În pădurea Dobrina

În primăvara anului 1919, iată-ne adunați într-o după-amiază în pădurea Dobrina care stă de strajă pe înălțimile din jurul Hușului. Cine? Un grup de vreo 20 elevi de liceu din cursul superior. A 6-a, a 7-a, a 8-a.

Convocasem pe acești tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problemă gravă, deși viața noastră abia înmugurea. Ce facem dacă vin bolșevicii peste noi? Părerea mea, asupra căreia au căzut și ceilalți de acord, era aceasta: dacă armata bolșevică va trece Nistrul și apoi Prutul ajungând să încalce și locurile noastre, noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu toții în pădure înarmați. Aici să organizăm un centru de acțiune și de rezistență românească, și prin lovituri date cu măiestrie să zdruncinăm inamicul, să menținem o stare de spirit de neaplecare, și să întreținem o scânteie de nădejde în mijlocul masei românești din sate și orașe. Am depus cu toții jurământ în mijlocul pădurii seculare. Era această pădure un colț al acelui vestit codru al Tigheciului, pe cărările căruia, în decursul istoriei Moldovei, mulți dușmani își găsiseră moartea. Am hotărât să ne procurăm arme și muniții, să păstrăm un secret desăvârșit, să facem recunoașteri și exerciții de luptă în pădure și să găsim o formă care să mascheze intenția noastră.

Forma am găsit-o ușor și în scurt timp am pus-o în practică: o societate cultural-națională a elevilor liceului din Huși, căreia i-am dat numele: "Mihail Kogălniceanu". Ea a fost aprobată de direcțiunea liceului. Au început șezători și conferințe în oraș. În public tratam obișnuitele subiecte, dar în pădure făceam exerciții de luptă. Arme pe vremea aceea erau pe toate drumurile încât în vreo două săptămâni ne adunasem tot ce ne trebuia.

Era în timpul acela o stare de haos în țară, pe care noi deși copii, abia trecuți de 18 ani, o înțelegeam prea bine. Lumea se afla sub impresia revoluției bolșevice care se desfășura în toiul ei la câțiva pași de noi. Țărănimea din instinct se opunea acestui val distrugător, dar complect dezorganizată, nu prezenta o posibilitate serioasă de rezistență. Muncitorimea însă aluneca vertiginos spre comunism, întreținută sistematic în cultul acestor idei, de presa jidănească, și în general de toată jidănimea orașelor. Fiecare jidan, comerciant, intelectual sau bancher-capitalist, în raza sa de acțiune, era un agent al acestor idei revoluționare anti-românești. Românii intelectuali erau indeciși, aparatul de stat dezorganizat. Din moment în moment, te puteai aștepta, fie la o izbucnire internă a unor elemente organizate și decise, fie la o năvălire de peste Nistru. Această acțiune externă coordonată cu aceea a bandelor iudeo-comuniste din interior, care, năpustindu-se asupra noastră, distrugând podurile și aruncând în aer depozitele de muniții, ar fi hotărât de soarta noastră ca neam.

În atari împrejurări, frământați de gânduri și tremurând de grija vieții și libertății țării noastre abia unită, în urma unui greu război, a încolțit în mintea noastră de tineri ideea unei acțiuni care ne-a adus la jurământul din pădurea Dobrinei.

Făcusem cinci ani de liceu militar la Mănăstirea Dealului, la umbra capului lui Mihai Viteazul și sub ochiul cercetător al lui Nicolae Filipescu. Acolo sub comanda Maiorului și apoi Colonelului Marcel Olteanu, Comandantul școlii, a Căpitanului Virgil Bădulescu, a Locotenentului Emil Pălăngeanu și sub îndrumarea profesorilor, mi-am făcut o severă educație ostășească și mi-am căpătat o sănătoasă încredere în puterile mele.

De altfel, educația militară de la Mânăstirea mă va urmări toată viața. Ordinea, disciplina și ierarhia turnate la o vârstă fragedă în sângele meu, alături de sentimentul demnității ostășești, vor forma un fir roșu de-a lungul întregii mele activități viitoare.

