La universitatea din Iași

SEPTEMBRIE 1919

 

Vara a trecut. În toamnă mi-am dat bacalaureatul și grupul nostru s-a despărțit îndreptându-se fiecare spre universități.

De la Dobrina nu ne-au rămas decât amintirile de a ne apăra țara în contra valurilor de vrăjmășie care se ridicau amenințătoare și dinlăuntru și din afara hotarelor.

Plecam din Huși în momentul acestei răspântii pentru fiecare tânăr, înscrierea la universitate, mult așteptata înscriere la universitate! Ca pregătire aveam bagajul de cunoștințe pe care mi-l dăduse liceul. Literatura de senzație, de pervertire sufletească ce astăzi ocupă un loc important în procesul de formație al elevului de liceu – spre nenorocirea lui – eu n-am gustat-o. Pe lângă literatura firească a clasicilor români citisem toate articolele din "Semănătorul" și "Neamul Românesc" ale lui N. Iorga și A. C. Cuza. Tatăl meu le avea în niște lăzi, în podul casei. În ceasurile libere, mă suiam acolo și mă ocupam cu acest soi de literatură. Esența acestor articole cuprindea manifestarea într-o formă înaltă, a celor trei idealuri de viață ale poporului român:

1) Unirea tuturor Românilor.

2) Ridicarea țărănimii prin împroprietărire și drepturi politice.

3) Rezolvarea problemei jidănești.

Două maxime însoțeau manșeta tuturor publicațiilor naționaliste din acea vreme:

"România Românilor, numai a Românilor și a tuturor Românilor." N.Iorga

"Naționalitatea este puterea creatoare a culturii umane, cultura e puterea creatoare a naționalității." A. C. Cuza

Cu mare evlavie mă apropiam de Iașiul pe care nu era român să nu-l iubească, să nu-l înțeleagă sau măcar să nu dorească a-l vedea. 

Multe orașe din Moldova au câte o fărâmă de glorie. Nu putem pronunța numele: Hotin, Bârlad, Vaslui, Tighina, Cetatea Albă, Soroca, fără ca să nu ne simțim sufletul răscolit. 

Deasupra tuturor însă se ridică Suceava și Iașiul.

Suceava cetatea lui Ștefan cel Mare, Iașiul orașul lui Cuza Vodă.

Orașul unirii de la 1859, care prin înființarea Universității, devine orașul tinereții și a celor mai curate aspirații ale ei.

În Iași au trăit: Miron Costin, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihail Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Iacob Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuțiu, Vasile Conta, N. Iorga, Ion Găvănescul. Aici luminează ca un far, la catedra de Economie Politică, marea personalitate a profesorului Cuza. Universitatea devine o școală a naționalismului; Iașiul, orașul marilor avânturi românești, al înălțimilor, al idealurilor, al aspirațiunilor noastre naționale. Mare prin durerile de la 1917, când aici și-a găsit refugiul în ceasurile grele mult chinuitul suflet al Regelui Ferdinand, mare prin destinul de a fi la 1918 orașul unirii tuturor Românilor; mare prin trecutul său și mare prin tragedia lui prezentă – căci orașul celor patruzeci de biserici – moare uitat în fiecare zi sub nemiloasa cotropire jidănească. Iașiul zidit pe șapte dealuri, ca Roma, este și rămâne cetatea eternă a românismului.

Câte amintiri glorioase! 

Aici s-au auzit pentru prima dată răsunând acele armonioase versiuni ale lui Alecsandri:

........................

Aici, ca nicăieri în altă parte, studentul simte plutind prin văzduh pe deasupra Iașului tăcut, cu chemări nepătrunse și cu îndemnurile lor sfinte, duhurile marilor înaintași. Studentul ieșean, în liniștea nopții târzii, aude alergând înnebunit de durere pe străzile întortocheate și străine ale Iașiului, sufletul lui Mihail Eminescu care cântă ca o nălucă:

De acest oraș mă apropriam, cu adâncă evlavie, în toamna lui 1919 atras de marea lui aureolă, dar și mișcat pentru că mă născusem aici, cu douăzeci de ani în urmă. Și ca orice copil veneam emoționat să revăd și să sărut pământul natal.

M-am înscris la Facultatea de Drept.

Universitatea ieșeană, întreruptă în timpul războiului, se redeschisese de un an. Studenții vechi, întorși acum de pe front, păstrau linia tradiției naționaliste a vieții studențești dinainte de război. Erau împărțiți în două tabere: una sub conducerea lui Lăbușcă de la Litere și alta sub aceea a lui Nelu Ionescu, de la Drept. Grupul acestora, redus ca număr, era copleșit de masa imensă a studenților jidani veniți din Basarabia, toți agenți și propagatori ai comunismului.

Profesorii Universității, afară de un grup foarte restrâns în frunte cu A. C. Cuza, Ion Găvănescul și Corneliu Șumuleanu, erau părtașii aceleași idei de stânga. Profesorul Paul Bujor, unul din exponenții majorității, rostise chiar lapidar în plin senat al României: " Lumina vine de la Răsărit", adică de peste Nistru.

Această atitudine a profesorilor care considerau ca "barbarie" orice idee și notă naționalistă, a avut ca efect dezorientarea totală a studenților. Unii susțineau bolșevismul pe față, alții – cei mai mulți – spuneau: " Orice s-ar zice, a trecut timpul naționalismului, omenirea merge spre stânga". Grupul Lăbușcă a alunecat de-a binelea în direcția aceasta. Grupul Nelu Ionescu, căreia mă afiliasem și eu, s-a risipit cu timpul în urma unor alegeri din care ieșisem înfrânți.

Înaintarea acestor idei antiromânești, susținută de o masă compactă de profesori și studenți și încurajată de toți dușmanii României întregite, nu mai găsea în lumea studențească nici o rezistență românească. Câțiva care mai încercam să rămânem pe poziție eram învăluiți într-o atmosferă de dispreț și dușmănie. Colegii de alte păreri, cei cu " libertatea de conștiință" și cu principiul tuturor libertăților, scuipau în urma noastră, când treceam pe stradă sau pe sălile facultăților și deveniseră agresivi, din ce în ce mai agresivi. Întruniri peste întruniri cu mii de studenți, în care se propaga bolșevismul, se ataca Armata, Justiția, Biserica, Coroana. O singură societate își mai păstra un caracter românesc: " Avram Iancu " a Bucovinenilor și Ardelenilor de sub conducerea studentului Vasile Iasinschi.

Universitatea cu tradiție de naționalism de la 1860, devenise un focar de antiromânism.