PROCESIUNEA

(„OPINIA” DIN 26 OCTOMBRIE 1919)

 

„La apelul „Gărzii Conștiinței Naționale”, onoratul cler și-a pus la dispoziția manifestanților bărbile, odăjdiile și praporii…

Luxul însă de avea la dispoziție un Dumnezeu cu un întreg stat major ar trebui plătit. Noi preferăm ca în birul nostru să se tocmească un profesor, nu un preot. Dorim deci separația Bisericii de stat. Căci nu admitem să se încurajeze – prin contribuția noastră forțată – obscurantismul, renunțarea și spiritul de resemnare care mențin regimurile polițiste…

Îndărăt spre Evul mediu? Spre inchiziție? Suntem exasperați de teroarea în sacou și în tunică, nu mai putem suporta și teroarea în rasă… Cu durere privim manifestațiile de pe străzi cu sfori și cu epolete – și nu vrem să mai asistăm la defilarea mitrelor și a basmalelor roșii…

De ajuns.

Bolțile Bisericilor apasă pe umeri neamul omenesc – metaniile îl atrag la pământ.

Va fi o procesiune fadă. Vor trece pe străzi odăjdii de muzeu, sceptre cu briliante, mitre… Vor trece cruci și patrafire.

Vor trece bărbi. Oratori cu gesturi crâncene își vor desface pieptul arătând mulțimii coasta lor însângerată – vor suge între dinți bureți cu oțet…”

 

Iscălit: M. Sevastos

 

 

Este clar. De aici și până la atacarea ofițerilor pentru ruperea epoleților nu mai este decât un pas. Și tot numai un pas până la dărâmarea bisericilor cu târnăcoapele sau până la transformarea lor în grajduri sau localuri de petrecere sadică pentru jidănașii de la „Opinia”, „Adevărul”, „Dimineața” și neamul lor.

Am văzut în coloanele acestor ziare, într-un ceas de grea cumpănă românească, toată ura și vicleana uneltire a unei nații vrăjmașe, așezată și tolerată aici din mila și numai din mila Românilor. Lipsă de respect pentru gloria armatei române și pentru sutele de mii de morți în uniforma ei sfințită; lipsă de respect pentru credința creștină a unui popor întreg.

Nu era zi să nu se arunce pe fiecare pagină venin în inimile noastre.

Din lectura acelor ziare care mi-au crispat sufletul, am cunoscut adevăratele sentimente ale acestor venetici pe care ș le-au dezvăluit, fără nici un fel de reținere, în momente în care ne-au crezut doborâți la pământ.

Într-un an de zile am învățat atâta antisemitism ca să-mi ajungă pe trei vieți de om. Căci nu poți să izbești în credințele sfinte ale unui popor, în ceea ce inima lui iubește și respectă, fără ca să nu rănești în adâncuri și fără ca din rana făcută să nu picure sânge. Sunt 17 ani de atunci și rana sângerează mereu.

Să-mi fie îngăduit încă odată a-mi îndeplini o datorie sacră, amintind aici de acest erou, atlet al muncitorimii creștine, meseriașul Constantin Pancu, sub a cărui comandă am fost și alături de care am stat până când „Bestia roșie”, așa cum îi spunea el, a fost înfrântă. 

Acestui om – curajului și pieptului lui – se datorează salvarea Iașiului de la nimicire.

Șapte ani mai târziu, acest uriaș slăbit de suferință și de sărăcie, umbla ca o umbră pe străzile Iașiului, cerând ajutor pentru a merge să se caute de o boală de inimă.

A murit bolnav și sărac, uitat și neajutat, în mijlocul unei țări nepăsătoare și a unui oraș pe care l-a apărat cu pieptul său, în ceasurile cele mai grele.