Tot aici am fost învățat să vorbesc puțin, fapt care mai târziu mă va duce la ura contra vorbăriei și a spiritului retoric. Aici am învățat să-mi placă tranșeea și să disprețuiesc salonul.

Noțiunile de știință militară căpătate acum mă vor face să judec mai târziu totul prin prisma acestei științe.

Iar cultul sentimentului demnității de om și de ostaș, în care m-au crescut ofițerii, îmi va crea greutăți și mă va expune la suferințe, într-o lume lipsită adesea și de onoare și de simțul demnității.

Vara lui 1916 am petrecut-o acasă la Huși.

Tatăl meu era concentrat de doi ani și plecat cu regimentul în Carpați.

Într-o noapte m-a trezit din somn mama mea care, plângând și închinându-se, mi-a spus: "Scoală, că trag clopotele la toate bisericile". Era 15 August 1916, Sfânta Maria. Am înțeles că s-a decretat mobilizarea și că în acel moment armata română a trecut munții.

Cuprins de emoție, îmi tremura trupul. Peste trei zile am plecat de acasă după tatăl meu, împins de dorul de a fi și eu printre luptătorii de pe front. În sfârșit, după multe peripeții, am ajuns la același regiment în care era și tatăl meu comandant de companie, Regimentul 25 Infanterie de sub comanda colonelului V. Piperescu, pe când înainta în Ardeal pe valea Oituzului.

Nenorocul meu a fost mare, deoarece, neavând decât 17 ani, comandantul regimentului a refuzat să mă primească voluntar. Totuși am luat parte la înaintarea și retragerea din Ardeal, iar la 20 septembrie când tatăl meu a căzut rănit deasupra Sovatei pe muntele Ceres-Domu, i-am fost de folos, ajutându-l în fața inamicului care înainta. Deși rănit, a refuzat să se lase evacuat conducându-și compania tot timpul retragerii și apoi în grelele lupte cari au urmat la Oituz.

Într-o noapte pe la ora două, regimentul a primit ordin de înaintare. Ofițerii își inspectau în tăcere de mormânt trupele masate pe șosea.

Tatăl meu fusese chemat de colonel. Revenind după puțin timp îmi spune: "N-ar fi bine să te întorci tu acasă? Noi o să intrăm în lupte și nu e bine să murim amândoi aici, căci mama rămâne acasă cu șase copii mici, fără nici un sprijin. Și Colonelul m-a chemat și mi-a spus că nu vrea să-și ia răspunderea rămânerii tale pe front".

Simțeam că e cu sufletul îndoit: ezita să mă lase în miezul nopții singur, în câmp, pe drumuri necunoscute, la 40 km. de linia ferată. 

Observând insistența lui, am predat carabina și cele două cartușiere și în timp ce coloanele regimentului pășeau înainte, pierzându-se în liniștea și întunericul nopții, eu am rămas singur pe marginea unui șanț, luându-mi apoi drumul către vechea frontieră.

Mai târziu, peste un an, la 1 Septembrie, am intrat în Școala Militară de Infanterie, de la Botoșani, cu același gând de a putea ajunge pe front. Aici mi-am completat educația și cunoștințele militare, de la 1 Septembrie 1917 la 17 Iulie 1918, în compania activă a Școlii Militare. Cei patru ofițeri distinși: Colonelul Slăvescu, Căpitanul Ciurea, Locotenentul Florin Rădulescu și Maiorul Șteflea, mi-au îndrumat pașii pe căile luptelor și al sacrificiilor pentru țară. 

Și acum, după un an – 1919 – era pace. Iar noi, copiii cei gata de moarte, eram răspândiți pe la casele noastre.

Tatăl meu, profesor de liceu, a fost o viață întreagă luptător naționalist. Bunicul meu a fost pădurar, străbunicul tot pădurar. Neamul a fost din începuturi, în vremuri de restriște, neamul codrilor și al munților. De aceea educația ostășească și sângele din vine imprimau acțiunii de la Dobrina – naivă ca manifestare – o notă de seriozitate pe care vârsta noastră fragedă n-ar fi presupus-o.

În acele momente, noi simțeam în inimi, sfatul și experiența lor, prezența șirurilor de strămoși, care au luptat pentru Moldova pe aceleași cărări nepătrunse de dușmani.