. Ei i-au ridicat și transportat la spitalul din Bârlad.

Lucrurile n-au rămas însă aici. Jidănimea a pornit o uriașă campanie de presă, atacându-ne cu un cinism și o nedreptate revoltătoare. Un val de minciuni, insulte, calomnii s-a abătut asupra noastră. Toate grupările politice se coalizaseră spre a ne scoate din luptă.