Martie 1923

Acordarea drepturilor politice jidanilor

 

De multă vreme se zvonea că Parlamentul liberal, care era Adunare Constituantă, având deci misiunea de a modifica Constituția, are intenția să modifice art. 7 din Constituție, în sensul de a acorda „cetățenia și drepturi politice tuturor jidanilor aflători în România”.

Până acum, acest articol din vechea Constituție oprea încetățenirea străinilor și constituia astfel o adevărată pavăză de ocrotire a țării împotriva năvălirii și amestecului jidanilor în conducerea propriilor noastre destine românești. Acordarea acestui drept de amestec în treburile publice ale României a unui număr de două milioane de jidani, acordarea unui drept de egalitate a jidanului pripășit la noi de curând, cu românul înfipt de milenii în acest pământ, era totodată o nedreptate strigătoare la cer și o mare primejdie națională, care nu putea să nu îngrijoreze și să nu cutremure pe orice român cu iubire pentru țara lui.

Profesorul Cuza, în fața acestei situații, a scris o serie de articole nemuritoare, arătând primejdia care amenință viitorul acestei nații, iar „Liga” a răspândit în țară liste pentru a fi iscălite de români, prin care se cerea menținerea art. 7 din Constituție. Listele au fost acoperite de sute de mii de iscălituri și au fost înaintate Adunării Constituante.

Eu am cugetat că noi, studenții, în timpul dezbaterii acestei grave chestiuni, să plecăm din toate centrele la București și acolo, împreună cu studențimea bucureșteană și cu populația să manifestăm și să oprim atacul care avea să ne robească viitorul nostru. Am plecat la Cernăuți, Cluj și București.

Studenții au primit propunerea și au început organizarea în vederea plecării. Pentru momentul acesta trebuia să trimit o telegramă convențională.

Planul însă a căzut. Pentru că noi ne așteptam ca dezbaterile în jurul acestei chestiuni să dureze cel puțin trei zile, în care timp ne-am fi putut deplasa la București.

Or, la 26 martie, dezbaterile n-au durat nici o jumătate de oră. Guvernul liberal, ca și Adunarea – pare-se conștienți de actul de mare rușine pe care-l făceau – au căutat să-l ascundă, trecându-l cât mai neobservat.

A doua zi după acest mare act de trădare națională, presa așa-zisă românească, ca și cea jidănească, trecea sub tăcere actul infam. „Dimineața”, „Lupta”, „Adevărul”, publicau în fiecare zi pagini întregi cu litere groase, conflictul dintre proprietari și chiriași la București și într-un colț câteva vorbe prin care anunțau simplu și perfid: art. 7 din vechea Constituție a fost înlocuit prin art. 133.

Partidul liberal și ticăloasa adunare de la 1923 au pus și pecetluit astfel piatra de mormânt peste viitorul acestui neam.

Nici un blestem al copiilor, al mamelor, al bătrânilor, al tuturor românilor în suferință pe acest pământ, acum și în veacul ceacului, nu va fi suficient pentru a răsplăti pe acești trădători de neam.

Astfel, în tăcere și într-o atmosferă de lașitate generală se consuma marele act de trădare națională.

Numai glasul profesorului Cuza, personalitatea care predomina cum peste toată nația românească, se auzea: 

„Români,

Constituția de la 28 martie 1923 trebuie desființată imediat. Protestați în contra votului ei. Cereți alegeri libere. Organizați-vă pentru a vă asigura biruința. O nouă constituție trebuie să garanteze drepturile de întâietate ale nației românești, ca nație dominantă în Stat.”

Când am auzit la Iași, m-a podidit plânsul. Și mi-am zis: 

– Nu se poate! Cel puțin trebuie să se știe că am protestat. Căci neamul căruia i se pune asemenea jug pe grumaji și nici măcar nu protestează, este un neam de imbecili.

Am făcut atunci un manifest către ieșeni, chemând pe toți românii la o adunare de protestare în Universitate. Vestea acordării drepturilor la jidani s-a împrăștiat în toate casele ca fulgerul. Orașul clocotea. 

Autoritățile, din ordinul guvernului, au scos armata, jandarmii, poliția; au început provocările și interdicția de circulație. Atunci planul s-a schimbat. Adunarea nu s-a mai făcut la Universitate, ci în 14 puncte ale orașului. Aici au început manifestațiile și ciocnirile care au durat toată noaptea. 

Autoritățile, armata și forțele polițienești au fost complet derutate prin schimbarea bruscă a planului de luptă, a locului de adunare și prin purtarea lor în fugă de la un capăt al orașului la celălalt, după cum erau anunțați de agenți despre apariția manifestanților, care apărau din jumătate în jumătate de oră în puncte contrarii. 

Grupul de sub comanda mea s-a întrunit la punctul greu: Podul Roșu (Socola) și Tg. Cucului; acolo unde obrăznicia jidănească susținea că niciodată nu va putea intra vreun manifestant antisemit nepedepsit cu moartea. 

Pe acolo nu locuiește nici un român. Mii de jidani s-au trezit și forfoteau ca un cuib de viermi. Când am fost primiți cu focuri de armă, am răspuns cu focuri de armă.

Noi nea-m făcut datoria dând peste cap tot ce ne stătea în cale și arătând jidănimii că Iașiul, străvechea capitală a Moldovei, este încă românească și că acolo e brațul nostru care stăpânește, care poate îngădui sau nu, care deține pacea sau războiul, care pedepsește sau iartă.

A doua zi a sosit la Iași în ajutorul celor două regimente, al poliției, jandarmeriei și jidănimei, cavaleria din Bârlad, iar foile din capitală au apărut în ediție specială: „Iașiul a trăit o noapte și o zi de revoluție”.

Atât am putut face noi, niște copii. Atât ne-am priceput în momentul în care ni s-a pus jugul pe umeri. Nu l-am primit cu seninătate, cu resemnare de iobag, cu lașitate. Atât și jurământul sacru pentru toată viața de a sfărâma acest jug, oricâte lupte și jertfe ni s-ar cere.

A doua zi m-am dus la Prefectura de Poliție să duc mâncare la cei arestați. Acolo, tocmai era interogat și reținut Iulian Sârbu, pentru motivul de a fi fost autorul manifestului. Văzând aceasta, m-am prezentat anchetatorului și i-am spus:

– Nu e Sârbu autorul manifestului; eu sunt.