Prima mea arestare

La poliție mi s-a spus:

– Domnule Codreanu, trebuie să mergi până la tribunal cu agentul. 

– De ce cu agentul? Am ripostat. Merg singur. Era prima dată când mi se punea cuvântul la îndoială. Mă simțeam ofensat.

– Nu, eu cu agentul nu merg. N-are decât să meargă la 20 metri în urma mea. Eu mă duc singur. Cuvântul meu face mai mult decât 20 de agenți de poliție.

Ajung la Tribunal. Agentul intră și mă introduce și pe mine în fața domnului judecător de instrucție Cațichi. Domnul judecător îmi spune:

– Ești arestat și trebuie să te trimit la penitenciar.

Când am auzit mi s-a făcut negru înaintea ochilor. Pe acea vreme „arestat”, era ceva infamant. Nimeni dintre ieșeni nu mai fusese arestat și nu se auzise ca un student naționalist să fie arestat. Dar eu cu trecutul meu de luptător!

M-am apropiat de masa judecătorului de instrucție și i-am spus:

– Domnule judecător, eu nu primesc să fiu arestat și nimeni nu va putea să mă ridice pentru a mă duce la penitenciar.

Bietul om, pentru a nu mai provoca discuție, a dat ordin agentului să mă ducă la penitenciar și m-a sfătuit să nu mă opun. Apoi a plecat. Agentul a încercat să mă ducă. I-am spus: 

– Du-te acasă omule și lasă-mă în plata Domnului, că nu mă poți dumneata duce de aici. Au venit și alții. Eu am rămas acolo de la ora 11 ziua până seara la ora 8. Toate intervențiile de a mă scoate au fost zadarnice.

Eu mă gândeam:

– Nu sunt vinovat cu nimic. Mi-am făcut datoria către neamul meu. Dacă e cineva vinovat care trebuie arestat, sunt aceia care au făcut rău neamului meu: Parlamentul care a acordat drepturi politice jidanilor.

În sfârșit, au plecat toți funcționarii de la tribunal, rând pe rând, până la ușieri. Eu am rămas cu agenții lângă mine. 

Pe la ora 8 sosesc trei ofițeri. 

– Domnule Codreanu, avem ordin să evacuăm acest tribunal. 

– Bine, domnilor ofițeri, voi ieși afară.

Am coborât scările și am ieșit. Spre surprinderea mea, acolo văd o companie de jandarmi în semicerc, procurori, judecători și poliție. 

Atunci, eu merg drept înainte și mă așez jos, în mijlocul curții. Vin autoritățile și îmi spun:

– Trebuie să mergi la penitenciar. 

– Nu merg.

M-au ridicat pe sus, m-au pus într-o trăsură și ma-u dus la penitenciar, la pas, cu compania de jandarmi după mine. În ultimul moment când intram pe poartă, băieții s-au repezit să mă scoată, dar revolverele agenților i-au oprit. 

Era p protestare contra legilor? Nu. Era contra jugului nedreptăților. 

Pare că această protestare a mea de a intra pe linia arestărilor era un presentiment că multă suferință va trebui să îndur, odată intrat pe această cale, între zidurile reci ale închisorilor. 

Am rămas o săptămână acolo, până în ajunul Paștilor. Primele mele zile de închisoare! Le-am suportat foarte greu moralicește, pentru că nu puteam înțelege ca cineva să fie arestat atunci când luptă pentru neamul său și din ordinul acelora care luptă contra neamului.

La ieșire am plecat acasă. Mulți români mi-au ieșit înainte prin gări, făcându-mi manifestație de simpatie și îndemnându-mă să duc lupta mai departe, căci este a neamului și neamul până la sfârșit va învinge. 

Neamul întreg, în tot ce avea el mai bun, de la țăran și până la intelectual, a primit cu nespusă durere trista veste a modificării art. 7; dar nu pute face nimic, căci s-a trezit vândut și trădat de conducătorii lui. Oare ce blestem pe capul nostru și ce păcate ne-au condamnat pe noi, românii, ca să avem parte de asemenea canalii de conducători?

Iată față în față: două momente istorice, în două Românii deosebite, cu două rânduri de oameni și cu aceeași problemă.

Constituanta de la 1879, din România Mică, mică de tot, care avea curajul să suporte presiune Europei și Constituanta de la 1923, din România Mare, înălțată din jertfa sângelui nostru, care din slugărnicie interesată, sub presiunea aceleiași Europe, nu pregetă să umilească și să pună în pericol viața unei națiuni întregi.